Go Back   Cinemagia Forum > Totul despre filme > Star-uri

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 30 Apr 2019, 18:26   #41
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 575
Lucia Sturdza Bulandra si Tony Bulandra,artist desăvârșit,director de scenă,i-a devenit soț,5 aprilie 1912**în cele mai grele clipe ale carierei mele de actriţă,precum şi în activitatea mea de directoare am găsit întotdeauna un sprijin puternic în colaborarea cu decedatul (1943) meu soţ,marele artist Tony Bulandra.Era un împătimit al artei teatrale.Făcuse peste 300 de roluri.A trecut cu măiestrie de la clasic la modern,de la tragedie la comedie,de la repertoriul romantic la cel realist.Pentru mine Tony a fost mai mult decat un soț,un prieten desăvârsit,era un tip rafinat,un mare domn,iar asta se potrivea foarte bine cu ambițiile si idealurile mele.Fară el,fară sprijinul lui,fară calmul,tactul,modestia și neclintita lui dragoste pentru teatru,n-aș fi putut înfaptui nimic,n-aș fi putut rezista atâtor greutăți” Caracterele noastre opuse se completau minunat,şovăielile sale fiind învinse de spiritul meu de iniţiativă,pe cînd impulsivitatea şi dîrzenia mea erau temperate de calmul şi îngăduinţa lui Tony.Tony şi cu mine ne integram muncii teatrale în tot complexul şi generalitatea ei.Astăzi,cînd lipseşte de lîngă mine,amintirea lui stăruie asupră-mi:îl simt şi acum tovarăş si sfătuitor.Mă ajută.**
***
**Rolurile deosebit de variate pe care le-a interpretat Tony Bulandra ar putea stirni oarecare uimire,precum şi întrebarea firească dacă ele au putut fi interpretate la acelaşi nivel artistic.Şi eu m-am întrebat uneori în ce consta secretul marelui său succes.Am stat uneori în sală în timp ce juca şi m-am simţit fermecată de sonoritatea vocii sale,de dicţiunea perfectă,de uşurinţa debitului,de lipsa de artificialitate şi de trăirea intensă a stărilor sufleteşti întru totul adaptate vîrstei personajului sau mediului în care se petrecea acţiunea.Am urmarit armonizarea gesturilor şi atitudinilor sale cu caracterul personajelor reprezentative ale atîtor timpuri:într-un fel gesticula în Cidul şi altfel în Karl Heinz.Acasă,Tony nu-şi învăţa rolurile cu voce tare.Noi discutam împreună conţinutul textelor,analizam caracterele diferitelor personaje ale piesei,mai întîi pe fiecare în parte,apoi in interdependenţa lor.Stabileam punerea în scenă.Tony desena decorurile;fixa dimensiunile cu atîta precizie,încît niciodaîă un decor iesit din atelierele de tîmplărie şi adus pe scenă n-a necesitat vreo modificare,aşa cum se întimplă de multe ori,cînd flancuri întregi trebuie suprimate ca inutile,sau cînd trebuie adăugate panouri unui decor prea mic.De fapt,acasă,impreună,trăiam întreg conţinutulpieselor,punerea în scenă,intenţiile autorului;ştiam ce mobilă ne trebuie,ce perdele etc.**
***
Ceea ce l-a ajutat pe Tony în munca lui teatrală a fost cultura generală,dobîndită mai întîi la Conservator şi pe urmă la Paris,necontenit lărgitâ prin urmărirea tuturor manifestărilor de artă:reprezentaţii ale actorilor străini,expoziţii de pictură şi sculptură,sport etc.Toate la un loc completau baza arfistică în care se impleteau darul înnăscut şi dragostea pătimaşă pentru artă.Nu pot analiza aici fiecare rol interpretat de Tony:sînt atît de multe şi diferite!Inzestrat de natură cu un fizic plăcut, îndrăgindu-şi meseria,conştiincios,dotat cu un suflet de adevărat artist,cu excepţionale calităţi profesionale,Tony Bulandra a realizat cu pricepere şi căldură tot ce a întreprins în cariera sa.Simpatia, ce iradia din el,l-a ajutat mult să cucerească publicul care întotdeauna se lasă atras de adevăr,frumuseţe şi lumină.
***
Stăruind mai departe asupra meritelor actoriceşti ale lui Tony Bulandra,s-ar putea să par subiectivă în aprecierea calităţilor defunctului meu soţ.De aceea,prefer să inserez aci din multele pagini scrise de scriitori despre el,cîteva rînduri ale lui Tudor Arghezi,extrase din„Bilete de papagal",care nu pot fi suspectate de parţialitate:,,Ii sînt dator,cînd frunzele încep să se ivească,să ias o foaie să-i cadă din caiet pe mormînt.Ii sînt dator pentru că l-am ascultat pe vremuri corect şi sobru în personajul jucat,pentru că l-am văzut trăindu-se pe scenă cu încredinţare.Cîteodată,identic întotdeauna,l-am acuzat de monotonie,atunci cînd el avea dreptul de personalitate la ea,şi m-am căit,îi sînt dator şi pentru această întristare dator.Ii sînt dator pentru cavalerismul lui,pentru linia neîntreruptă a unei vieţi,realizatâ pe un concept.Se vedea în el un decalc,de pe voinţă şi această izbutire a unui om e o nobleţă.Nu ştiu cîţi oameni merită elogiul bărbatului echilibrat pe moral.Ii sînt dator pentru că ştia să umble,sa salute şi să ridă cu măsură,elegant şi distant;pentru că nu s-a căciulit şi n-a primit căciulire.Curat ca un fulg,gătit şi zvelt ca o tuberoză,seriozitatea lui interioară avea adiacenţe cu melancolia eternă.Nu mi-a părut niciodată actor pe scenă:era personajul adevărat,întreg în sine însuşi,era concentrat pînă la metal.Ii sînt dator că se purta ca un prinţ,că vorbea graiul pe care-l adunăm cu condeiul din peliniţă şi mălură,între ţiganii accentului şi ai conduitei,ca Făt-Frumos.Semeţia lui delicată n-a spus niciodată câ a suferit.Ii sint dator,pentru câ l-am găsit ori de cîte ori l-am căutat, invariabil,ca o carte înmînuşată în fin marochin,la locul ei,pe marginea bibliotecii,de-a curmezişul,exemplar ales,de rafinament.Ii sînt dator pentru că ultima oară cînd l-am întîlnit,acurm cîteva luni,nu i-am strîns cu destulă putere mîinile pe jumătate zburate.I-aş fi lăsat în palmă o amintire,intuiţia slovelor acestora,pe care nu le-a bănuit şi pe care nu le mai citeşte.Pămîntule,fii îngăduitor cu acest Hamlet.După aplauzele sălilor strălucite,nu te aşterne,timpule,cu uitarea ta peste el.Lasă vîntul să-i cinte din ghitară în singurătatea lui de acum.Lasă primăvara să adune basme şi mierle împrejurul acestui descîntător.El şi-a luat şi a plecat cu ele,toate sufletele pe care le-a născocit.Lasă-ne să ne aducem aminte şi noi.Eram dator să las să cadă o foaie pe mormînt,cu şoapta ei de hîrtie..."


