Gândeşte-te la seriile Bond şi Bourne şi apoi la Angelina Jolie. Salt este tot ce-au făcut Matt Damon şi Daniel Craig în ultimii ani, doar că la modul extrem de feminin al Angelinei. De fapt, dacă n-ar fi Jolie, nu s-ar mai povesti. Cam aşa poţi descrie în câteva cuvinte action-ul cu spioni Salt, a cărui unică raţiune de a fi pare uneori aceea de a dovedi că "Angelina poate". Un film de vară, cu multă acţiune şi o eroină mai mult decât atractivă, cele 100 de minute ale lui Salt şi ceva popcorn te pot face să uiţi de o săptămână grea (şi călduroasă) la muncă.
Angelina Jolie este Evelyn Salt, o agentă CIA care trebuie să interogheze, cu întreaga ei echipă ascultând din spatele oglinzii, un dezertor rus. Doar că acesta o identifică pe agentă drept o "cârtiţă" plantată de KGB, cârtiţă ce ar trebui să iasă la iveală pentru a-l ucide pe preşedintele rus, aflat în vizită la Washington. Conştientă că agenţia trebuie să verifice acuzaţiile, Salt evadează (primul din twist-urile greu înghiţibile ale filmului) în stil McGuyver din sediul CIA şi face tot posibilul pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Sau pentru a-şi duce misiunea la bun sfârşit.
Lasă realismul acasă când te duci la Salt, pentru că regizorul Philip Noyce şi scenaristul Kurt Wimmer au făcut acelaşi lucru când s-au apucat de treabă. Pe scurt, nimic nu-i peste puterile agentei CIA, care reuşeşte să înoate cu cătuşele puse la mâini, să sară de pe autostrăzi suspendate, să se caţăre mai ceva ca Spider-Man pe pereţii clădirilor, să facă bombe din produse de curăţat şi-aşa mai departe, încălcând cu nonşalanţă cele mai elementare legi ale fizicii. Una din fazele preferate? Cea în care Salt "conduce" o maşină electrocutându-i furibundă şoferul. Bineînţeles, agenta e suficient de exactă ca să-şi nimicească astfel o întreagă armată de urmăritori, prin urmare e de văzut, nu de crezut.
Jolie este categoric atu-ul cel mai mare al filmului, iar Salt o protagonistă captivantă, un amestec de admirabilă eficienţă şi nerv întins la maxim. Deşi nu ştii niciodată ce şi de ce se întâmplă în spatele perucilor şi-al machiajelor over the top (dar asta e vina scenariului), actriţa este convingătoare şi expresivă şi când îşi urmăreşte ţinta ca o pasăre de pradă, dar şi când se dezlănţuie ca o fiară (o execuţie în stil "atârnat" ar trebui să nu ţi se şteargă prea repede de pe retină). Iar fizicul desăvârşit al actriţei este surprins de un număr apreciabil mai mare de prim-planuri decât într-un film cu spioni obişnuit...
Finalul ultra-neverosimil este doar o scuză pentru continuări, Salt având imense şanse să devină Bourne-ul feminin al Hollywood-ului, chiar dacă încasările sunt neaşteptat de mici pentru un muşchi încordat cu atâta forţă: în trei săptămâni de rulare, filmul n-a reuşit să-şi acopere bugetul generos de peste 130 de milioane de dolari, dar cu siguranţă o va face curând.
Părerea ta
Spune-ţi părerea...cu mult salt and pepper
Nu degeaba foloseşte Syd Field filmele cu Bourne ca material didactic. Vestita trilogie este un exemplu concludent de blockbustere pă felie, aşa cum trebuie să fie (şi cum e unul dintr-o mie). Evident, Field le analizează din punct de vedere dramaturgic, ceea ce e cât se poate de firesc, din moment ce scenariul este coloana vertebrală a unui film - realitate pe care pot eluda numai atunci când eşti sau foarte mare (şi te cheamă Fellini), sau foarte mic (şi le debitezi studenţilor inepţii cum că scenariul e doar "o listă cu ce ai de filmat"). Este şi motivul pentru care "Salt" (al cărui final larg deschis promite un şir de sequels cât o zi de post - deşi, ce-i drept, proiectele încă nici nu s-au aşternut pe IMDb, semn că amicii nu-s tocmai convinşi că merită, şi aşteaptă şi ei pulsul boxofficial) a şi-a compromis din start şansa de a fi un nou... adică, o nouă Bourne. (Ipoteza de a fi "un nou" o abandonase când le-a venit ideea s-o ia pe Angelina, iar personajul iniţial, Edwin, s-a transformat în Evelyn.)
