Articole Blanche

Cum v-a venit ideea noului film?

Cred pur si simplu cã existã o lipsã acutã de eroine. Doream sã spun o poveste despre un astfel de personaj. Am vrut sã mã implic în realizarea unui film de gen, denumit în mod curent « de capã si spadã », dar cu o tematicã mai degrabã contemporanã, respectând în acelasi timp rigorile impuse de gen.

Cu toatã modestia, visam sã abordez dintr-un alt unghi un gen, sã-l scutur de praf pentru a-l pune în concordantã cu societatea de azi. Scopul meu nu era sã fac o comedie, ci sã abordez tema puterii, a manipulãrii, a disimulãrii.

Am plasat actiunea în secolul al XVII-lea folosindu-mã de personaje ca Mazarin, Ana de Austria si Ludovic al XIV-lea, fãrã a intentiona sã fac un film istoric. Am utilizat unele trimiteri istorice, cum ar fi servilismul lui Mazarin fatã de Ana de Austria, trimiteri la care am adãugat propriile mele ingrediente. Dupã asta am recurs la o schemã contemporanã – Iran Gate, vânzarea de arme din Statele Unite cãtre Iran, profitul fiind folosit la finantarea opozantilor din America de Sud. Mazarin face trafic de « praful diavolului » cu niste columbieni pentru a închiria vase pentru comertul cu copii.

Cum ati scris scenariul?

Am avut ca punct de pornire o eroinã si un mãcel, apoi rãzbunarea si salvarea prin iubire, care dupã mine este singurul lucru cât de cât curat în zilele noastre. Am scris prima variantã a scenariului dintr-o suflare în vreo cincisprezece zile, dupã care a urmat rescrierea lui timp de aproximativ trei luni.

Când ati scris scenariul aveati deja o idee clarã despre cine urma sã facã parte din distributie?

În ceea ce priveste unele persoane, da: Jean Rochefort, Carole Bouquet, José Garcia, Pierre Laplace, Albert Dray. Eram în cãutarea unei actrite pentru rolul principal, când am avut norocul sã dau de un reportaj despre Lou Doillon, imaginea casei Givenchy, într-o revistã de mondenitãti. M-a dat gata! Imaginea pe care o aveam eu despre Lou a fãcut implozie în clipa în care am întâlnit-o pentru cã, în aparitiile ei anterioare, avea un stil ticnit, de persoanã care nu respectã normele sociale. In reportajul de care vorbesc nu mai apãrea în hanorac si bascheti: am vãzut o femeie absolut sublimã, rebelã, proaspãtã, exact imaginea mea despre Blanche. Probele pentru rol s-au derulat cum nu se poate mai bine.

Cum au reactionat actorii când le-ati propus un scenariu atât de original?

Au acceptat fãrã ezitare. I-a atras limbajul folosit, tonul. Scopul meu era sã-i fac sã joace roluri opuse fizicului si temperamentului lor. Imi place ca în ceea ce fac ei sã existe entuziasm si situatii limitã. Incerc sã stabilesc o relatie de încredere, sã aduc actorii în zone în care nu s-au aventurat niciodatã. Povestea si textul sunt doar un îndrumãtor. In cazul lui BLANCHE, totul a fost fãcut cu multã usurintã si «cu duhul blandetii».

Ati fost deseori comparat cu Audiard datoritã gustului dumneavoastrã pentru o fomulã regizoralã. Puteti sã ne vorbiti despre dialoguri, despre registrul de limbã folosit?

Sunt un mare fan al argoului «strãzii», al barurilor. Imi plac Audiard, Jeanson. Sunt niste colosi. Procedez ca si ei : ascult acest limbaj dupã care îl transcriu în felul meu. Ca sã scriu scenariul la BLANCHE, la început mi-a fost cam greu sã mã orientez în limbajul si sintaxa secolului al XVII-lea, dar apoi am descoperit autori pe care nu îi cunosteam, o fascinantã bogãtie a verbului, a sensului. M-am strãduit sã înteleg mecanismele si mi-am transpus cuvintele. Juxtapunerea de stiluri, socurile anacronice dau nastere unui discurs atemporal. Cardinalul se numeste Mazarin, regina, Ana de Austria, dar poate fi vorba de o altã putere politicã.

Dincolo de comedie, descoperim o sarjã pamfletarã de mare actualitate. Puteti sã explicati acest aspect?

