Émile Zola

Émile Zola, pe numele complet Émile Édouard Charles Antoine Zola, s-a născut la 02.04.1840, în Paris, Franța, și a decedat la 29.09.1902. Părinții lui au fost Francois Zola (inițial Francesco Zolla) și Émilie Aubert. Tatăl său era un inginer italian cu ascendență grecească, care s-a născut la Veneția, în 1795, și a construit Barajul Zola din Aix-en-Provence. Mama lui era franceză. Familia s-a mutat în Aix-en-Provence când Émile avea trei ani. În 1845, Zola, la cinci...

Émile Zola, pe numele complet Émile Édouard Charles Antoine Zola, s-a născut la 02.04.1840, în Paris, Franța, și a decedat la 29.09.1902. Părinții lui au fost Francois Zola (inițial Francesco Zolla) și Émilie Aubert. Tatăl său era un inginer italian cu ascendență grecească, care s-a născut la Veneția, în 1795, și a construit Barajul Zola din Aix-en-Provence. Mama lui era franceză. Familia s-a mutat în Aix-en-Provence când Émile avea trei ani. În 1845, Zola, la cinci ani, a fost molestat sexual de un băiat mai mare. Doi ani mai târziu, în 1847, tatăl său a murit, lăsându-și mama cu o pensie mică. În 1852, Zola a intrat la Colegiul Bourbon, la internat. Mai târziu, s-a plâns de alimentația proastă și de agresiune în școală. În 1858, familia Zola s-a mutat la Paris, unde prietenul din copilărie al lui Émile, Paul Cézanne, i s-a alăturat curând. Ei au avut o ceartă mai târziu din cauza descrierii lui Zola despre Cézanne și a vieții boeme a pictorilor din romanul lui Zola, Capodopera (1886). Zola a început să scrie în stil romantic. Mama lui văduvă plănuise o carieră la Drept pentru Émile, dar el a picat examenul de bacalaureat de două ori. Înainte de descoperirea sa ca scriitor, Zola a lucrat pentru un salariu minim ca funcționar la o firmă de transport maritim și apoi în departamentul de vânzări pentru editura Hachette. A scris, de asemenea, recenzii literare și de artă pentru ziare. În calitate de jurnalist politic, Zola nu și-a ascuns antipatia față de Napoleon al III-lea, care candidase cu succes la funcția de președinte în conformitate cu constituția celei de-a doua republici franceze, doar pentru a folosi această funcție ca trambulină pentru lovitura de stat care l-a făcut împărat. Zola a fost romancier, jurnalist, dramaturg, cel mai cunoscut practicant al școlii literare a naturalismului. El a fost o figură majoră în liberalizarea politică a Franței și în exonerarea ofițerului de armată în mod fals acuzat și condamnat Alfred Dreyfus, care este rezumat în renumita sa opinie din ziar, intitulată Acuz ! Căpitanul Alfred Dreyfus a fost un ofițer de artilerie franco-evreu în armata franceză. În septembrie 1894, serviciile de informații franceze au descoperit că cineva transmitea secrete militare Ambasadei Germaniei. Ofițerii superiori au început să-l suspecteze pe Dreyfus, deși nu existau dovezi directe. Dreyfus a fost judecat la curtea marțială, condamnat pentru trădare și trimis pe Insula Diavolului în Guyana Franceză. Lt. Col. Georges Picquart a găsit dovezi care au implicat un alt ofițer, Ferdinand Walsin Esterhazy, și și-a informat superiorii. În loc să fie eliberat Dreyfus, a fost luată decizia de a-l proteja pe Esterhazy și de a se asigura că verdictul inițial nu a fost anulat. Maiorul Hubert-Joseph Henry a falsificat documente care au făcut să pară că Dreyfus ar fi vinovat, în timp ce Picquart a fost redistribuit la serviciu în Africa. Cu toate acestea, constatările lui Picquart au fost comunicate de avocatul său senatorului Auguste Scheurer-Kestner, care a preluat cazul. Între timp, familia lui Dreyfus și familia înstrăinată a lui Esterhazy și creditorii au adus alte dovezi. Sub presiune, statul major a aranjat ca în perioada 10-11 ianuarie 1898 să aibă loc o curte marțială închisă, la care Esterhazy a fost judecat cu ușile închise și achitat. Picquart a fost reținut sub acuzația de încălcare a