https://radioromaniacultural.ro/port...ului-romanesc/
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 25 Jun 2019, 23:24   #42
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 575
Vocea cu care am copilărit,i se spunea “Motu”(1943 – 2007),a fost de toate actor,regizor,traducător,cântăreţ,suporter rapidist,textier,realizator de emisiuni radio,**Ce să însemne folkul?Un om cu o chitară?Asta s-ar putea să însemne şi blues-ul.Un om care îşi cântă propriile compoziții?Şi la blues se întâmplă lucrul ăsta.Folk este destul de apropiat de folclor..Să fie oare nevoia de cultură a unor oameni care şi-au pierdut calitatea de țărani şi n-au dobândit-o încă pe cea de orăşeni?Să fie o întoarcere la origini,pentru că în antichitate versurile rostite erau acompaniate de un instrument,ceea ce se numeşte melopee?Folkul să însemne numai cântecele de protest?O melodie populară cu autor cunoscut? Cine ştie?!S-ar putea să însemne toate la un loc.La inceput a fost un tanar cu o chitara.Canta la strand,in tren,in excursii.Ridicat pe o scena,acest tanar si-a mentinut valoarea...Apoi au aparut tinerii cu chitare in parcuri.Cantau acolo,intr-un fel,materiale de brigada artistica.Cel din liceu canta despre situatia din liceu,cu mici intepaturi la adresa profesorilor,la adresa colegilor.Ulterior au inceput sa-si compuna alt gen de versuri,nu cronici ritmate si s-a trecut la alt nivel.Oamenii se exprimau pe sine atat de bine,incat lucrurile au luat amploare.Au inceput sa cante in cluburi.Fiind o perioada de "deschidere",intre ^65 si ^71,sinceritatile exprimate pe scena nu prea aveau urmari.Pentru mine, folkul este echivalentul voleiului.Voleiul a fost un sport de plaja,care ajuns la rangul de sport olimpic si-a dovedit valoarea.Folkul insemna un tanar cu o chitara,care incerca sa creeze atmosfera.La strand,in parc,in tren,in excursii.Ridicat pe o scena,si-a mentinut valoarea.**, Pittis in volumul"Timpul chitarelor.Florian Pittis,Dorin Liviu Zaharia si epoca Folk,2017,autor Doru Ionescu"
***
-Florian Pittiș,interpret/*Vreau sa-nalt castele de gandire,
Vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc.
Firea mea e saltul omenesc
Nu contează cât de lung am părul
Important e cât si cum gândesc/Hei,voi,care-ati fost odata tineri/Hei,voi,care stiti ce-i omenesc!/Nu conteaza cat de lung am parul/Mai presus e cat si cum gandesc
&
Nu e loc de noi in lumea voastra,
Nu-s din noi acei ce ne muncesc
Si tin cont de cat de lung am parul,
Nu de cum si cat de mult gandesc*/,formatia Pasarea Colibri "Vinovatii fara vina"versuri Dorin Liviu Zaharia
***
„– De ce nu joacă Florian Pittiş aşa de des în filme?– Pentru că nu se tunde.– Ăsta nu cred că-i un motiv– Este motivul cel mai important…Dacă mi-ar fi propus Pintilie să joc în "De ce bat clopotele, Mitică"?,da,m-aş fi tuns.Dar iată că nu mi-a propus (şi nu este nici un dezastru că nu mi-a propus mie,pentru că sînt atîţia mari actori în ţara asta).Ăsta este un film.Un film în comparaţie cu celelalte.Şi în afară de asta eu sînt atît de ocupat la teatru încît o combinaţie cu mine la film,lucrînd între o repetiţie şi un spectacol,două ore să mă duc la film… Asta nu este o muncă artistică.Şi în afară de asta,am mai declarat,nu cred că munca la film e foarte pe sufletul meu.Ştii,eu aş vrea să fiu Dumnezeu.Aşa cum îşi doresc toţi creatorii.Decişi să nască ceva,să facă o creaţie.Or,într-un spectacol de teatru,de cînd bate gongul pînă cînd se trage cortina la final,eu sînt Dumnezeu,eu răspund de această comunicare cu publicul.În film nu.În film eu s-ar putea să fac o pauză de trei secunde,şi regizorul,în montaj,să considere că-i prea mare pauza şi să-mi taie o secundă.Mai e pauza mea?Nu,e pauza lui. Atunci el îmi face rolul.Şi în afară de asta,aşa cum se trag cadrele la film,am mai spus,nu este pe sufletul meu să cad astăzi în genunchi şi mîine să spun „te iubesc”.Nu,eu sunt mult mai radical.Un spectacol filmat nu este un spectacol de teatru.Funcţiile acelea de comunicare înseamnă comunicare cu sala,momentul acela de linişte,poate cîteva secunde pe parcursul unui spectacol,atenţie-uluitor ar fi să fie trei ore chestia asta!-măcar trei secunde,cînd sala respiră pentru că i-am dat eu voie.Lucrul acesta nu se poate face într-o transmisie de televiziune a unui spectacol de teatru,sau filmat.Ei,în rock e la fel.În rock şi în generaţia „beat”.A fost la fel acest „carpe diem”.Muzica şi arta pentru acum,pentru momentul acesta.Nu ştiu şi nici nu mă interesează ce vor spune generaţiile următoare despre mine.Ei nu au avut acel sentiment al lui Caragiale care spunea, „atunci când scriu simt că se uită cineva peste umărul meu,o eternitate. ” N-au avut acest sentiment şi nici n-au vrut să-l aibă,ei au vrut să scrie pentru epoca lor.Artă de consum poate,dar în orice caz un document mult mai clar şi mai adevărat,e drept,mai puţin distilat al epocii lor.Cam asta cred că a însemnat generaţia „beat”.Şi în acelaşi timp acesta a fost caracterul muzicii şi spiritului rock.Lucrurile există dintotdeauna,or,una din cugetările mele preferate este una a lui Brâncuşi:„omul moare în momentul în care încetează să fie copil”;pentru asta îţi trebuie o viaţă trăită în permanentă uimire,o viaţă de miracole,în care să descoperi următorul pas pe pămînt,să nu-l compari cu celălalt dar nici să nu treci peste el.Dar o dată făcut l-ai uitat.Nu compara frunza care cade azi cu frunza care a căzut anul trecut.” (Florian Pittiş,interviu Revista Echinox,nr 3-4, 1985,Anul XVII)
***
- Florian Pittiş - (Iubeşte-mă)
"Iubește-mă măcar până-mi termin țigara -
aș întârzia fiecare fum,
inima ar bătea cu o spornică lenevie,
aș încerca să te strig cu numele tău de duminică,
clipa a fi o orhidee albastră cu petalele pălind.
