Articole L'Adversaire

Este prima data cand va inspirati dintr-o poveste adevarata…

Fascinatia pe care am resimtit-o dointodeauna pentru astfel de povesti a fost mereu contrazisa de o adanca repulsie… Cand afacerea Romand a iesit la iveala, am fost fascinata de ea, ca oricine. Sa construiesti si sa mentii o viata falsa timp de douazeci de ani intr-un mic teatru de persoane intime: sotie, copii, parinti, vecini, prieteni…Este incredibil. Insa oroarea crimei m-a distantat de poveste.
In acelasi timp mi s-a parut de la inceput ca aceasta poveste are un filon tragic, “romanesc”, prin finalul jucat sub un orizont ingrozitor…Este dincolo de clasicul caz de mitomanie, dincolo de limitele dramei sociale.

Cat din film e realitate si cat e fictiune?

Ametitoarea natura a filmului exista in traiectoria acestui om, de la devierea initiala la explozia finala. Din acest motiv am decis sa respectam evolutia faptelor. Intrucat prin, si in aceasta arhitectura dementa banalitatea vietii acestui om si a sotiei sale si-au capatat o dimensiune tragica.
Pentru a obtine aceasta dimensiune, noi, ca scenaristi, am studiat mai intai dosarele acuzarii. Apoi am mers in locurile unde s-a desfasurat povestea. Mai putin pentru a gasi locatiile pentru filmare, cat pentru a stabili o geografie a evenimentelor. Ca sa intelegem aranjarea lumilor intre care imaginara sa viata articificiala s-a miscat: intre organizatiile mondiale de la Geneva unde sustinea ca lucreaza, si orasul de frontiera in care locuia, Muntii Jura in care locuiau parintii sai, zonele din jurul autostrazilor, hotelurile din aeroporturi pe unde umbla…
Prin urmare pretind ca “Adversarul” este o opera integral de fictiune. Pentru ca fictiunea incepe de indata ce incepe o “scena”. De indata ce inventezi niste cuvinte, niste taceri, o miscare a personajului, il incorporezi in fictiune…

De ce Daniel Auteuil?

Cand lucrezi cu o poveste adevarata toata lumea iti sugereaza sa iei oameni necunoscuti, chiar non-profesionisti, pentru a aproxima o tehnica rece, documentara, care va functiona ca dovada a autenticitatii…
Dar eu am vrut sa fac o fictiune si sa imi asum responsabilitatile ei. Misterul este ceva imaginar care trebuie construit de cinema, prin jocul actorilor, prin montaj… O data realizat acesta, este onest din punct de vedere artistic sa folosesti un actor cult. Iar Daniel Auteuil a fost prima mea alegere. Pentru ca e gata sa isi asume orice risc, pentru ca este unul dintre putinii actori francezi care reuseste sa isi invesmante cinemaul intr-o aura tragica.
Daniel este unic. Poseda o foarte rara calitate a interiorizarii, compusa din familiaritate si opacitate. Jocul sau este cinema pur. Retrospectiv imi dau seama ca tot ce a facut el in film, cea mai mica liniste sau cel mai neansemnat gest, corespunde cu o indicatie pe care i-am dat-o. Si totusi, cand vad imaginile, ma intreb mereu uimita: “Cum a reusit asta?” De-a lungul filmului nu stim niciodata exact ce gandeste sau la ce se gandeste…E ca si cum i-am privi sufletul printr-un val care devine din ce in ce mai opac…

Cum ati determinat structura naratiunii?

Structura dramatica a fost o incercare de a atinge imposibilul. Cum s-ar putea portetiza simultan viata cuiva timp de 18 ani si in acelasi timp sa ajungi la deznodamantul actului final. Ne-am decis sa ne construim povestea in jurul “Duminicii albe”, acea zi de 10 ianuarie 1993 pe care personajul a petrecut-o singur in casa sa, cu crimele deja savarsite.

Este prima data cand va confruntati, ca cineast, cu violenta…

Nu exista violenta evidenta, varsari de sange, urlete. Este ceva factual si camuflat, in acelasi timp. Ceva ce s-a intamplat si-n acelasi timp nu s-a intamplat, o prezenta absenta precum insusi-personajul era in acel moment. Poate asta a fost imaginea intregii sale vieti.
Unicul mod de a-l intelege a fost de a-l urmari. Drept pentru care am incercat sa ramanem cat puteam de aproape de el, cat mai mult, pana la momentul final. Exista un moment anume in care sare peste limite, si de-atunci incolo o parte a lui ne scapa pentru totdeauna.
La ce se gandea? Care era starea lui mentala cand a infaptuit acele crime oribile?…Nimeni nu stie, nici expertii, nici Romand-insusi…Intr-o astfel de situatie nu puteam decat sa stam langa el si sa filmam, sa lasam camera sa mearga…

Ce proximitate, ce legatura ati stabilit cu acest personaj?

In celelalte filme ale mele parea ca am folosit un microscop atintit asupra unui sentiment foarte personal de unde scoteam o poveste originala si un personaj. Aici s-a intamplat contrariul.
Daca lumea simte densitatea dramatica a acestui mister este pentru ca el are un ecou in fiecare dintre noi…Exista ceva care ne aminteste de noi-insine in acest om singuratec, pierdut in sine, in umanitatea lui ruinata si in minciunile lui, in deceptiile lui…
O propozitie din cartea lui Carrere dupa care am facut scenariul m-a atins in mod special: “ Exista un singur lucru mai rau decat sa fii descoperit, acela de a nu fi…” Cred ca asta atinge o parte intunecata comuna noua tuturor. Un cosmar intim pe care cu totii il purtam in noi. Povestea uluitoare a unui om extraordinar care isi iese total din minti si pe care nimeni nu-l opreste. Povestea unui om prins in propria-i capcana. Am vrut sa scriu aceasta tragedie, tragedia normalitatii care o ia razna, in acelasi timp familiara si incredibila.
Povestea unui om care nu a vrut sa dezamageasca pe nimeni, si care a preferat sa ucida decat sa dezamageasca.