secretului profesional. În Franța, diviziunile furioase din cauza afacerii Dreyfus au continuat. Faptul falsificării maiorului Henry a fost descoperit și admis în august 1898, iar guvernul a trimis Curtea Marțială inițială a lui Dreyfus Curții Supreme pentru revizuire luna următoare, în privința obiecțiilor Statului Major General. Opt luni mai târziu, la 3 iunie 1899, Curtea Supremă a anulat verdictul inițial și a dispus o nouă curte marțială militară. În aceeași lună, Zola s-a întors din exilul său în Anglia. Totuși, cei anti-Dreyfus nu s-au dat bătuți, iar la 9 septembrie 1899 Dreyfus a fost din nou condamnat. Dreyfus a cerut rejudecare, dar guvernul i-a oferit o grațiere, care să-i permită să fie liber, cu condiția să recunoască că este vinovat. Deși în mod clar nu era vinovat, a ales să accepte grațierea. Mai târziu în aceeași lună, în ciuda condamnării lui Zola, a fost adoptat un proiect de lege de amnistie. Dreyfus a fost în cele din urmă exonerat complet de Curtea Supremă în 1906. Articolul lui Zola din 1898 este privit pe scară largă în Franța ca fiind cea mai proeminentă manifestare a noii puteri a intelectualilor (scriitori, artiști, academicieni) în formarea opiniei publice, a mass-media și a statului. Zola a scris numeroase povestiri și eseuri, patru piese de teatru și trei romane. Printre cărțile sale timpurii a fost Contes à Ninon (1864). Odată cu publicarea sordidului său roman autobiografic La Confession de Claude (1865) atrăgând atenția poliției, Hachette l-a concediat pe Zola. Romanul său Les Mystères de Marseille a apărut ca un serial în 1867. După primul său roman major, Therese Raquin (1867), Zola a început seria numită Les Rougon-Macquart. Mai mult de jumătate dintre romanele lui Zola au făcut parte din ciclul de douăzeci de volume Les Rougon-Macquart, care detaliază istoria unei singure familii sub domnia lui Napoléon al III-lea. Amplasat în cel de-al doilea Imperiu al Franței, seria urmărește influențele ereditare ale violenței, alcoolului și prostituției, care au devenit mai răspândite în timpul celui de-al doilea val al Revoluției Industriale. Serialul examinează două ramuri ale familiei, respectabilul (adică, legitimul) Rougon și nerespectabilul (ilegitimul) Macquarts, pe parcursul a cinci generații. În romanele Rougon-Macquart, viața de provincie poate părea umbrită de preocuparea lui Zola pentru capitală. Cu toate acestea, următoarele romane abia dacă abordează viața la Paris: La Terre, Le Reve, Germinal, La Joie de vivre, și cele patru romane La Fortune des Rougon, La Conquete de Plassans, La Faute de l' Abbe Mouret și Le Docteur Pascal, La Débâcle. Deși Parisul își are rolul în La Bête humaine, cele mai izbitoare incidente (în special accidentul de tren) au loc în altă parte. În 1862, Zola a fost naturalizat ca cetățean francez. Din 1877, odată cu publicarea L'Assommoir, Émile Zola a devenit bogat. Vânzările L'Assommoir au fost depășite de cele ale Nana (1880) și La Débâcle (1892). Zola a mai scris și romane despre populație (Fécondité) și muncă (Travail), o serie de piese de teatru și mai multe volume de critică. A scris în fiecare zi aproximativ 30 de ani. Autoproclamat lider al naturalismului francez, lucrările lui Zola au fost inspirate de conceptul de ereditate și mediu, de realismul lui Balzac și Flaubert. În 1865, a cunoscut-o pe Éléonore-Alexandrine Meley, care se numea Gabrielle, croitoreasă, care i-a devenit amantă. S-au căsătorit la 31 mai 1870. Împreună au îngrijit-o pe mama lui Zola. Ea a rămas alături de el toată viața și a jucat un rol esențial în promovarea operei sale. Căsătoria a rămas fără copii. Alexandrine Zola avusese un copil înainte să-l întâlnească pe Zola, la care renunțase, pentru că nu reușise să aibă grijă de el. Când i-a mărturisit acest lucru lui Zola după căsătorie, au plecat după fată, dar aceasta murise la scurt