Rămâi măcar până-mi termin țigara..."


https://adevarul.ro/cultura/teatru/p...bd2/index.html


https://www.youtube.com/watch?v=-5g6...dTTLymq70J7Wn8
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 28 Jun 2019, 14:00   #43
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 575
La Los Angeles,pe celebrul Walk of Fame al Hollywood-ului,o stea îi poartă numele,Jean Negulescu,originar din Craiova,s-a nascut pe 26 februarie 1900,mult mai cunoscut în ţara sa de adopţie,Statele Unite,cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial,la Iaşi are şansa să asiste la unul dintre magicele recitaluri oferite de George Enescu răniţilor,soldaţilor şi refugiaţilor:**Sunetele viorii lui îmi răscoleau sufletul.În timp ce îl ascultam,i-am schiţat silueta pe o foaie de hârtie.Desenul meu,încadrat într-o simplă ramă neagră,avea să aibă onoarea să fie expus în vitrina unei librării.Ceasuri în şir am patrulat prin faţa ei,ca să trag cu urechea la comentariile trecătorilor.-Cine e?-Enescu,cine altul !-Da ?Şi cine semnează desenul ?-«Ion (pseudonimul meu)»-Ion?-N-am auzit de el!-O să auziţi!Mi-am spus.Destinul mi-a fost pecetluit pe loc,atunci şi acolo.Aveam să fiu pictor,un pictor celebru**,a fost un artist cu dublă profesie,cineast şi plastician şi triplă identitate culturală-română,franceză şi americană,a devenit celebru după ce a regizat “How To Marry a Millionaire”,1953,recompensat cu un premiu BAFTA,filmele lui,aproape 60,au avut 31 de nominalizări la Oscar,au câştigat 4 statuete,desi continua sa fie un necunoscut in tara lui de origine (in colecţia Arhivei Naţionale de Filme se păstrează o copie a filmului Johnny Belinda,1948,laureat al Premiului Oscar pentru interpretare feminină-Jane Wyman),in "92 devine membru de onoare al Academiei Române (Manuela Cernat,in cartea"Jean Negulesco,un român la Hollywood",Bucureşti,1998),a fost membru in Academia Americana de Film,a colaborat timp de 3 decenii pentru studiourile Warner Bros,criticii de la The Independent l-au numit pe Negulesco printre marii regizori ai epocii de aur de la Hollywood,alaturi de nume ca Zinnemann,Kazan,Wilder,Mankiewicz,Huston,care au transformat cinematografia americana,in 1984,a publicat cartea de memorii „Things I Did and Things IThink I Did“(„Lucruri pe care le-am făcut și lucruri pe care cred că le-am făcut“).s-a stins din viata pe 18 iulie 1993,in Marbella,Spania,**Oamenii din industria cinematografică au fost impresionați de generozitatea lui,în special actorii cărora le îngăduia o totală libertate în a-și manifesta talentul.Dorința lui a fost întotdeauna de a spune o poveste extraordinară și,când era posibil,să își arate și simțul umorului**,scrie Michelangelo Capua în cartea „Jean Negulesco: The Life and Films”,iar Louis Marcorelles va scrie în Le Monde:„Ca să-l defineşti pe Jean Negulesco,trebuie să te referi la două persoane distincte-la excelentul profesionist şi la rafinatul om de cultură.”