Acesta era si scopul. Insolenta era intentionatã. Sunt multe de spus în ceea ce-i priveste pe oamenii puterii, mai ales în acest moment. Se întâmplã prea des ca ei sã nu se dea în lãturi de la nimic, siguri cã nu vor fi pedepsiti. Multora dintre ei li se potrivesc cuvintele despre Bisericã ale lui Mazarin, adresate Divinitãtii: « Aveam o casã de bani, am bãgat mâna în ea, este un act de justitie. » In orice epocã, excesul de putere corupe. M-am folosit de imagini, cum ar fi uciderea ducelui si a ducesei de Bretania, în care descoperim nebunia celor care se cred invulnerabili, care dispun de vietile oamenilor.

Cum ati construit legãturile dintre secolele XVII si XXI?

Gasim în permanentã punti de legãturã, relationãri între cele douã epoci. Unele lucruri pot pãrea nepotrivite. Sã creezi un personaj ca Strãinul, dupã modelul lui Liberty Valance din filmul lui John Ford si sã-l aduci în secolul al XVII-lea cu tot cu pistoalele lui cu praf de puscã pare mai potrivit unui western. Oamenii lui KKK-initiale pline de subînteles - poartã coifuri ascutite, ard cruci si crucificã oameni. Li se mai spune si « Escadroanele mortii ». Toate aceste intersectãri si referinte construiesc o lume. La turnarea filmului nimeni nu se simtea stingherit. Trebuia sã pastrãm echilibrul între experiment si eroare ca sã ne mentinem în registrul unei nebunii coerente.

Unde au avut loc filmãrile?

Incã din septembrie 2001 ne-am stablilit pentru trei luni în regiunea Cévennes, la Florac, pe platoul calcaros Causse Méjean. Aici am filmat exterioarele. Este o regiune fabuloasã, unde am fost foarte bine primiti.
Scenele din apartamentele regale si din grãdini au fost filmate la Beaulieu le Vieux. Toate scenele de final, din decorul imens al fortãretei circulare au fost turnate în La Seyne-sur-Mer, la fortul Napoleon. Scenograful, Olivier Seiler, si echipa sa au fãcut o muncã extraordinarã.

Care au fost conditiile în care s-a desfãsurat filmarea?

Am fãcut filmul pe care îmi doream sã-l fac. Corespunde contractului moral pe care îl aveam cu actorii. Nu eu sunt cel în mãsurã sã spunã dacã filmul este bun, original sau ratat. Lucrurile au decurs extraordinar de bine. Am avut o vreme superbã la scenele de exterior. In singura zi în care a plouat am filmat în interior. Aveam nevoie de douã zile cu vreme bunã în luna noiembrie pentru a filma scena din piatã si le-am avut ! De fiecare datã când am avut nevoie de un dram de noroc, ne-a mers bine.

Cum lucrati cu actorii?

Am încercat sã evitãm cu orice pret stilul demonstrativ. Nu e menirea noastrã sã dãm lectii, ci sã distrãm publicul, ridicând în acelasi timp diverse probleme. Textul era foarte periculos si ne era teamã. Am fãcut mai multe lecturi si am discutat mult despre scenariu. Eu lucrez pornind de la un principiu al reprezentatiei teatrale. Ceea ce conteazã înainte de toate este actorul. Jocul actoricesc si textul sunt sunt elemente centrale. Este sarcina mea sã ofer actorilor maximul de confort pentru ca talentul lor sã se poatã exprima. Tehnica are un rol secundar: este importantã, dar eu am grija sã nu devinã niciodatã preponderentã. Este necesarã o adaptare rapidã la situatie, oameni prezenti, întotdeauna pregãtiti. Actorii au apreciat faptul cã puteau face repetitii în acest spirit. Reducerea timpului de asteptare este beneficã jocului lor, dar si filmului.

Sunteti foarte precis în indicatiile regizorale sau lãsati loc improvizatiei?

Sunt cât se poate de deschis. Nu putem avea rãspuns la toate. Inainte de începerea filmãrilor am adunat echipa si am discutat : « Vor fi situatii în care nu o sã stim ce sã facem. O sã fim nevoiti sã cãutãm o solutie. Trebuie sã acceptãm lucrul ãsta. ». « Randamentul productiei » nu mã intereseazã. Ceea ce conteazã înainte de toate este aventura umanã. Nu facem suficient de multe filme într-o viatã pentru a ne permite luxul de a pierde timpul facând lucruri care nu sunt o noutate, o premierã absolutã. Trebuie sã ne apropiem de oameni, se ne dedicam lor. Sunt întotdeauna lângã camerã. Nu abandonez niciodata actorii.