timp după naștere. În 1888, i s-a dat un aparat de fotografiat, dar a început să-l folosească abia în 1895 și a atins un nivel de expertiză aproape profesional. Tot în 1888, Alexandrine a angajat-o pe Jeanne Rozerot, o croitoreasă de 21 de ani, care urma să locuiască cu ei în casa lor din Medan. Zola, în vârstă de 48 de ani, s-a îndrăgostit de Jeanne și a avut doi copii cu ea: Denise în 1889 și Jacques în 1891. După ce Jeanne a părăsit Médan, Zola a continuat să o întrețină și să o viziteze pe ea și pe copiii lor. În noiembrie 1891 Alexandrine a descoperit aventura, care a adus căsătoria în pragul divorțului. Discordia a fost parțial vindecată, ceea ce i-a permis lui Zola să aibă un rol din ce în ce mai activ în viața copiilor. După moartea lui Zola, copiii au primit numele lui drept nume de familie legal. Zola a fost nominalizat la premiul Nobel pentru literatură în 1901 și 1902. El a murit la 29 septembrie 1902 otrăvit cu monoxid de carbon de la un coș de fum ventilat necorespunzător. Henri Rochefort a susținut că Zola s-a sinucis, descoperind că Dreyfus este vinovat. La înmormântarea sa din 5 octombrie au participat mii de oameni. Alfred Dreyfus a promis inițial că nu va participa la înmormântare, dar a primit permisiunea văduvei lui Zola și a participat. La momentul morții sale, Zola tocmai terminase un roman, Vérité, despre procesul Dreyfus. O continuare, Justiție, fusese planificată, dar nu a fost finalizată. Zola a fost judecat pentru calomnie penală la 7 februarie 1898 și a fost condamnat la 23 februarie și îndepărtat din Legiunea de Onoare. Prima hotărâre a fost anulată în aprilie din cauza unui aspect tehnice, dar a fost introdus un nou proces împotriva lui Zola, care a fost deschis pe 18 iulie. La sfatul avocatului său, Zola a fugit în Anglia mai degrabă decât să aștepte încheierea procesului (la care a fost din nou condamnat). A ajuns la Victoria Station pe 19 iulie, în Marea Britanie. Zola a fost înmormântat inițial în Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la doar cinci ani și nouă luni după moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în Pantheon, unde împarte o criptă cu Victor Hugo și Alexandre Dumas. Ceremonia a fost întreruptă de o tentativă de asasinat asupra lui Alfred Dreyfus de către Louis Gregori, jurnalist nemulțumit. Dreyfus a fost rănit la braț de împușcătură. Grégori a fost achitat de tribunalul parizian. O investigație din 1953 a jurnalistului Jean Bedel publicată în ziarul Liberation sub titlul „Zola a fost asasinat?” a emis ideea că moartea lui Zola ar fi putut fi mai degrabă o crimă decât un accident. Se bazează pe dezvăluirea farmacistului normand Pierre Hacquin, căruia i s-a spus că Henri Buronfosse, curățător de coșuri, a blocat intenționat coșul de fum al apartamentului lui Zola din Paris. Istoricul literar Alain Pagès consideră că este probabil adevărat, iar strănepotele lui Zola, Brigitte Émile-Zola și Martine Le Blond-Zola, coroborează această explicație a otrăvirii lui Zola cu monoxid de carbon. După cum se relatează în Orientul-Ziua, Brigitte Émile-Zola povestește că bunicul ei Jacques Émile-Zola, fiul lui Émile Zola, i-a spus la vârsta de opt ani că, în 1952, un bărbat a venit la el acasă pentru a-i oferi informații despre moartea tatălui său. Bărbatul fusese cu un prieten pe moarte, care mărturisise că a luat bani pentru a astupa hornul lui Emile Zola. În cinematografie, s-a realizat filmul biografic Viața lui Emile Zola (1937), cu Paul Muni în rol principal, care consacră imagini semnificative implicării lui Zola în exonerarea lui Dreyfus. Filmul a câștigat premiul Oscar pentru producție remarcabilă. Serialul TV Paradisul (2012) se bazează pe romanul lui Zola din 1883, Au Bonheur des Dames. Cézanne et Moi (2016) este un film francez, regizat de Daniele Thompson, care evocă prietenia dintre Zola și pictorul Cézanne.