***
Jean Negulesco,Testamentul:**Rog ca executorul meu să creeze un fond cu numele„Jean Negulesco Trust Fund”,pentru a ajuta tinere talente din România,un băiat şi o fată,din domeniul artei,muzică,literatura,pictura,sculptura,balet,t eatru, regie,cinematografie-să-i ajute să-şi petreaca trei ani în străinătate,la un Colegiu adecvat,de preferinţă la Paris,Roma sau în Statele Unite,în scopul de a-şi putea afirma Personalitatea în domeniul pe care şi l-au ales.Pentru aceşti doi tineri se vor asigura pe parcursul celor trei ani condiţii de viaţă adecvate,nu de lux.Vârsta lor va fi cuprinsă între 18 şi 25 de ani.Ei vor fi ajutaţi şi sfătuiţi de prietenii mei,Anne Head la Paris şi profesorul Mihnea Gheorghiu în România.**(cf,"Jean Negulesco un român la Hollywood",Manuela Cernat,Editura alo,Bucureşti,"98)
***
*Prima şi cea mai importantă lege a artei este iubirea.Acest sentiment trebuie să-l lege obligatoriu pe creator de subiect.În absenţa iubirii,produsul gestului artistic rămâne rezultatul unei formule.-Adesea sunt întrebat :-Eşti modern sau clasic?Mon Dieu,sunt pictor şi atâta tot.Cubismul, impresionismul şi toţi ceilalţi termeni sunt formule superflue,refugiu pentru cei ce nu pot fi ei înşişi.Cel mai greu pentru un artist este să fie sincer.Să fie autentic.El lucrează îndeobşte în umbra altora.Nu există eroare mai mare decât să vrei să cauţi explicaţia unei opere de artă.Îţi place sau nu.Asta e tot.Pictura trebuie să trăiască prin ea însăşi.Literatura,muzica şi celelalte forme de expresie
artistică nu te pot ajuta să o iubeşti.Subiectul nu are nici o importanţă în realizarea operei de artă,este doar o veche deprindere.(..)Brâncuşi era un falnic înţelept,cu chip de zeu înrămat de o barbă cenuşie, îngălbenită de tutun şi cu ochi mici,scânteietori, de un albastru intens.Avea un fel de a vorbi pitoresc,plin de culoare şi o prezenţă aparte,de ager şi hâtru ţăran român,era un om dintr-o bucată şi totuşi deseori nu puteai întreţine cu el un dialog firesc şi paşnic.Avea un ton sarcastic şi, orice i-ai fi spus,ochii lui rămâneau ironici şi neîncrezători.Truditor înnăscut,îi plăcea să facă totul cu mâna lui.Brâncuşi a atins divinul cu fiecare din creaţiile lui.Când mă gândesc la el,îmi apare întotdeauna dinaintea ochilor cu pălăriuţa lui albă caraghioasă,schiţând câţiva paşi de horă românească şi spunându-mi,cu privirea luminată de o tainică bucurie:Arta înseamnă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”*,Jean Negulescu "Drum printre stele,Amintiri",publicata la Editura Meridiane in anul 1989.


https://adevarul.ro/locale/calarasi/...80b/index.html


https://www.youtube.com/watch?v=02QX...C31I-cid4AtgMo
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 05 Oct 2019, 10:21   #44
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 575
Născut la 4 octombrie 1934,Bucureşti,despre harul profesiunii**Teatrul este o minune vie pentru că,eu pe scenă şi dânşii acolo,ne influenţăm reciproc unul pe celălalt.Atunci,într-o seară fac o pauză mai lungă fiindcă simt că se poate,altădată mai scurtă fiindca simt că nu se poate.Asta e o chestie pe care o spun mereu.Cea mai scumpă relaţie peste scenă este tăcerea,atunci când şi el,şi eu,şi dansii,şi noi ne ţinem pentru o clipă respiraţia.Ce va să vină?În teatru există acest lucru primar.Construiesc un moment momind atenţia,sensibilitatea receptorului,spectator cum îi spunem noi.Dar nu e bine spus,fiindcă el nu e spectator.Trebuie să fie cu mine împreună,căci,dacă nu e, dacă vorbele mele,situaţia mea,dorinţa mea de a fi..uite asta e scena,asta e rampa,vreau să vină peste voi,să vă fac să fac să înţelegeţi,să vă întristaţi,să plângeţi,să râdeţi şi să întoarceţi către mine trăirile**,Mircea Albulescu,actor,scriitor și profesor universitar,a jucat în sute de piese de teatru şi zeci de filme,a scris proză şi versuri si a publicat șapte cărți,**Desigur,totul este o trecere,dar poate că teatrul,între celelalte surate ale sale într-ale artei,este cel mai aproape de om în truda sa de a converti faptul de viaţă de la trecere la petrecere,gând mult drag lui Constantin Noica.Dar atunci o întrebare vine singură pe buze şi îsi cere dreptul să se rostească în mod neliniştitor pentru conştiinţa estetică a fiecărui truditor într-ale teatrului.Care este esenţa teatrului?**
***
"Pentru mine,un text,fie el oricât de celebru,îsi pierde valoarea în absenţa unui gând cu adevărat creator despre spectacol şi,fireşte,despre rol.Spectacolul de teatru nu trebuie confundat cu textul dramatic.Altminteri-înapoi la lectură,spectatorule! Trăiască viaţa tihnită de cititor! Doar curiosi si generosii se pot metamorfoza în spectatori activi.Restul să rămână...lectori satisfacuti pe deplin de
propria lor viziune,de propria lor interpretare.Ar fi inutil şi chiar imoral să le mai amintesc de arta scenică (după denumirea lui C.Hagemann),de teatrul integral care se impune prin colaborarea tuturor factorilor într-o sinteză excelent orhestrată, permiţând evidenţierea solo-urilor de mare virtuozitate oferind in ultimă instanţă publicului gestul splendid şi superb-risipitor al unei arte atât de complexe cum este o reprezentaţie de teatru.Dar,pentru asta,este imperios necesar ca publicul,cealaltă jumătate care formează împreună cu spectacolul o „Seară de teatru”,să fie la fel de interesat,de inteligent,de talentat.Numai această echivalenţă poate facilita transferul de energie între scenă şi sală,între sală şi scenă.Această traversare a sufletului, peste rampă,în ambele sensuri,conferind serii de teatru,inefabilul care ne face să revenim şi să îndemnăm şi pe alţii să vină la teatru şi să guste din acest elixir minunat şi tămăduitor.**
***
Mircea Albulescu în volumul"Duelul sau Jurnalul actorului care l-a interpretat pe Danton",2011-**Cultiv în arta actoricească pe care o grădinăresc cu o deosebită predilecţie,paradoxul.Cred că paradoxul poate avea,atunci când este manevrat cu inteligenţă şi intuiţie scenică aplicată,poate avea,zic,o funcţie magică în arta actorului.Ori de câte ori mi s-a ivit prilejul,şi mi s-a întâmplat de câteva ori în această jumătate de veac petrecută pe scenă (am început ca ,grădinar amator’’prin ’47),am tentat îngăduinţa Thaliei să-mi ocrotească demersul de a defini stări şi relaţii scenice prin mijloace contrarii accepţiei comune despre chipul lor de a vieţui.Personajele-personalităţi (atenţie,indiferent de întinderea rolului!) sunt nestematele care înnobilează blazonul omului-actor.Semnele de biruinţă.Standardele spirituale ale histrionului.**
(...)
