Articole Le Raid

(2002)

Cursa

Interviu cu Djamel Bensalah

Cine sunteţi in „Le Raid”?

Nu sunt un personaj anume, dar in acelaşi timp sunt in miezul acţiunii!

Adică?

Ceva din mine este in toţi actorii mei; Yaya, Kader, Tacchini, Sami…si chiar Léonore.

Cum a început proiectul „Le Raid”?

A început bine, înainte sa-mi vina ideea filmului „Le ciel, les oiseaux…et ta mère!”. Eram intr-a treia clasa de liceu, aveam 15 ani, visam cu ochii deschişi, când am dat peste un reportaj din „Minuit Sport”, in care se vorbea despre prima expediţie franceza in Noua Zeelandă. Si mi s-a părut de necrezut faptul ca aceşti oameni plăteau nişte sume fabuloase pentru a se duce la capătul lumii si a-si face, in cele din urma, un deserviciu. Isi rup picioarele, sângerează, plâng, suferă…mi s-a părut un subiect potrivit pentru o comedie. Am, scris deci câteva fragmente, pe care le-am abandonat, deoarece filmările ar fi fost prea scumpe si, in plus, n-aveam nici o tangenta cu lumea cinematografului. Dar ideea nu mi-a ieşit niciodată din cap. Si cum filmul „Le ciel…’’ a avut nevoie de un an pentru a rula in cinematografe, am profitat de acest interval pentru a scrie „Le raid”. Sau, mă rog, pentru a începe sa scriu…

Cat timp v-a luat sa scrieţi acest film?

Timp de doi ani, am scris singur. In următorii doi ani, am scris cu Gilles Laurent. A durat atât de mult pentru ca lui Gilles ii plăcea ideea, dar a trebuit sa luam totul de la capăt pentru a imbogati subiectul, pentru a crea situaţii neprevăzute…Trebuia sa fac nişte lucruri la care, de fapt, nu mă pricepeam…Alături de Gilles, m-am simţit timp de doi ani ca pe băncile scolii!

Si cat timp au durat filmările?

Am avut nevoie de doi ani pentru a pregăti fundalurile, decorul…Spre exemplu, in cazul scenei finale, de pe podul mobil, nu aveam un decor natural pentru a filma. Trebuia deci sa ne mulţumim cu o filmare in studio: ne-am dus la Arpajon, unde se afla celebrul platou de 4000m, unde am putut reconstitui cei doi munţi. Numai pentru chestia asta am avut nevoie de aproape şapte luni. In plus, au mai fost si cercetările: am fost in munţii Dolomiti, in Argentina si in Venezuela, pentru a-mi da seama ce fel de munte încerc sa recreez. Filmările au durat sase luni, iar la post-producţie inca se mai lucrează!

De ce fel de antrenament aţi avut nevoie pentru „Le Raid”?

De nici unul, pentru ca nu-ti dai seama la ce fel de munca te înhami atunci când începi un asemenea proiect. Realizezi acest lucru odată ce începi sa te confrunţi cu greutatile. Dar a fost grozav! Au fost nişte momente la care am visat de când eram puşti! Cat despre „Le Ciel…”, el este comparabil cu un scurt metraj, deoarece a fost făcut in absenta mijloacelor materiale, dar cu toate astea m-am chinuit destul. Dar „Le Raid”, asta-i cinematograf cu C mare. Am filmat in Statele Unite, in Venezuela, in Italia… Din punct de vedere fizic, am suportat destul de bine; atunci când faci ceva ce-ti place, ai o energie care nu te lasă sa simţi oboseala. N-am fost bolnav nici măcar o singura data, sănătatea nu mi-a făcut nici o grija timp de sase luni, cat au durat filmările, dar in ziua in care totul s-a sfarsit, mi-am sucit glezna. Jucând tenis…După, a urmat gripa, si alte mici neplăceri.

Vi se pare ca aceasta colaborare cu Gaumont a însemnat o consacrare?

Iată inca un vis al copilăriei mele! „Le Raid” se inspira din filmele de aventuri ale anilor 60-70. „L’Homme de Rio”, „Les Tribulations d’un Chinois en Chine”, „Le Magnifique”… Vroiam sa fac un film in spiritul scolii vechi, vroiam ca efectele speciale sa fie invizibile. Nu ştiu daca filmul va plăcea, dar maniera de producţie este una reuşita, este cinematografie aşa cum oricine visează sa facă: echipe incredibile, elicoptere…nu exista un anumit antrenament sau o perioada de ucenicie: trebuie sa te laşi dus de val.

Ce v-a solicitat cel mai mult in timpul filmărilor?

Accidentul survenit înainte de începerea filmărilor (pelicula le este dedicata lui Patrick Lancelot si Bernard Lutic, disparuti intr-un accident de avion in timpul explorării zonei). Apoi insusi faptul ca am reuşit sa concretizez acest film, ca am putut spune „Motor”. La un moment dat ni se părea ca totul conspira împotriva noastră. Am avut atâtea dificultati in acea perioada, incat atunci când in sfarsit am început filmările, am răsuflat usurati. Nimic rău nu se mai putea întâmpla. Desigur, au mai apărut mici probleme, dar ne-am ocupat de ele pe parcurs.