Toţi se-ndeasă să spună cum întorceau pe nerăsuflate paginile scenariului, şi nici nu e de mirare, căci e un thriller de super-acţiune cum rar ţi-e dat să vezi, scris meseriaş... şi gândit pe făraş. Te şi miri cum a fost în stare Kurt Wimmer (autor a încă unsprezece scenarii ajunse pe ecran, printre care "Sphere", "Equilibrum", "Street Kings" sau "Law Abiding Citizen"), să lase să-i treacă pe sub nas o temă atât de grasă - situaţia spionilor "în conservare" (implantaţi pe termen foarte lung în câte o ţară străină, pentru a-şi aştepta imprevizibila activare). Cum spunea Lorenzo di Bonaventura, producătorul filmului, "ideea că cineva poate minţi timp de decenii (...) sugerează un univers uman misterios şi fascinant". Iar Liev Schreiber, documentându-se pentru rolul pe care urma să-l interpreteze (deloc rău, oricum mai acătării decât în "X-Men Origins: Wolverine" sau "Scream"-uri; merită să ni-l amintim din "The Machurian Candidate", "The Painted Veil" sau "Love In the Time of Cholera"), a aflat despre asemenea agenţi sub acoperire care ajunseseră "să se confunde cu noile lor identităţi", devenind "confuzi în legătură cu apartenenţa lor", astfel încât a trebuit "să fie «resetaţi» după retragerea din misiune."
Pe de altă parte, în lumea spionajului şi a contrainformaţiilor americane circulă o legendă (de mulţi luată în serios) despre o anume "Ziua X", în care ar fi vorba ca ruşii să pună în aplicare un plan subversiv copt încă din adâncurile epocii sovietice, activându-şi sincronizat toţi agenţii în conservare spre a declanşa prăbuşirea S.U.A. - eventual, prin provocarea unui război nuclear în avalanşă, după modelul din "Dr. Strangelove". E de ajuns şi un sfert de creier ca să-ţi imaginezi rezultatul filmic al unei premise atât de generoase, dezvoltată cum se cuvine - şi să înţelegi de ce "Salt" o ratează atât de lamentabil.
S-o luăm de la interior spre exterior. Închipuiţi-vă ce interesantă ar fi fost aprofundarea stării de schizo-paranoia a eroinei, într-o asemenea situaţie - şi, în conjuncţie cu ea, ce-ar fi însemnat deplierea în evantai a unei asemenea "Zi X": un adevărat film-catastrofă al diversiunilor produse pe tot teritoriul naţional, ba chiar şi în străinătate, aparent scăpate de sub control, de fapt perfect coordonte, împingând America ireversibil pe panta unui dezastru cu reprecusiuni mondiale. Nu numai că ar fi rezultat într-un spectacol filmic extraordinar - dar, printr-o tratare inteligentă, ar fi putut şi să comunice un pachet întreg de sensuri majore ale vulnerabilităţilor societăţii contemporane, cu caracterul ei interconectat definitoriu (cum genial făcuse, acum aproape o jumătate de secol, capodopera kubrickiană citată mai sus - culmea, deşi folosea un arsenal de mijloace incomparabil mai limitate şi laconice; dar, de - asta înseamnă "less is more"...!). Ca să nu mai vorbim de conţinutul psihologic al dramei prin care trecea protagonista (cel puţin ea!)...
Nu veţi găsi în "Salt", din toate astea, aproape nimic - doar nişte abordări tangente la nivel de enunţ schematic, şi atât. Evelyne Salt e complet inumană (nu ca persoană, ceea ce ar fi putut să fie foarte bine, ci ca personaj, ceea ce e foarte rău - drept pentru care nici Angelina, săraca, nu prea are ce să facă pe partea actoriei, decât să împartă-n stânga şi-n dreapta pumni, picioare şi explozii, iar când are şi ea răgaz să răsufle puţin, cască ochii cât farfuriile şi cam atât). Nu e decât o invincibilă şi neverosimilă maşină de făcut prăpăd - care, culmea ridicolului, a comis o singură greşeală: s-a îndrăgostit de bărba-su (adică uite, frate, că tanti are totuşi şi sentimenturi!), şi de-aici toată dandanaua. În plus, ditamai Ziua X din planurile mârşavilor imperialisto-naţionalisto-kaghebişti-fesebişti-ruşi-forever atârnă fix de-un asasinat, care el singur ar trebui să dea drumul la robinetul cu haos. E drept că Salt nu e singura agentă conservată din plot - mai apare unul, şi să nu plângeţi dacă nu vă spun cine e, că oricum o să-l ghiciţi cam pe la jumătatea filmului, când vă va veni obligatoriu ideea că s-ar putea ca ăla bunu' să fie ăla rău' şi viceversa. Iar partea cea mai frumoasă e că întreaga aripă infiltrată a conspiraţiei, care-ar fi trebuit să împânzească şi Nordul, şi Sudul, şi Alaska, şi Honolulul, călare pe poziţii, gata de acţiune, constă în câţiva haidamaci ruznaci chitiţi într-o barjă ruginită de pe East River, unde stau şi-aşteaptă să vină cineva şi să-i extermine dintr-o suflare - ceea ce... Nu, nici acum nu vă spun, vă las s-o ghiciţi singuri şi pe-asta.
