Articole The Woman in Black

Bazat pe romanul de succes scris de Susan Hill, “Femeia în negru” este o poveste despre pierdere, răzbunare și durerea doliului. Cea care a adus pe marele ecran romanul este apreciata scenaristă Jane Goldman, adaptînd-o pentru publicul secolului al 21-lea.

Cînd Susan Hill a publicat în 1982 romanul, nu și-a închipuit că acesta va avea o viață atît de lungă în atîtea tipuri de media. “Nu scrii pentru alte tipuri de media. Scrii o carte pe care alții o preiau, apoi.” Romanul a fost adaptat într-un film de televiziune, o piesă de teatru, o serie radiofonică și acum, într-un film de lung metraj. “Fiecare adaptare a rămas fidelă spiritului, reinterpretînd cartea.”

După 30 de ani e prima dată cînd romanul e transformat în film de lung metraj. Proiectul a ajuns mai întîi la producătorul Richard Jackson, de la Talisman Films, în 1997, la care a apelat agentul scriitoarei, după succesul cu companiei de producție cu Rob Roy.

Primul impuls a venit în urma unei întîlniri cu producătorul, președintele și CEO al companiei Hammer, Simon Oakes, care tocmai începuse procesul de relansare a mărcii istorice Hammer. “Cred că e onest să spun că am fost destul de precaut în ceea ce privește rezultatul, căci mai fuseseră cîteva tentative de revitalizare a brandului Hammer de-a lungul anilor”, mărturisește Hammer. “Dar Simon ne-a explicat că de data aceasta luau acest proces foarte în serios și că aveau ambiții mari cu acest film, de la care își doreau să păstreze vocea narativă a lui Susan Hill, adaptîndu-l, în aceași timp, așteptărilor publicului modern.”

Pentru Simon Oakes, Femeia în negru a fost una din primele achiziții care urmau să relanseze compania Hammer în genul care îi adusese faima: “Unul din primele aspecte pe care le-am discutat a fost acela că genul horror se împarte în diferite genuri și subgenuri, dar că în ultimii ani tendința a fost cea a genului horror cu multe cadavre”, explică el. “Am vrut să explorăm diferite feluri de horror, iar Femeia în negru ni s-a părut o ocazie binevenită să combinăm povestea gotică cu fantome creată de Susan Hill cu sensibilitatea modernă și să le transpunem într-un film de lung metraj.”

Producătorii au căutat, apoi, un scenarist capabil să învingă obstacolele pe care le-au întîmpinat cei care au încercat mai înainte să abordeze acest proiect: “Am găsit-o pe Jane Goldman și ni s-a părut că este exact ceea ce căutam”, spune Jackson. “Iar ea a fost încîntată, la rîndul ei. A fost capabilă să dea de cap poveștii și să evite problemele pe care le-ar fi presupus adaptarea pentru cinema.”

Oakes spune și el: “Citisem despre Jane și despre filmele ei și am știut că este ceea ce ne trebuia. Scenariul ei a făcut ca totul să prindă contur. James Watkins, regizorul, l-a citit și i-a plăcut. Daniel Radclifge l-a citit imediat după ultima zi de filmare cu Harry Potter, și i-a plăcut și lui. Jane a jucat un rol imens în formarea echipei potrivite pentru acest proiect.”

La rîndul ei, Susan Hill spune că a fost entuziasmată de rezultat: “Cînd Jane mi-a trimis scenariul, avea temerea că nu-mi vor plăcea schimbările pe care le-a adus poveștii. Dar grija mea era alta, aceea că va transforma povestea într-o comedie. Ori, ea nu numai că nu a făcut așa ceva, dar a reușit să-și imprime stilul propriu, permițîndu-i, în același timp și stilului meu să coexiste.”

Ca o coincidență, regizorul James Watkins (Eden Lake) citise în presă că Jane Goldman începuse să scrie la scenariu, așa că i-a cerut agentului să afle despre ce era vorba: “Lucram și eu în acea perioadă la un scenariu cu fantome, dar nu reușeam să încheg povestea, așa că, atunci cînd am citit scenariul lui Jane, mi-am dat seama că acolo se regăsea tot ce-mi dorisem eu.”
“James e un tip foarte, foarte deștept”, spune Simon Oakes. “E un mare regizor, care înțelege cm să spui o poveste și cum să creezi momente de horror adevărat.”