**Aşa cum observa Eugen Lovinescu,teatrul a fost adevărata chemare a lui Camil Petrescu şi tocmai această carieră dramatică i-a fost refuzată în chip dramatic.Cele mai puternice predispoziţii temperamentale păreau anume structurate ca să se exprime în teatru...Numai prin teatru.
Teatrul visat de Don Camilo!
Don Camilo,acum înţeleg,s-a visat Actor!
Dar..Viaţa este întotdeauna mai înţeleaptă decât Ideea şi astfel „moştenim” unul dintre cele mai autentice destine ale unui romancier citadin de talie europeană.Focul nu s-a mai auzit.Cele două siluete înveștmântate în negru-înalt își mai ascund fețele pe după pumnii ținând strâns între degetele înmănușate crosele pistoalelor.
Aerul se parfumează în nuanțe de mov-matinal.
Lumina se întinde leneșă peste crestele cedrilor înlăcrimați.
Brațele dueliștilor coboară prevestind alchimii de taină...
Menite de dirijori osteniți în albe finaluri.
Abia acum li se zăresc chipurile.
Împlinind blestemul...
Stau față în față../(Camil Petrescu versus Camil Petrescu!)**
***
("La mine,în clasă,la Teatru,pe perete este scris acest dicton:„Fii şi nu fă!”.Adică nu te preface,caută să-ţi asumi stările.Dem Rădulescu,Bibanul,spunea:„Eu nu pot să învăţ privighetoarea să cânte”.E greşit numele „Arta actorului”,dat cursurilor ce se fac la şcoala de teatru.Eu pot să-l învăţ pe actor lucruri care ţin de meserie,dar mai departe arta actorului e mai mult decât atât,trebuie să ai şi de la Dumnezeu ce-ţi trebuie.Arta adevărată se întâmplă arar,ţine de talentul de la Dumnezeu.")/-sursa-Simona Chitan,Adecarul.ro.Cultura,8 aprilie 2016 (Interviu realizat in octombrie 2009)


http://stiri.tvr.ro/documentar-se-im...1055.html#view

https://www.youtube.com/watch?v=nxS5...vOlS9xKuVVef3o
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 12 Mar 2020, 18:50   #45
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 575
Ovidiu Iuliu Moldovan, 1942-2008 - Trecuți 12 ani (**Era inzestrat cu foarte mult bun-simt. Si asta l-a facut sa fie drept cu el insusi, sa nu-si dea mai mult decat merita. Si l-a facut sa fie drept cu ceilalti, sa nu le dea mai putin decat meritau**) - Decedat, avea ciroză, pe 12 martie 2008,**Ultimul Cioran, ultimul Ovidiu Nu am apucat sa vad ultimul spectacol in care a jucat. Fascinatia lui Ovidiu pentru Cioran era veche si profunda. Prima oara cand am plecat la Paris, Ovidiu mi-a spus de cateva ori: "Batranele, sa nu uiti sa-mi aduci Cioran". N-am uitat. Altadata, aflat la Munchen, l-am asteptat in gara. Se intorcea de la Paris. Era cu Horea Popescu in compartiment. Le-am spus sa nu coboare, fiindca trenul venise cu intarziere si erau sanse sa plece mai repede decat de obicei. Le-am dat prin geamul deschis niste sandviciuri, cateva cutii cu bere rece si un plic cu bani pentru sotia mea. Fericit ca un copil, Ovidiu zice: "Batranele, nu poti sa crezi - am luat Cioran, tot, tot ce exista. Asa ca iarna asta sunt asigurat". Trenul s-a pus in miscare. Inchid ochii si zaresc mana lui Ovidiu facandu-mi semn**, - în memoria actorului - scriitorul și prietenul Dorin Tudoran, articolul "Ganduri la capat de drum-La plecarea unui mare actor" (publicat în Formula AS, numărul 812, marți 25 martie 2008) -
***
**L-am vazut prima oara in Regele Lear, spectacol realizat de Radu Penciulescu. Am fost uluit. Peste ani, Ovidiu m-a rugat sa-i scriu un portret pentru Caietele Teatrului National. L-am scris dintr-o suflare si cu tot sufletul. Textul se intitula "Diamantul". Regretam, regret si azi, ca Ovidiu nu a avut sansa unui Hamlet. De la Puiu Hulubei la Pino Caramitru, cred ca i-am vazut pe toti marii actori romani ce au intrat in pielea nefericitului print al Danemarcei. A fost o discutie pe care, de la o vreme, am evitat sa o mai purtam, caci, pentru Ovidiu, acest Hamlet neintamplat devenise un subiect extrem de dureros. Dar rolul cel mai dificil pe care Ovidiu a fost bucuros sa-l joace (cu adevarat, nu "ca la teatru") a fost cel de a fi al doilea baiat al mamei mele, caci mama l-a tratat intotdeauna ca pe fiul ei. Dupa plecarea mea din tara, rolul cu pricina a devenit foarte complex pentru Ovidiu. Mama ii spunea cu cine ar trebui sa se casatoreasca. Evident, si cu cine nu ar trebui sa se casatoreasca. Ce sa manance, ce sa nu manance. Ce si cat sa bea. Ce sa nu bea. Se duceau impreuna la casa mamei de la Stefanesti. Alteori, Ovidiu pleca singur sau cu cativa din prietenii sai. Deseori, se trezea sunat de mama, care il intreba: "Ovidiu, tu ai ce manca diseara, cand pleci de la teatru? Daca nu, vino la mine. Am facut fasole cu carnati. A venit Costel de la Pucioasa si mi-a adus costita si carnati afumati". "Poso, da' tuica ai?", intreba Ovidiu. Mama o lua drept un atac la persoana si raspundea intepata: "Da' cand n-am avut eu tuica, vin si bezele (prajiturile ce-i placeau atat de mult lui Ovidiu!)