Care a fost cel mai amuzant moment?

Atmen Kélif in scena cascadei: pentru el, a fost cu siguranţa un moment dificil, dar pe mine m-a amuzat copios. Era suspendat la o inaltime de 25 de metri, sub pânza de apa, dar nu exista riscul unui accident. Si era inspaimantat! In cele din urma, am ras cu toţii, dar lui tot nu i s-a părut amuzant.

Aţi improvizat mult?

Nu. Îl admir pe Francis Veber si cred ca are dreptate atunci când spune ca filmul de comedie este ca un ceasornic elveţian. Comedia este ceva precis. Nu trebuie sa te depărtezi de scenariu, trebuie sa respecţi structura. De fapt, nu prea-mi place sa improvizez.

Ce v-a plăcut cel mai mult?

Rezultatul final. Cred…

Ce-o sa va lipsească cel mai mult la acest film?

Îmi lipsesc deja o grămada de chestii! Îmi lipseşte platoul de filmare! Cine ştie cat timp va trece pana când o sa fiu din nou in spatele unei camere de filmat! Poate sase luni, poate doi, trei sau patru ani!

Despartirea înseamnă sa mori un pic, sau in acest caz este una vesela?

Pentru mine, este vesela. Dar sunt convins ca este dificila pentru actori.

Djamel văzut de:

JOSIANE: „Este pasionat de munca. Trebuie sa-l baţi pe umăr ca sa înceteze sa spună Motor!. Dar cred ca e bine ca un tip de vârsta lui da dovada de atâta rigoare si energie atunci când vine vorba de viziunea sa regizorala. Ţin mult la el, pentru ca întotdeauna am fost de părere ca renaşterea cinematografica va veni din fostele colonii, iar el este un bun exemplu. Mai mult, ne interesează aceleaşi lucruri: filmele in care se amesteca acţiunea si umorul. E o chestie rar întâlnita la cei de vârsta sa; de regula, tinerii autori recurg la un discurs oficial, in care Godard este un fel de Dumnezeu-tatăl. Dar se pare ca mai este o şansa!”

JULIEN: „Daca ne gândim la vârsta sa, da dovada de o reala maturitate. N-a făcut abuz de mijloacele financiare care i-au fost puse la dispoziţie. A fost mult mai la obiect ca in „Le ciel, les oiseaux…et ta mère!”. Chiar m-a surprins. Ştia ce vrea. Asta n-o sa-l împiedice insa sa chelească. E pe cale sa-si piardă tot parul. Un chelios in devenire, domnul Bensalah!”

HELENE: „M-a sunat cam cu un an înainte de începerea filmărilor, dar doar aşa, fara un scop aparent. Si nu m-a mai sunat după aceea. Mă cam enervase. Si după sase luni, mi-a trimis scenariul. Timp de trei zile memorabile, am dat probe: a trebuit sa joc de şaizeci de ori anumite secvenţe in timpul aceleiaşi zile. Cea mai dificila scena era cea in care Lorant îmi spunea: „Vrei sa zici ca nu sunt in stare sa citesc o harta?”, iar eu trebuia sa ii răspund. De altfel, Djamel s-a hotărât ca nu va mai da probe cu scene din film.”

LORANT: „Daca ne gândim la „Le ciel, les oiseaux…et ta mère”, tipul este mult mai destins. Ştia ce vrea si rămânea calm tot timpul. Se simte ca are încredere in ceea ce face si ca este mândru ca a realizat tot ce si-a pus in cap. Singura problema este ca de când face filme cu buget mare, a început sa chelească. Si nici măcar nu cheleşte ca Zidane: cheleşte in creştet, ca Letchof, un bulgar care a intrat in OM. Daca Djamel se hotaraste sa facă o continuare la „Le Raid”, va trebui sa se lase sponsorizat de Pétrole Hann.”

ATMEN: „Nu il cunoşteam. Logodnica mea (nu-i voi spune numele) juca in „Le ciel, les oiseaux…et ta mère” si m-a invitat la o petrecere. Mi l-a prezentat pe Djamel, care mi-a spus ca-i place ceea ce fac, la rândul meu i-am spus si eu ca-l apreciez dar ca trebuie sa-mi dea de băut (eram la bar). Din acea zi, ne-am văzut regulat, iar Djamel m-a întrebat daca nu vreau sa joc in „Le raid”. M-am gândit timp de o secunda si i-am zis ca da. Acum pot spune ca îl cunosc: este un tip conştiincios, pasionat de munca. Unul dintre cei mai buni. Un artizan.”
Interviu cu Roschdy Zem Interviu cu Helene de Fougerolles
jinglebells