Shoah

Un documentar remarcabil despre Holocaust pentru realizarea caruia, Claude Lanzmann nu a folosit nici macar un cadru de filmare de arhiva, desi lungimea filmului este impresionanta: 9 si 1/2 ore.

“Oamenii morti nu se intorc niciodata, pe cand cei expulzati se pot intoarce, iar convertitii pot ramane pe loc.” O cutremuratoare expunere de motive intru sustinerea solutiei finale! Un plan diabolic, niciodata pe deplin clarificat, scris, semnat… totul doar inteles si pus in practica. Linii de productie a mortii, unele primitive, altele din ce in ce mai tehnologizate, capabile “sa proceseze” milioane de oameni considerati “neoameni”, numai pentru faptul ca sunt evrei sau tigani sau indezirabili din varii motive… “Voi nu puteti trai printre noi ca evrei”… nu puteti trai… doar morti puteti contribui la bunastarea Reichului. Oasele pisate fin, parul tuns si colectat, imbracamintea, incaltamintea, obiectele personale, casele, gospodariile…

Noua ore si jumatate de documentare a ororii, a decaderii si injosirii naturii umane, 550 de minute filmate la distanta in timp de anii desfasurarii SHOAH-ului, dar strabatand “teatrele” crimelor, intovarasiti de supravietuitorii iadului si de ochiul rece si obiectiv al camerei de filmat. Noua ore si jumatate in care Claude Lanzmann pune sub lupa crimele istoriei recente, justificate cinic de catre cativa dintre faptuitori (printre care ofiterul SS Franz Suchomel, intr-un interviu elecvent): “noi nu am inventat nimic, doar am preluat de la inaintasii nostri din secolele trecute (ex. Martin Luther – sec. XVI)”. Interviul pe care Lanzmann il ia lui Suchomel, filmat clandestin la nivelul posibilitatilor tehnice ale deceniului al noualea din secolul trecut si condus cu mare inteligenta si stapanire de sine de catre regizor, ii oripileaza pe tehnicienii din vehiculul stationat in apropierea frumoasei resedinte a fostului SS-ist. Tehnicieni care simt impulsul de a-l injunghia pe cinicul “functionar”, insa arma lui Lanzmann este cea mai potrivita – camera de filmat. Camera care din pacate, aflata in poseta translatoarei, are un mic accident, incepe sa fumege si tot aranjamentul este descoperit. Lanzmann a fost cu greu scos din mana familiei razbunatoare si a avut nevoie de zile de spitalizare pentru a-si reveni din bruscarile la care a fost supus. La ani distanta de punctul final al Reichului.

Din Chelmo (locul utilizarii primelor camioane de gazare a evreilor), continuand cu Sobibor, Treblinka, cu Auschwitz-Birkenau, cu Ghettoul din Varsovia, cu perfectionarea tehnica a “procesarii” mortii, ajungand pana in Grecia, Lanzmann nu utilizeaza imagini fotografice sau filmari de arhiva. Instrumentul lui principal de lucru este interviul contemporan cu aceia care au trait si experimentat istoria: survivors,bystanders and perpetrators – supravietuitori, martori-trecatori, autori. Interviuri care se desfasoara pe locurile in care prima categorie enuntata si-a trait calvarul, a doua categorie si-a dus viata in tacere, coniventa sau colaborare si a treia categorie “a aplicat”, a dezvoltat, perfectionat si executat SHOAHUL.

Multe dintre interviurile cu supravietuitorii acestor fabrici ale mortii se desfasoara pe locul tragediei, in aer liber, in mijlocul naturii, cu sunetul fosnetului copacilor ca fundal sonor, cu imaginea vegetatiei care a crescut plina de seva din pamantul ingrasat de osemintele si cenusile milioanelor de victime, cu terasamentele cailor ferate care isi duc liniile catre un orizont liber azi, dar ieri insemnand punctul terminus al vietii: moartea.

Interviurile cu personaje supravietuitoare precum Richard Glazer, sau Abraham Bomba, sau Filip Muller, sau Rudolf Vrba, sau Simon Srebnik sunt de un dramatism profund, dezvaluind tragedia ingenunchierii umanului din om de catre semenii sai, oamenii. Pana unde poate ajunge limita suportabilitatii acestei ingenunchieri si ce inseamna viata de fiecare clipa langa moartea de fiecare clipa. Cum ajungi sa traiesti cu moartea in suflet. Un dramatism rece, lucid, disecat in amanuntime, fara graba, fara exagerare, aproape fara emotie. Oare cat le-a trebuit acestor supravietuitori pentru ca sa reinvete emotia, sa reinvete sa traiasca? Oare cat le-a trebuit acestor supravietuitori sa uite mirosul crematoriilor, privirile mortilor vii si ale mortilor morti, copii, femei, batrani, frati, surori, mame, tati … familii intregi … comunitati intregi … orasele intregi … Oare cat le-a trebuit acestor supravietuitori sa reinvete increderea in semenii lor?. Interviuri cu atat mai dramatice cu cat ele se desfasoara in toate limbile victimelor inocente: in poloneza, idish, germana, engleza, franceza, greaca … lasandu-ne pe noi, martorii sa urmarim cuvintele si expresia vorbitorilor, inainte ca translatorul sa-si faca treaba si subtitrarea sa ordoneze frazele. Practic – ascultam, auzim, urmarim, citim aceste marturii in mai multe limbi, fiecare descriind aceleasi tragedii, aceleasi imagini si trairi apocaliptice … de la vagoanele de cale ferata, la camerele de gazare, la cuptoarele crematoriilor … camera de filmat incadreaza fetele acestor intervievati, se plimba azi peste locurile de ieri … si asa dupa cum spune Lanzmann “That is why it remains important to see my film.”. Un pivot important al acestui unic documentar este Raul Hilberg, istoric al Holocaustului. Interviurile sale cu Lanzmann lumineaza pentru auditoriu importanta propagandei anisemite desfasurata de nazism, fibra antisemita a multora dintre natiunile europene, utilizata cu perfidie si determinare, modalitatile de inventare si aplicare a solutiei finale.

Echipa care a realizat filmarile – compusa din Dominique Chapuis, Jimmy Glasberg, Phil Gries, William Lubtchansky, in viziunea documentar-cinematografica a lui Claude Lanzmann, a fost o echipa de temerari, data fiind conceptia inedita a regizorului, dar si o echipa supusa unui stres psihologic extrem de traumatizant.