Watkins a adus pe platou o atitudine foarte relaxată, așa cum spune și actrița Liz White, care are rolul ce dă titlu filmului: “Am dat audiții cam cu două luni înainte de începerea filmărilor, iar James a fost extraordinar de generos chiar de la prima întîlnire. M-a făcut să mă simt binevenită în familia care a fost Femeia în negru”.

Pentru producătorul Richard Jackson a fost important ca filmul să fie accesibil și publicului care de obicei respinge filmul de gen: “Am vrut să facem filmul într-o manieră care să atragă și spectatori care, în mod normal, n-ar alege un film horror; în plus, prezența lui Daniel Radcliffe poate atrage spectatori ai altor genuri.”

Rolul lui Arthur

Pentru rolul protagonistului, Arthur Kipps, regizorul James Watkins căuta un actor tînăr, dar care să aibă talentul necesar pentru a aduce pe ecran combinația echilibrată de tristețe și de vulnerabilitate.

Pentru Watkins, Daniel Radcliffe, cel mai bine cunoscut lumii întregi din seria Harry Potter, a fost alegerea imediată: “M-am întîlnit cu Dan și am avut o discuție lungă; amîndoi vedeam personajul în același fel. Arthur Kipps este un personaj foarte bogat în nuanțe și reprezintă o zonă mult mai sumbră pe care Dan o putea explora.”
Jane Goldman spune: “Dintotdeauna mi l-am imaginat pe Arthur tînăr. Mai ales pentru că povestea e plasată în acea epocă, dar și datorită poziției sale în societate.”
Producătorul Richard Jackson vorbește despre “o aliniere a planetelor”: “A citit scenariul imediat ce l-a primit, în avion spre Statele Unite, și, cînd s-a dat jos din avion și-a sunat agenții și le-a spus că vrea să facă filmul.”
Radcliffe recunoaște că avea nevoie de o pauză de la rolul care l-a făcut faimos: “Sînt foarte, foarte mîndru de Potter. Dar acum trebuie să dovedesc oamenilor că iau actoria în serios și cred că e bine să încep prin a-mi alege proiecte interesante.”

Pentru Radcliffe, scenariul foarte bine scris, dar și oportuniatea de a juca într-o poveste victoriană cu fantome l-au atras foarte mult. Regizorul spune că Daniel Radcliffe împrumută rolului maturitate: “E atît de dedicat muncii...Știu că e o regulă ca regizorul să-și ridice în slăvi actorul principal, dar în acest caz e chiar adevărul: Daniel a fost extraordinar.” Watkins crede că publicul va fi suprins de transformarea lui Daniel: “Cu acest rol s-a reinventat. A avut încredere deplină în mine și mi-a permis să-l duc în zone noi pentru el și să-l impulsionez să exploreze diferite aspecte ale rolului. Ceea ce va vedea spectatorul acum este un actor care a crescut.”

Susan Hill a fost și ea bucuroasă la vestea că Radcliffe a fost distribuit în rolul principal: “N-am citit nici o carte Harry Potter și nici n-am văzut vreun film, dar știam cine e Daniel, căci n-aveam cum să nu știu; l-am găsit potrivit pentru rol din primul moment cînd l-am întîlnit. Nu cred că se putea mai bine. În plus, Daniel a declarat într-un interviu că filmul nu e doar un horror care va îngrozi spectatorul, ci că e un film despre durerea pricinuită de doliu și despre efectele acesteia asupra cuiva. Și are dreptate – filmul are un element serios, iar el l-a captat. L-a înțeles.”

Radcliffe spune că cel mai dificil i-a fost să joace tăcerea lui Arthur: “Sînt momente în care nu ești sigur de ce gîndește Arthur. Îți închipui că nu are gînduri senine, dar nu-ți dai seama exact ce și cum. Cred că ambiguitatea dă naștere aici unei relaționări cu publicul.”
Watkins mai spune despre Daniel Radcliffe: “Și-a însușit cu adevărat rolul. Ajunsesem pînă acolo încît îi aproape că nici nu mai avea nevoie de indicații regizorale. A înțeles perfect cin era personajul și i-a dat viață. A fost o plăcere să lucrez cu el.”
Radcliffe consideră că e de datoria actorului principal să mențină o ambianță plăcută pe platou: “ am văzut platouri de filmare unde actorii și-o luau în cap și toți ceilalți se simțeau mizerabil.”