Ceva surprinde în film: toti actorii par sã se distreze…

Este regula esentialã, principiul de bazã. Trebuie sã ne simtim bine împreunã. În Cévennes, în timpul filmãrii scenelor de atac al convoiului, ne lua destul de mult timp sã pregãtim o secventã. Am obiceiul sã dau drumul la muzicã pe platoul de filmare. Muzica impune un ritm, inspirã, ne uneste.
Eu unul am fãcut vreo zece casete, altii au adus si ei CD-uri. Sã vezi cincizeci de persoane care danseazã pe muzica lui James Brown este o experientã de neuitat. Starea de spirit era simplã: la filmãri puteai sã te asezi alãturi de oricine si tot aveai ceva sã-i spui. Trebuia sã facem treaba cu seriozitate, fãrã sã ne luãm prea în serios. Pânã la urmã, nu e decât un film.

Ce puteti spune despre actorii principali?

Lou Doillon (Blanche) are o personalitate puternicã. Nu încetezã sã emotioneze si sã surprindã. Lou întelege, simte, are latura rebelã a personajului. Când am întâlnit-o, trecea printr-o perioadã ciudatã, îsi descoperea feminitatea. Lou a stiut sã-i ofere lui Blanche senzualitatea pe care o asteptam de la ea, dar fãrã exces. Are un potential devastator, nu depinde decât de ea sã decidã ce va face cu el. Talentul se vede si în alegerea pe care o faci. Lou este inteligentã si are o intuitie buna, nu as vrea sã se rãtãceascã..
Roschdy este un actor incredibil, cu o laturã shakespearianã. L-am vãzut si în alte filme. Doream ca alãturi de Blanche sã stea un bãrbat adevãrat, ceea ce, din punctul meu de vedere, este tot mai greu de gãsit. Roschdy are tinutã, este un actor puternic. Sper ca în aceastã profesie sã nu existe persoane cantonate în criterii care nu au de-a face cu talentul si cã Roschdy va fi apreciat la adevãrata lui valoare. Este un actor care poate duce pe umeri un întreg film.
Vã spun cinstit cã Antoine de Caunes este unul dintre cei care au uimit lumea. Este credibil. Doream sã-l conduc pe Antoine de Caunes cãtre o altã imagine decãt cea cunoscutã. Are o figurã angelicã, iar în Blanche dã viatã unui gunoi pe care nimic nu-l poate salva. Ceea ce a realizat nu suportã comparatie cu ceea ce a facut înainte. Si nu sunt singurul care crede asta. S-a dãruit incredibil în acest rol, a fost foarte maleabil, foarte receptiv..
Jean Rochefort este un Ferrari! Are prospetimea si curiozitatea unui copil. Este un om exceptional si un adevãrat profesionist. Este modest, este capabil sã înfrunte o situatie periculoasã, sã experimenteze lucruri noi.
Carole Bouquet: o femeie absolut sublimã, care ascunde un temperament tumultos sub imaginea « Chanel 5 ». Scena în care sare în pat în portjartier este de neuitat! Când Dépardieu a aflat cã ea va interpreta rolul, mi-a spus: « Genial, asa oamenii or sã vadã de ce e în stare!
José Garcia poate sã joace orice. Are o inventivitate, o creativitate, absolut incredibilã. Mi s-a pãrut foarte în formã. Este adevãrat cã avea si parteneri pe mãsurã care sã-i dea replica: Rochefort, Bouquet, Dépardieu… Asta l-a electrizat… Este un om istet si generos, care stie sã împartã totul. José trage textul în sus si cu el întreaga scenã. Este un actor urias care o sã-si croiascã un drum propriu.
Antoine Basler are o capacitate de muncã si de dãruire absolut fenomenale. Când stãtea fatã în fatã cu Dépardieu în scena din tavernã, acesta îmi spunea : « Îmi aduce aminte de Eli Wallach » - ceea ce este de fapt un compliment. Antoine face parte din generatia de actori aflatã în plinã ascensiune care are ceva de spus si de fãcut, în deplinã cunosintã de cauzã.
Depardieu a vrut sã mã întâlneascã dupã ce a citit proiectul. Voia neapãrat sã participe. Mi-a spus: « Am sã fac tot ce îmi ceri! ». Am fost uluit, era totusi vorba de Dépardieu ! Am fãcut cinci duble la scena înfruntãrii din tavernã, iar la a patra a existat un moment de gratie când am fost în fata celui mai mare actor din lume! O clipã în care totul este perfect, timpii de respiratie, momentele de tãcere. Ne spuneam: « Ce energie animalicã! Ce cadou! Ce sansã sã-l ai în fatã! »

Din punct de vedere uman, ce amintire v-a lãsat filmul?