?" "Pot sa-l aduc si pe Ion?". "Pai, cu Ion am si vorbit", raspundea mama. Evident, Ovidiu stia, dar voia sa joace scena pana la capat, spre a-i face placere mamei.**
***
**Fiica mea, Alexandra, alintata si cu numele de Dudu, avea numai cinci ani, cand stia deja foarte bine ce-si doreste. Intrebata: "Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?", raspundea fara sa clipeasca: "Ma marit cu Ovidiu". De fiecare data cand o tinea pe genunchi, Ovidiu o intreba si el: "Dudu, ce vrei sa te faci cand vei fi mare?". Raspunsul venea invariabil si fara sovaiala: "Ma marit cu tine". In fata unei asemenea sigurante absolute, pe care nu ti-o poate da decat inocenta, nimeni din noi nu avea curajul sa o contrazica. A facut-o viata. Si, iata, acum - moartea. Cand am revenit pentru prima oara in tara, la inceputul lui ianuarie 1990, Ovidiu mi-a dat cateva cadouri pentru Alexandra. Unul din ele - Ruy Blas, inregistrare Electrecord, in regia lui Cristian Munteanu. A trecut o noapte de cand a disparut Ovidiu si-i ascult vocea, interpretandu-l pe Don Cezar de Bazan. Uneori, parca vine de departe, de foarte departe. Alteori - de-aproape, de foarte aproape. Nu-mi pot deslipi ochii de pe coperta albumului: "Lui Dudu, de la Ovidiu, cu dragoste si nostalgica iubire, impartasita inca de la nastere. 1990, Bucuresti". Imi va trebui inca o zi spre a-i spune Alexandrei ca Ovidiu nu mai este.**
***
**Nu era omul efuziunilor zgomotoase, dar avea o luminoasa incapatanare a prieteniei. Nu puteai sa zici nimic de dragul nostru Bita Banu, de Nicky Wolkz, de Aurica Manea, de Toma Caragiu. Dupa cutremurul din martie 1977, am stat cu Ovidiu lungi ore de noapte si de zi, langa mormanul de moloz in care fusese transformat blocul Continental. Nu se putea gandi la alti prieteni, la alte victime. Soptea, din cand in cand, "Doamne, nu Toma. Te rog, nu Toma". Dupa ce sperantele au disparut, timp de cateva saptamani, Ovidiu a tinut o lumanare aprinsa langa o fotografie a lui Toma. Din cand in cand, ma intreba: "Batranele, ti-aduci aminte cand l-ai enervat pe bietul Toma, stramband din nas la niste poezii ale lui? Ti-aduci aminte cum te-a luat? "Ce vorbesti, ma, Maestre? Poeziile mele nu sunt destul de bune pentru dumneata?"(..)**Ovidiu a fost si unul din putinii actori capabili sa-ti vorbeasca ore intregi despre geniul unor colegi de meserie. Lectiile pe care mi le tinea despre George Constantin, Marin Moraru si George Dinica erau in sine un spectacol. Admiratia lui pentru Octavian Cotescu si Valeria Seciu era molipsitoare. Ar fi putut preda un curs intreg despre Victor Rebengiuc. Avea rara putere de a recunoaste ca gresise.**
***
**Nici el (Ovidiu) nu sta prea bine cu sanatatea. Stiam. In urma cu cativa ani, ma sunase intr-o noapte si ma rugase sa-l sun inapoi. Omul de o extrema discretie in legatura cu viata sa personala (si a altora!) m-a intrebat: "Batranele, cand vii la Bucuresti? Grabeste-te.". Crezand ca era vorba de mama, l-am intrebat: "Poso?" "Nu, batrane. Eu." "Cum adica, tu?". "Era sa dau coltul." "Termina cu tampeniile, Ovidiu. Cum adica, era sa dai coltul?" "Batrane, am ciroză.".
- Cu Ovidiu, dispare un imens continent de umanitate din viata mea. O sun pe Sanziana. Dau de ea cu greu. Ma roaga sa astept, sa traga pe dreapta. Conduce masina si semnalul e slab. E undeva, pe malul Dunarii, la Cazane, cu colegii de la "Formula AS". "Dorine, e un rai aici", spune Sanziana. Vorbim de Ovidiu. Inchid telefonul. Inchid si ochii. Pentru o clipa, parca ne aud cantand: "Fii Raiule sanatos/ Noi om mer' mai pe din gios"**
Dorin Tudoran, 15 martie, 2008 "Ganduri la capat de drum-La plecarea unui mare actor"


https://www.youtube.com/watch?v=rp5K...64CCFd7dT4cO-k
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 02 May 2020, 18:23   #46
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 575
Astăzi, mai 1/2020, împliniţi 58 de ani,**Pot să spun că am existat întodeauna în Teatru Evreiesc, nu l-am părăsit niciodată, am deschis ochii și sufletul aici. Am învățat meșteșug în Teatrul Evreiesc**, s-a născut la București, la 1 mai 1962, Maia Morgenstern**Există o poezie a mişcării, o magie a cuvântului, un zbor al sufletului deasupra scenei. Cei care reuşesc se numesc, pe bună dreptate, artişti. Ambiția, și felul în care dorești să te adresezi sufletului, minților, conștiinței, spectatorilor este motorul care te pune în mișcare. În felul ăsta încercăm să ne conducem teatrul, destinul, demersul artistic. Fără public n-am niciun rost. Nu exist. Se cuvine să le oferim spectatorilor care ne redescoperă lucruri frumoase, importante, de suflet, se cuvine să nu ne închidem într-un fals turn de fildeş, să nu facem un soi de pact cu nimicul şi cu derizoriu.**(.)