Alături de Radcliffe, distribuția filmului îi include pe Ciarán Hinds, Janet McTeer și Shaun Dooley, în rolurile locuitorilor sumbrului orășel. “Împreună cu Karen Lindsay-Stewart, directoarea de casting, am decis că ne dorim actori care să nu aibă aspect rural sau de călăi. Am vrut că pe chipurile lor să se citească durerea cauzată de pierderilor lor, dar și frica ce le dictează comportamentul.”, spune Watkins.
Rolul fiului lui Arthur Kipps, Joseph, e interpretat de Misha Handley, finul din viața reală a lui Daniel Radcliffe. „Am văzut mulți copii pentru acest rol, dar legătura dintre Dan și Misha era atît de strînsă și de naturală, încît trecea dincolo de ecran. Iar Misha e unul din cei mai dezinvolți tineri actori pe care i-am văzut eu.”, spune Watkins.

Una din schimbările majore față de roman a fost faptul că fiul lui Kipps, care în carte se naște după ce Kipps se întoarce la Londra de la Crythin Gifford, în film apare chiar la început, iar chinul lui Kipps de a fi departe de fiul său devine una din intrigile importante și adaugă încă un nivel de teroare pe parcursul călătoriei sale.

“În roman, faptul că Arthur pleacă repede din sat funcționează, pentru că merge în direcția stilului de povești victoriene cu fantome, iar într-un film îți pui alt fel de întrebări. Pentru a răspunde anumitor convenții cinematografice, a fost nevoie să aprofundăm motivația personajului și de ce e important pentru el să rămînă în sat. ”, spune Jane Goldman.
Deși e o poveste în stilul pur victorian, Goldman a simțit nevoia să apeleze la unele filiere cinematografice surprinzătoare: “Povestea e de groază fără ocolișuri și înspăimîntătoare la nivel emoțional. Adaptînd-o, am recurs la genul de horror japonez din ultimii ani, așa numitul J-Horror.”, spune scenarista.

Acest gen, popular datorită unor titluri precum The Ring, sau The Grudge, are mai multe afinități cu poveștile cu fantome victoriene decît s-ar crede: “Adesea, sînt devastatoare la nivel de teme emoționale, dar sînt și de groază. Cele două lucruri nu se exclud neapărat. În plus, în cultura japoneză există un mare interes pentru cultura victoriană; pentru mine a fost foarte interesant să alătur cele două lumi.”

Watkins și-a dorit și el să nu facă un film banal de epocă, ci să dea naștere unui film modern de epocă, ceea ce e o contradicție care pune pe gînduri: “Stilul vizual al întregului film l-am stabilit împreună cu directorul de imagine Tim Maurice-Jones, căruia i-am explicat că voiam camerele de filmat să se miște modern, iar cadrele să fie la fel de actuale.”

Pentru crearea aspectului casei Eel Marsh, înfricoșătorul conac izolat de satul Crythin Gifford de un drum pe care îl inundă refluxul, Watkins nu voia să joace cartea stereotipurilor casei bîntuite: “Am vrut să aibă acel aspect de ruină, dar să nu fie un clișeu monocromatic.” Împreună cu scenografa Kave Quinn a căutat mai degrabă o paletă bogată de culori, iar rezultatul a fost un aspect foarte saturat. “Filmul are tot felul de culori alterate, culorile morții și ale putreziciunii. Dar, pentru că e o casă bîntuită, are și crăpături și spații întunecate. Foarte mult s-a realizat din iluminare.”

Quinn explică: ”Procesul a început cu căutarea unei case; avem un manager de locații extraordinar, care a găsit această casă iacobină care era perfectă pentru ce căutam – numai frontonul îi dădea un aspect diabolic, ca să nu mai vorbim de restul.”
Odată casa găsită, Quinn a stabilit cu Watkins detaliile decorurilor interioare, bazate pe exteriorul casei: “Am strîns extraordinar de multe materiale despre scări, lambriuri, și știam exact ce culori să folosesc. Am folosit roșu decolorat și verde-mucegai pentru a-i da acel aspect decăzut.”

