Poate că Un an dificil nu este nici cel mai amuzant şi nici cel mai emoţionant film al duo-ului regizoral Olivier Nakache-Éric Toledano, dar oferă câteva interpretări ataşante şi propune câteva întrebări relevante. Povestea alătură două perspective complet diferite asupra vieţii şi responsabilităţii sociale: pe de o parte îi avem pe Albert (Pio Marmaï) şi Bruno (Jonathan Cohen), doi bărbaţi aflaţă în derivă din cauza iresponsabilităţii financiare. În stil "nu-mi trebuie, da-mi iau", cumpărăturile lor compulsive îi destabilizează şi ajung chiar să le pună viaţa în pericol. De partea cealaltă, avem un grup de activişti anti-consumerism, gata să se dedice unor acte extreme de nesupunere civică pentru a atrage atenţia opiniei publice că stilul nostru de viaţă pune planeta în pericol.
Citeşte aici un interviu cu regizorul Olivier Nakache.
Nakache şi Toledano şi-au făcut un stil propriu din a lua un subiect greu, ce adesea pare mai potrivit pentru cele mai emoţionante drame, şi-l tratează comic, reuşind să amuze, dar şi să ofere o lecţie pentru cine vrea să o accepte. De exemplu aici cei doi regizori şi scenarişti ne întreabă dacă chiar e nevoie să ne călcăm în picioare ca să prindem vreun gadget la reducere sau să ne scrântim degetele pe tastaturi în secunda când se deschid vânzările de Black Friday.
La oricine altcineva, supraîndatorarea ar fi un subiect dificil, dar nu şi la cei doi regizori celebri pentru superhitul Intouchables. La oricine altcineva, un protagonist care la începutul filmului încearcă să se sinucidă categoric ar fi o premisă pentru un film cu mesaj. Dar Nakache şi Toledano, cu ajutorul lui Marmaï şi Cohen, care au o chimie foarte bună, reuşesc să spună o poveste despre reinventare şi camaraderie, dar şi să ne întrebe dacă "a avea" este calea cea mai scurtă şi sigură spre fericire.
Ajunşi amândoi la fundul sacului, Albert şi Bruno se aciuează ca două lipitori pe lângă grupul de activişti cu pseudonime "verzi" precum Cactus (Noémie Merlant), Quinoa (Grégoire Leprince-Ringuet) şi Antilopa (Luàna Bajrami). Mai întâi cei doi sunt atraşi de gustările şi băuturile gratuite de la întâlnirile unde se discută următoarele acţiuni ale grupului, dar nu trece mult şi atracţia amândurora pentru Cactus, lidera grupului, îi va face să se implice tot mai mult în activităţile acestuia - fără să-i accepte şi convingerile - doar-doar or avea o şansă să ajungă în patul lui Cactus.
Astfel, Un an dificil devine o comedie despre doi oameni care sunt în stare de absolut orice pentru a scăpa de problemele financiare. Vedem rând pe rând mici găinării, seducţie, deghizări şi aşa mai departe, într-o succesiune comică ce nu ar trebui să înveţe nimic publicul, dar are toate şansele să-l amuze. În acelaşi timp, problematica "verde" (de care cei doi protagonişti râd pe sub mustaţă) nu poate fi ignorată pentru că, ne place sau nu, umanitatea chiar se află pe buza unei prăpastii ce se adânceşte şi se lărgeşte pe zi ce trece.
Este foarte amuzant şi începutul filmului, reprezentat de un colaj de declaraţii ale unor foşti preşedinţi francezi care spun, cu toată seriozitatea, că Franţa înfruntă "un an dificil". Succesiunea de declaraţii identice, repetate la nesfârşit de lideri precum Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, în ani diferiţi şi în contexte diferite, dezbracă de orice sens mesajul politicianist, dar aduce mai mult sens comediei arătând că nimeni nu scapă, la un moment sau altul, de blestemul unor ochelari de cal. Numai alăturarea de oameni diferiţi şi numai dezbaterea şi întrajutorarea ne pot scăpa de aceşti ochelari...