- **început cu Puck din"Visul unei nopţi de vară" (susținut în idis ), acum 35 de ani, jalonat de repetate întalniri cu eroinele cehoviene, din "Livada de vişini", "Pescăruşul", "Trei surori", parcursul artistic al Maiei Morgenstern ar putea, cred, include şi un Ivanov cehovian, dacă n-ar incomoda că acesta este totuşi un rol masculin. Personajele cehoviene, eroinele nu fac excepţie, sunt mai degrabă pasive, monocorde, agăţate fie de un trecu tireversibil, fie de un viitor ceţos, dacă nu de-a dreptul improbabil. Forţa unei teribile deliberări interioare, a asumării unei decizii capitale, caracterizează, aş spune, o categorie de roluri care îi vin mănuşă Maiei Morgenstern, fără a-i epuiza, nicidecum, posibilităţile de expresie scenică. Nota gravă nu-i decat una dintr-un registru expresiv mult mai bogat, pe care Maia Morgenstern îl stăpaneşte cu virtuozitate. Maia a interpretat un întreg popor de personaje, îndeajuns să repopuleze "Republica mondială a literelor", dacă aceasta s-ar afla cumva în pericol. Am numărat peste 140 de roluri în teatru şi film, multe împrumutate din piese de Euripide, Aristofan, Shakespeare, Moliere, Carlo Gozzi, Goldoni, Gogol, Cehov, Strindberg, Pirandello, Albee, Georg Kreisler, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Mihail Sorbul, Matei Vişniec../- Conf. univ. dr. Nicoleta Popa Blanariu, Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri”
***
2004 - Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Emma, Londra, pentru rolul Maria - **Rolul Mariei din "Patimile lui Hristos" în regia lui Mel Gibson, rolul acesta este o tulburătoare pagină de poezie a tăcerii, care iese direct din vocaţia de tragediană a Maiei Morgenstern. Actriţa transformă absenţa Mariei din scenele neotestamentare care au inspirat filmul, într-o copleşitoare prezenţă tăcută. Din muţenia ei, Maria îşi iese numai pentru cateva replici în aramaică, puţine, dar esenţiale, în rest, cuvintele sunt suspendate, pentru că ele n-ar face decat să zgarie inutil la suprafaţa lucrurilor, incapabile să prindă laolaltă atata miracol şi atata grozăvie cată trăieşte Maria, în tăcerea Mariei e o durere pe care cuvintele n-o pot drena. Este suferinţa de pretutindeni şi dintotdeauna a unei mame care-şi pierde copilul. Este, mai mult încă, un cutremurător sentiment al fatalităţii, o presimţire a zădărniciei oricărei împotriviri, este drama unei mame care intuieşte destinul teribil al copilului ei şi care găseşte sfaşietoarea înţelepciune de a aştepta ca el să se împlinească pas cu pas, caznă cu caznă, o încercare după alta. Pentru că aşa a fost scris.În felul în care construieşte artistic acest rol, Maia Morgenstern împleteşte, cu un instinct expresiv admirabil, trei filoane stilistice - ceva din vechea tragedie elină, povestea neotestamentară şi nişte reminiscenţe-bine topite în tabloul de ansamblu-de coregrafie expresionistă a la Mary Wigman, coregrafa şi dansatoarea germană, cu fluturarea cernită, îndoliată a ţinutelor ei şi cu dansurile impregnate de atmosfera sumbră a celui de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, în rolul Mariei, aşa cum îl construieşte Maia Morgenstern, se întrevede ceva din coregrafia Casandrei, amuţită şi ea, dintr-o pagină faimoasă a Orestiei lui Eschil - în faţa palatului din Argos, Casandra îşi presimte sfarşitul. Cuvintele au tăcut, toată fiinţa ei nu-i decat un du-te-vino pe muţeşte, apropiere şi îndepărtare înfricoşată de poarta fatidică, dincolo de care o aşteaptă implacabilul.*(.)*Tăcerile din care este făcut rolul Mariei sunt întrerupte totuşi de cateva rare replici - una dintre ele este inspirată de o formulă din ritualul pascal evreiesc şi a fost introdusă în film, chiar la propunerea Maiei Morgenstern. Este un schimb de replici pe care Maria şi Maria Magdalena-Maia Morgenstern şi Monica Bellucci - îl au premonitoriu, chiar la începutul filmului : "Prin ce anume noaptea aceasta este alt,el decât celelalte ", întreabă una. "Prin aceea că până acum am fost în robie dar în scurtă vreme nu vom mai fi", răspunde cealaltă.**/-articol scris de Nicoleta Popa Blanariu, Revista "Ateneu", nr.589,septembrie 2018" Laudatio la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa Doamnei Maia Morgenstern "
***
Scrisoare, Maia Morgenstern :"Sunt actriță. De patruzeci de ani. Aproape. Sunt mamă. De patruzeci de ani. Aproape. Am spus povești, am jucat. Povești frumoase...vesele sau triste. Am jucat în spectacole...mai bune sau mai triste. Am jucat mai bine sau mai... în fine. Un lucru sigur am facut: am adunat oamenii în jurul meu. I-am chemat, invitat, învățat să vină la spectacole, la teatru. Să râdă, să plângă, să judece, să critice, să iubească, să refuze, să ierte, să afle, să se emoționeze. Uneori cu săli pline, alteori în fața câtorva oameni...în mari centre culturale sau în orășele ignorate chiar și de micile evenimente de cultură. Am spus povești. Așa cum m-am priceput. Cât m-am priceput. Uneori am avut succes, alteori... am plâns eu (de jale și neputința, artistă, ce sa faci). Păi asta o să fac și în continuare."