Îmi vine în minte prima petrecere din Cévennes. Tocmai se încheiase prima sãptãmânã de filmãri, eram consienti cã suntem pe cale sã construim ceva. În primul week-end am invitat pe toatã lumea. Ne-am trezit într-un loc care nu semãna cu nimic din ce vãzusem pânã atunci, dar absolut sublim: un hangar aranjat de oamenii de la decoruri. Rãmâne un moment exceptional.
Au existat numeroase momente de gratie! Îmi aduc aminte de prima scenã a lui Jean Rochefort: cu câteva clipe înainte a venit sã-mi spunã cã nu a mai avut un asemenea trac de 25 de ani. A folosit cuvântul « renastere ». E minunat ! Dupã monolog, chiar înainte de scena în care încearcã sã se spânzure, mi-a spus: « Nu puteti sti prin ce am trecut. » Sunt lucruri care se trãiesc, care te rãscolesc si care se împãrtãsesc.

Ce vã motiveazã?

Asumarea riscurilor, frica, întâlnirea cu ceilalti. Pentru mine, un film înseamnã carne, sânge, sudoare si emotii. Nu mã intereseazã sã intru în probleme de psihanalizã; eram acolo ca sã împãrtãsim niste lucruri, sã facem ceva cu plãcere, sã ne amuzãm si sã atragem si publicul. Pe platoul de filmare si în munca mea oamenii trec înaintea criteriilor pecuniare. Factorul uman depinde de lucruri nesemnificative.

Dacã privirea si gesturile nu sunt cele potrivite, putem distruge ziua unui actor! Am avut sansa sã fiu de cealaltã parte a camerei, am fost actor si stiu cã este doritã o astfel de atitudine, trebuie sã procedezi cu delicatete. Ceea ce conteazã pentru mine este ideea de comuniune. Treaba poate fi fãcutã cu delicatete, fãrã isterie, fãrã violentã.

Filmarea este partea preferatã din realizarea unui film?

Cu sigurantã. Suntem ca o familie, suntem o echipã care trãieste pentru acelasi lucru. Nu e nimic mai plãcut decât sã fii pe platou, sã te trezesti la patru dimineata! Nu existã obosealã. Am norocul sã fac ceea ce îmi place. Încerc sã fac filme care mã exprimã, colaborez cu persoane care au ceva în comun cu mine si merg în aceeasi directie.

Ne puteti vorbi despre romanul pe care l-ati scris pornind de la intriga filmului?

Am avut un contract la editura Fayard pentru un prim roman. Claude Durand, directorul editurii, a citit scenariul filmului si mi-a cerut sã scriu aceasta carte. Am creat personaje mai complexe, am introdus mai multã introspectie, pot scrie tot ceea ce actorii nu ar fi fost niciodatã lãsati sã spunã. Gãsim referiri la societatea actualã. Este un roman narativ, dialogurile sunt putine. Nu respect nici un cod, nu existã reguli. Este pentru prima datã când fac asta si nu pretind cã sunt scriitor.

Este o activitate nouã pentru dumneavoastrã?

Cinsprezece ani am fãcut muzicã si nu pretind cã am fost vreodatã cântãret si nici cã am fãcut carierã muzicalã. Însã m-am hotãrât sã nu mai fac muzicã. Mâine pot sã las totul baltã si sã mã duc acasã. Nu am pretentia sã am o carierã în cinema. Mi-am luat aceastã libertate si încerc sã nu-mi fie rusine cu ceea ce fac.

Ce plãnuiti sã faceti în viitorul apropiat?

Ca sã fiu sincer, nu stiu! Sper sã mã pot exprima în continuare asa cum sunt, sã mã lupt mai departe pentru ideile mele. La cinema, la teatru sau la cresterea oilor! Am trãit lucruri de o intensitate si de o fortã incredibilã. De fiecare datã lucrurile au fost rezultatul hazardului. Singurul meu talent a fost cã am stiut sã prind tot ceea ce mi-a oferit viata. Câteodatã avem tendinta sã fim prevãzãtori. Dar viata reuseste sã punã lucrurile la punct. Trebuie sã ai puterea sã accepti o situatie, trebuie sã înveti.
Dar dacã îmi cereti astãzi un bilant, nu pot decât sã vã rãspund cã BLANCHE este experienta care mi-a adus cele mai multe satisfactii.