Dar găsirea unui amplasament real pentru bizarul sat s-a dovedit a fi foarte dificilă: “În secolul 21 peste tot e plin de mașini sau de semne rutiere și de clădiri noi care trebuie mascate,” explică Quinn. “Am vrut să încercăm să găsim ceva neatins de trecerea vremii și am găsit un sătuc chiar în centrul văii Yorkshire. Acolo zona nu e supradezvoltată, iar casele datează în mare parte de acum 400 de ani.”
“Kave a făcut minuni ca scenograf, și e o femeie minunată,” spune Watkins. “A înțeles cu adevărat ce încercam să obțin. Am conceput acele culoare lungi și o profunzime potrivită pentru o poveste cu fantome pe care de-abia le zărești prin colțuri sau pe la margini.”

“Am filmat în 2.35:1, în loc de 1.85:1”, spune Jackson, referindu-se la formatul super lat.“A fost o alegere care poate mira, pentru că în acest format sînt făcute filmele western, de exemplu, pe cînd, dacă te gîndești la un film claustrofobic cu fantome, atunci îți imaginezi spații înguste.”
În ceea ce privește iluminarea, cuvîntul de ordine a fost “contrastul”. S-a iluminat decorul cu o singură lumină, în timp ce majoritatea filmelor folosesc o lumină pentru chipuri, o lumină pentru a acoperi umbrele și una pentru a le scoate în prim plan pe acestea. Aici s-a folosit pentru toate aceste scopuri o singură sursă de lumină.

Costumele

Actrița Liz White consideră că personajul ei e unul cu care poate empatiza: “Cînd îi citești povestea, te impresionează faptul că și-a pierdut fiul și durerea pe care a resimțit-o.”Actrița spune că machiajul și costumele au ajutat-o să-și intre în personaj.”Te simți imediat detașat de ceilalți. Nu te poți uita drept în ochii lor, și nici ei nu te pot privi în față. Simți imediat că faci parte din lumea ei. Mi s-a părut extraordinar de jucat, pentru mi-am putut folosi imaginația și totul ține de viața ta interioară. Pentru un actor, aceasta e o mare bucurie.”

Creatorul de costume Keiht Madden a căutat mult o rochie de doliu victoriană pentru a i se potrivit perfect Femeii în negru: “Pentru noi, cei din ziua de azi, ni se pare ceva nepămîntesc, dar în perioada victoriană așa arăta o femeie care și-a pierdut soțul sau fiul. Am vrut ca Femeia în negru să fie mireasa doliului. E toată acoperită de văluri. Am folosit crep, care era prea fără viață, așa că le-am apretat, ceea ce le-a dat o formă foarte potrivită. ”

Un detaliu specific costumului Femeii în negru a fost vălul, care îi cade pe față ca și cum i-ar ieși direct din crăpăturile feței. Madden spune că acest efect a apărut dintr-un accident: “Nu eram sigur se dorea să se vadă din față, așa că i-am mascat fața cu un voal de dantelă, care, din cauză că era foarte întins, s-a crăpat. Combinat cu machiajul, s-a potrivit foarte bine.”

Pentru designerul de machiaj și de coafuri Jeremy Woodhead, lucrul la un personaj atît de sumbru și de înfricoșător a fost foarte plăcut: “E machiaj adevărat de personaj, nu înfrumusețare. Creezi ceva care e cu adevărat important în definirea personajului.” Woodhead explică filosofia din spatele muncii sale la aspectul înfricoșător și palid: “E o fantomă, dar nu am vrut să mergem pe clișeele unei apariții spectrale. E uscată, iar pielea îi e subțire și crăpată. Pentru noi a fost important să n-o facem un monstru, ci o femeie profund îndurerată, dar care odinioară a fost frumoasă.”

Procesul de transformare a actriței în personaj nu era deloc unul rapid: “Eram chemată cam cu două ore înainte de a începe filmarea, pentru a fi machiată. Erau trei straturi care mi se lipeau de față, plus diverse produse cu miros de chimicale pe care le foloseau în unele locuri, ca să dea acel aspect de putrezire, căci Femeia venea din pămînt, așa că intra în descompunere...”
“Am vrut să confer filmului un stil rafinat, să fac o poveste cu fantome în care teroarea crește gradat. Nu am vrut sperieturi bruște, ci efecte subtile, care să te facă să te întrebi dacă pe fereastră chiar se vede ceva, căci parcă așa ți s-a părut. Cred că așa, efectul e mult mai intens și mai terifiant.”