PS: Spune Shakespeare într-un sonet cam așa: „Nu vreau să laud ce nu am de gând să vând” Atât.”/- 2018, sursa HotNews.ro
***
Alături, un foarte bun interviu cu Maia Morgenstern, 2017 noiembrie 16 - sub semnatura Melaniei Cincea

https://putereaacincea.ro/maia-morge...hmbtvaFC-ttlGk

https://www.youtube.com/watch?v=MuJp...CzBjz1-fgjYdqM

Last edited by victor_homescu : 11 May 2020 at 10:45.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 10 Jun 2020, 15:40   #47
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 575
161 de ani de la naştere Constantin I. Nottara, 5 iunie 1859 - 16 octombrie 1935, 76 de ani de viață, actor (a interpretat aproximativ 700 de roluri, a făcut parte în distribuția primului film românesc „Independența României” - 1912).), regizor, profesor la Conservatorul dramatic din București ai celor mai importanţi actori de la începutul secolului XX, unul dintre acestia Ion Manolescu, avea a scrie**Ne-a fost tuturor un mare, inegalabil precursor; mi-a fost şi mie, ca multora de altfel, profesor, îndrumător în tainele profesiunii actoriceşti, şi, cunoscandu-l mai de aproape, nu numai din covarşitoarele sale creaţii pe scenă, este firesc ca admiraţia pentru actor să se îmbine strâns cu stima şi dragostea pentru om, cu recunoştinţa pe care noi, foştii săi elevi, mai bătrîni sau mai tineri, i-o păstrăm şi i-o vom păstra până la sfîrşitu! zilelor noastre. Un cuvant bun şi prietenos al său, unui singur, pretuia pentru noi, începătorii, mai mult decît cele mai elogioase cronici teatrale ; o strîngere de mînă a maestruluii era încurajare şi imbold pentru muncă tot mai stăruitoare. Vrăjmas neîoduplecat al lipsei de cultură, al lipsei de punctualitate şi al abaterii de la disciplină, atat ca profesor cît şi ca actor, în cei trei ani de curs la Conservatar nu l-am pomenit niciodată să întîrzie peste ora 8 dimineaţa, chiar atunci cînd seara, jucase vreunul din rolurile cele mai grele. De asemenea la repetiţii era printre cei dintîi. La spectacol, credinciosul cabiner Niţă îi pregătea totul din vreme ; ştia că maestrul, orice s-ar fi întîmplat, era cu cel puţin o oră, o oră şi jumătate înainte în cabină, unde, înainte de spectacol, nu-i plăcea să-l tulbure nimeni. Depănind firul trecutului, vorbeam cu un coleg mai zilele trecute despre maestrul Nottara. Ne aminteam cu cîtă distincţie ştia să-şi impună autoritatea prin purtarea sa corectă, atît la teatru, cît şi în lume. În cei trei ani de frecventare a cursului său, nu l-am auzit niciodată rostind un cuvînt vulgar sau aruncând o ofensă vreunuia din elevii săi. Academic prin tot felul său de a vorbi şi de a se purta, a ştiut să vieţuiască demn, chiar dacă deseori îl năpădeau grijile materiale sau necazuri de altă natură. De aceea era respectat de toţi. Decanul teatrului romănesc ştia să fie şi a rămas mereu exemplu de demnitate faţă de sine şi fată de toţi cei din jurul său. Tocmai de aceea cred că actorii, chiar cei mai de frunte ai timpului, îi spuneau maestre. A fost în adevăr singurul maestru al vremii sale, de la care au avut foarte mult şi foarte multe de învătat, chiar aceia care nu-i fuseseră elevi.**(lon Manolescu - „Amintiri")
***
Constantin I. Nottara,- București, 1 Maiu 1931, Nottara ,"Ultimele mele Dorințe" :
**Rog cu toată stăruința pe fiul meu și Direcția Teatrului Național ca dupe ce voi muri, să nu mă îngroape cu parade, să nu-mi aducă soldați și muzică militară ca să onoreze cu prezența lor rămășițele mele, pentru că sunt posesorul multor decorații să nu se exibeze pe perne cum se face de obicei, să nu mi se aducă flori (flori naturale să aducă prietenii dacă socotesc neapărătă această ultimă cinstire), să nu se ție nici un discurs, să nu mă ducă cu dric ci să mă ia cu automobilul funerar al Primăriei și să mă depuie la capela Cimitirului Sfânta Vineri unde să fiu îngropat într-o boltă zidită alături de draga mea soție Eleonora. Doresc să nu se puie doliu nici acasă, nici la cimitir, nici să fiu purtat pe străzi, vreau să fie scutită lumea de oboseala de a urma trupul meu. Vreau ca slujba prohodului să se facă în Capela Cimitirului de trei preoți, ca unui bun creștin ce am fost. Să nu mă îmbrace în frac, ci am într-un colț al garderobului niște haine negre înfășurate într-o cămașă țărănească, cu acelea să mă îmbrace. Căt am trăit m-am bucurat de toate onorurile din partea publicului românesc, a Direcției Teatrului și a Colegilor mei, precum și a Criticilor de Teatru, pe toți îi rog să
primească recunoștința mea și ultimul salut.**
***
C.I.Nottara : "Testamentul meu", 17 iulie 1934 :
**Dupe moartea mea las fiului meu Constantin C. Nottara, Profesor la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, suma de lei 260.000 (adică lei două sute șease zeci mii), ce sunt depuși de mine spre fructificare, cu libretul Nr. 6590, la Banca Românească cu dobânda de 6% pe an. Apoi mai las fiului meu și suma de lei 120.000 depuși la Banca Marmorosch Blank&Comp. și care se găsește azi în stare de Concordat Preventiv și cu care la 2 August am făcut următoarea tranzacție. Pe baza libretului din anul 1925, pe care l-am predat susnumitei Bănci, mi se va restitui în termen de 10 ani cu începere din 5 August 1933, în rate semestriale câte 10.016 lei plătibili la București la sediul Băncii până la completarea sumei de 200.334 lei. Rog pe fiul meu, să mă îngroape alături de draga mea soție Eleonora la Cimitirul Sfânta Vineri, unde am un loc de veci. Îl mai rog să aibă grijă să avem mereu o candelă aprinsă la capul nostru. Îi sărut cu drag și din tot sufletul pe fiul meu Constantin și pe soția sa Anicuța și le urez fericire multă, izbandă, în toate și sănătate deplină** - "Nottara, București, 17 iulie 1934”
***
- volumul de Însemnări : C. I. Nottara - "Amintiri", Editura Adevărul S.A., București., ediţie îngrijită de Tatiana Nottara şi Ioan Massoff, Bucureşti, 1936;

https://www.youtube.com/watch?v=KMD4...psRJsr6ga7kh08
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 19:57.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2020, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells