Un cineast francez recunoscut pentru filmele în care abordează cu umor și tandrețe generațiile tinere, legăturile familiale și prieteniile, Cédric Klapisch revine în atenția publicului cu o comedie dramatică ce a avut premiera anul acesta la Cannes, în afara competiției. Cu o durată de două ore și patru minute, Culorile timpului este un film de familie emoționant, cu o distribuție remarcabilă, ce aduce laolaltă prezentul și efervescența Parisului din anii 1890. Filmul explorează memoria înaintașilor și nostalgia unui trecut ce a dat naștere impresionismului și fotografiei.
Povestea pornește în prezent, unde Seb (Abraham Wapler), un tânăr fotograf, realizează o ședință foto în celebra sală ovală din Musée de l'Orangerie, ce expune seria Nymphéas a lui Claude Monet. Curând, descoperă că este moștenitorul unei ferme abandonate din Normandia, alături de 30 de alte rude îndepărtate, toate descendente ale lui Adèle Meunier (Suzanne Lindon). Îndemnați să vândă proprietatea către investitori interesați de teren, Seb și încă trei membri ai familiei extinse - Céline (Julia Piaton), o ingineră axată pe muncă, Guy (Vincent Macaigne), un apicultor extrovertit și Abdel (Zinedine Soualem), un profesor de franceză aflat în pragul pensionării - ajung la casa lui Adèle pentru a evalua proprietatea. Acolo, printre fotografii, tablouri și scrisori prăfuite, Seb adoarme de oboseală: pretextul ideal pentru a ne transporta în trecut.
Zinedine Soualem, Abraham Wapler, Julia Piaton și Vincent Macaigne în Culorile timpului
Brusc, suntem în 1895. Tânăra Adèle pleacă de acasă spre Paris pentru a-și găsi mama și îi întâlnește pe drum pe Lucien (Vassili Schneider) și Anatole (Paul Kircher). Dacă primul este un fotograf aspirant, cel din urmă visează să devină pictor într-o perioadă în care impresionismul revigorase deja scena artistică pariziană. Secvențele cu descoperirile celor din prezent alternează apoi cu istoria lui Adèle din La Belle Époque, iar prin mecanisme narative demne de Midnight in Paris, avem scurte apariții ale unor personalități marcante din lumea artei, precum actrița Sarah Bernhardt, romancierul Victor Hugo, pictorii Pierre-Auguste Renoir și Claude Monet sau fotograful Félix Nadar.
Scenariul semnat de Santiago Amigorena și Cédric Klapisch își permite să ocolească adesea verosimilul de dragul construcției unei povești memorabile și grandioase, impregnate de nostalgia colectivă față de Parisul de la finalul secolului al XIX-lea și evoluția sa în materie de artă și tehnologie. Astfel, filmului îi lipsește un conflict real, iar intriga pare mai degrabă un pretext pentru ca regizorul să examineze cu fascinație începuturile impresionismului și ale fotografiei, redând „culorile timpului” trecut, dar și asemănările și diferențele dintre oamenii de atunci și cei de acum. Odată ce acceptăm convențiile lui Klapisch - în special realismul magic prezent în scenele cele mai importante și faptul că femeile din familia lui Adèle par prinse, generație după generație în triunghiuri amoroase cu câte un pictor și un fotograf -, filmul se dezvăluie drept o comedie dramatică ludică și emoționantă deopotrivă, capabilă să atragă atât iubitorii de artă, cât și publicul larg.
Vassili Schneider, Suzanne Lindon și Paul Kircher în Culorile timpului
Punctul forte al filmului este, fără îndoială, reconstituirea Parisului din 1895 și povestea lui Adèle, al cărei destin gravitează în jurul celor mai importante personalități ale vremii. Cadrele directorului de imagine Alexis Kavyrchine sunt adesea calde și o pun în evidență pe Suzanne Lindon, îmbrăcată aproape constant într-o rochie roșie cu mâneci bufante, specifică epocii, realizată de designerul de costume Pierre-Yves Gayraud. Aceasta o diferențiază de restul personajelor și de tonurile predominante de bej, gri și negru. De asemenea, filmul este presărat cu numeroase referințe artistice, iar cunoscătorii vor remarca locații precum Musée d'Orsay, Musée de l'Orangerie, grădinile din Giverny sau portul Le Havre, care l-a inspirat pe Monet să picteze faimosul Impression, soleil levant în 1872, un aspect pe care regizorul îl surprinde într-un mod cât se poate de emoționant.
În ceea ce privește actoria, Suzanne Lindon se remarcă drept Adèle, interpretând-o cu multă sensibilitate și vulnerabilitate. Paul Kircher și Vassili Schneider sunt bine distribuiți în rolurile lui Anatole și Lucien, cei doi artiști aspiranți care se mută la Paris în căutarea unor noi oportunități, iar Sara Giraudeau emoționează în rolul mamei lui Adèle, mai ales în scenele în care se deschide în fața fiicei sale. Abraham Wapler interpretează personajul cel mai complex din planul narativ al prezentului, în timp ce Vincent Macaigne, Julia Piaton și Zinedine Soualem au de jucat roluri mai schematizate, aproape stereotipice. În film apare și cântăreața Pomme (Claire Pommet) drept Fleure, o artistă aspirantă care cântă la voce și chitară, dar și Cécile de France în rolul unui istoric de artă, care îi ajută pe descendenții lui Adèle să descopere originile unui tablou găsit în casa abandonată, ce se dovedește mai important decât părea inițial.
Culorile timpului este o comedie dramatică ușoară și emoționantă, care, în ciuda neajunsurilor și a unor alegeri narative mult prea convenabile, spune o poveste memorabilă despre familie, moștenire și artă. Filmul alternează cu lejeritate între La Belle Époque și prezent, între nașterea impresionismului și cea a fotografiei și nostalgia imaginării acestor vremuri dintr-o perspectivă contemporană. Fascinat de finalul secolului al XIX-lea, moment în care stilul de viață tradițional se ciocnea cu progresul tehnologic al modernității, Klapisch nu ezită să-i ofere lui Adèle replica ce dă titlul filmului în limba franceză. Urcați noaptea pe dealul Montmartre, ea și prietenii săi privesc Parisul întunecat până când Avenue des Champs-Élysées strălucește, iluminat pentru prima dată printr-un sistem electric. «C'est l'avenue de l'avenir» („este bulevardul viitorului”) rostește Adèle plină de speranță, ceea ce devine printr-un joc de cuvinte «La venue de l'avenir» („sosirea viitorului”). Exact acest moment de cotitură încearcă și Klapisch să surprindă: clipa în care totul părea posibil, fie prin nașterea impresionismului, fie prin progresul tehnologic - artă, cinema și electricitate.
Culorile timpului este distribuit în România de Independența Film.