Toate motivaţiile sunt varză: tot episodul de la-nceput, cu Orlov (un Daniel Olbrychski de nerecunoscut, în sens rău: cameo voit percutant, în fond de un schematism scârbos, doar ca să ia şi el ceva verişori - că de, e greu cu criza...), e o autocomplicare imposibil de cretină, fără alt rol decât acela de a fabrica un demaraj misterios-împăienjenit; asemenea uciderea complet gratuită a soţului eroinei, numai ca s-o facă să zică-n sinea ei lăuntrică "pân-aici!" şi să sară-n barca ălor buni (aproape la propriu, că treaba se petrecea pe barja aia rablagită); şi multe altele - îmbârligături inutile, cu personaje care fac ce vrea muşchii lui Wimmer, numai ca să creăm complicaţii când nu ne ducea mintea la complexităţi.
Culmea, deşi gândit cu curu', scenariul nu e scris tocmai cu picioarele. Puerila şi complet neveridica poveste e aşezată bine în structura dramaturgică, paradigma funcţionează corect la nivel de tehnică a meseriei, iar prima treime a filmului chiar te ţine cu sufletul la gură. Abia pe la Mid-Point (atentatul din catedrală), începi să zici "hai-mai-dă-o-n-mă-sa...!" - după care tinzi tot mai mult chiar să-i bagi în mă-sa cu mânuţa-ţi proprie, că singura avalanşă care se produce nu e a diversiunilor şi a subversiunilor de neoprit, ci a ridicolului irezistibil. Că Wimmer a auzit şi el de lumea agenţilor la conservă, a infiltrărilor şi a jocurilor duble, e lăudabil; că a scris totul după ureche şi după mintea lui, fără o documentare cât de cât serioasă, e de mai mare ruşinica; sau, mai ştii, şi-o fi luat şi el nişte consilieri de la C.I.A. şi, vorba lui Traian Brad, "le-o dat banii şi iei s-or dus..."
Din fericire, cel care în mare parte drege coada la ibric e Phillip Noyce, un veritabil profesionist al genului (douăzeci şi şapte de filme în treizeci şi şapte de ani, inclusiv "Patriot Games", "Sliver", "Clear and Present Danger", "The Bone Collector", etc.), care ştie să mulgă la maximum chiar şi cel mai bovin storyline. Filmul e povestit alert şi sigur, cu ajutorul unor mizanscene realmente ingenioase, capabile să te fac să crezi, măcar pe moment, toate năstruşniciile, inclusiv interminabilele ţopăieli ale Angelinei Jolie de pe pod pe camion şi de-acolo pe autocisternă şi pe microbuz, pe lift, din elicopter în apă, din apă-n barjă, din barjă-n nu-ştiu-ce, şi să nu uităm nici Salt-urile-n zigzag din pervaz-în-pervaz, copiate după Sergiu Nicolaescu în "Un comisar acuză". E decupat bine, filmat meseriaş, montat alert, iar dacă inadvertenţele şi lipsurile de racord abundă, e numai fiindcă s-au grăbit, nu de altceva. Merită să citiţi lista de goofs de pe IMDb - eu mă rezum doar să punctez că pe tot parcursul filmului vedem iar vestitul clişeu al cafturilor cu câte patru agenţi super-antrenaţi cărora eroina le dă şuturi în glezne de ăia leşină pe loc şi leşinaţi rămân.
A, da - şi-n viaţa mea n-am văzut un Preşedinte S.U.A. şi un Preşedinte al Rusiei mai nesăraţi. Până şi Harrison Ford, în "Air Force One" era mai bun - ce-i drept, şi ăla fusese un action-thriller cum se cade, nu o varză călită-n taberele de instructaj ale K.G.B.-ului, căruia nu i s-a mai adăugat decât salt and pepper (că substanţă, nexam).
Şi să nu uităm nici gafele de traducere (ah, şi voiam să mă uit cine-a comis-o - Cîrcea, Puţiciu sau Ciubotaru...?), dintre care citez doar trei, da' bune:
"Bullshit" cic-ar însemna "rahat"; pe tot parcursul filmului.
"Gymnasium", cică "Şcoală cu gimnaziu"; deşi se vedea clar că era o sală de sport.
Pe tartorul coreean cică-l cheamă "Kim Jong al II-lea" (şi se aude clar cum actorul zice: "Kim Jong Il"!). A tradus mecanic de pe hârtii şi a crezut că "Il" e de fapt doi roman.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
5 august, 2010, h. 19:30-21:31
Bucureşti, România
nu Angelina face filmul CRONICARULE care n-ai tu nici o treaba, ea e doar cireasa de pe tort.