Guru
Join Date: May 2003
Posts: 4,805
|
@corinka: nu stiu dc s-a postat un link ciuntit (danT a dat link la alta cronica - aceea la dictionarul lui tudor caranfil)... recenzia la cartea elenei dulgheru a aparut in ‘dilema’ in aprilie 2002 (nr. 476). si nu, nu am inclus-o in cartile mele dspr cinema.
iat-o din nou :
"Un artist sovietic
Apărută la începutul anului la Editura Arca Învierii şi salutată ca unul din cele mai eclatante debuturi în literatura de specialitate, cartea Elenei Dulgheru Tarkovski. Filmul ca rugăciune (O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski) impune în primul rînd prin seriozitate: este nu doar cea mai consistentă contribuţie românească la exegeza tarkovskiană (266 pag.), dar şi o pasionată pledoarie pentru a vedea, în miezul acestei opere, acel sîmbure de religiozitate (ortodoxă) care ar defini, consideră Dulgheru, creaţia marelui artist. Rîvna autoarei nu cunoaşte odihnă, şi ei îi datorăm un foarte informat capitol introductiv (intitulat, cu modestie, "Schiţă a unei biografii artistice") care povesteşte faptele cele mai semnificative ale vieţii şi carierei lui A.T., un capitol-anexă cuprinzînd scrisoarea adresată preşedintelui Goskino (extrem de util pentru a înţelege decizia lui A.T., din 1984, de a se exila), "Cuvîntul despre Apocalipsă" rostit de cineast în biserica Saint-James din Londra, în acelaşi an (care-l situează limpede pe Tarkovski în context creştin) şi cele 6 poeme ale tatălui, Arseni T., "rostite în filmele fiului" (Oglinda, Călăuza şi Nostalghia) şi publicate bilingv, cu versiunea românească asigurată de autoare; acest lung epilog este completat de "Opinii ale spectatorilor", filmografie şi o listă a premiilor... Aşadar, pe lîngă analiza propriu-zisă a filmelor - structurată în trei grupaje principale: "Spaţiul sacrului", "Motivul Timpului" şi "Motivul christic", cuprinzînd şi o riguroasă selecţie iconografică -, există în Filmul ca rugăciune această parte solidă de document, care reuneşte lucrurile cele mai bune din carte: orice încercare monografică viitoare trebuie să treacă prin informaţiile puse la dispoziţie, cu generozitate, de Dulgheru.
În prefaţa volumului, prof. univ. dr. Manuela Cernat - căreia Elena Dulgheru i-a fost studentă (ca şi mie, de altfel) - salută "anvergura europeană" a cărţii (la origine, o teză de licenţă), descriind-o drept "cea mai adecvată, mai profundă şi mai pertinentă" interpretare a operei lui A.T. Recenziile apărute sînt cam în acelaşi ton, trecînd sub tăcere cîteva carenţe ale cărţii - căci ele există; mă văd silit, aşadar, să le amintesc, fără a mai analiza - din motive de spaţiu - calităţile ei (amplu comentate în tot ce s-a scris pînă acum).
O primă obiecţie (nu cea mai importantă!) se leagă de parti-pris-ul declarat al lui Dulgheru - de a pune între paranteze influenţele cinematografice ale cinematografului tarkovskian. Ca să dau doar două exemple: nu cred că un film ca Oglinda - în mod cert, cel mai intim film al lui A.T., ar fi străin de influenţa lui Bergman; Călăuza - în care mulţi se încăpăţînează (Dulgheru inclusiv) să vadă un fel de apoteoză a creaţiei lui Tarkovski - este mult mai puţin "personal" decît pare, aglutinînd "împrumuturi" (cinefile şi literare) variate, de la Orfeu al lui Cocteau ("Zona" apare şi acolo!) la Călătoria în Orient al lui Hesse... A impune imaginea unui Tarkovski "rupt" de orice rădăcini cinematografice riscă să-l transforme într-un soi de cineast "recent"! Dulgheru pune o surdină polemică pe această evidenţă (care ţine de istoria filmului), interesul său - repetat - fiind acela de a-l recupera, religios, pe A.T. Este o tactică-bumerang: pe de o parte, ea îi permite autoarei să avanseze - speculativ, şi cu o bună cunoaştere a domeniului - într-o zonă neexplorată pînă acum, cu toate avantajele pionieratului care decurg din asta; pe de altă parte, acest demers strict circumscris problematicii sacrului riscă să-l "închidă" pe cineast într-un spaţiu de reflecţie căruia îi poate fi asimilat (cartea o dovedeşte, iar mărturisirile lui A.T. o îndreptăţesc), dar care nu mai comunică - decît adiacent - cu practica şi teoria cinematografică... (Vezi, în acest sens, şi opinia unui spectator, citată de E.D.: "Filmele sale ne trimit mai degrabă la biserică decît la cinema"; eu văd în asta un eşec al cinematografului, nicidecum un cîştig.) "Adecvarea" de care vorbeşte M. Cernat e o capcană (o formă de redundanţă: dublare a intenţiilor artistului cu "extensiile" analistei...), cum nici ideea de interpretare "pertinentă" nu mi se pare fertilă: în materie de hermeneutică, abordările "impertinente" sînt, îndeobşte, cele care rămîn.
Carenţa majoră a cărţii este ceea ce aş numi "dublarea ţintei". Pînă la un punct, ea se vrea - şi este, ţinînd cont de calităţile incontestabile de hermeneut al vizualului dovedite de Dulgheru - o introducere simpatetică în opera lui Tarkovski, revelînd relaţia dintre "rimele interioare" şi "planul de ansamblu"; de la un punct încolo însă, ea se vrea - şi este - altceva: un manifest patetic, adesea stîngaci, în favoarea unei înglobări a Artei în Sacru (şi invers)... Capitolul explicit în acest sens este "De la arta icoanei la un cinematograf creştin", în care autoarea pledează pentru "misiunea apostolică a artei în lumea de azi", dar frînturi ale acestei idei străbat întreaga carte - de la vocabularul utilizat ("pogorămîntul jertfelnic" etc.) la "stop-cadre" intempestive ("Toţi eroii tarkovskieni au umerii grei de povara istoriei şi de păcatele lumii", "Nu este timp de şedere în slavă în acest veac, cînd tot sufletul sîngeră" ş.a.m.d.). Asemenea "aparteuri" inabile (nu doar stilistic) grevează asupra demonstraţiei. Mai mult, atunci cînd scrii (Dulgheru are curajul, sau poate naivitatea, s-o facă): "Numai prin Biserică şi Hristos ne cîştigăm mîntuirea; dar, dacă există oameni pentru care ritul a devenit de neînţeles, oare găsirea unui limbaj mai direct, care să vorbească despre Frumos, Bine şi Adevăr - nu stă tocmai în sarcina artistului?" (subl.m.), credincioşii ar avea toate temeiurile să considere afirmaţia o erezie, iar ceilalţi (agnostici, ca mine) să se îndoiască de "pragmatismul" unei astfel de soluţii-ersatz...
O ultimă rezervă, în fine, se leagă de chestiuni de "detaliu". Dulgheru - în largul ei cînd vine vorba de nume ca Berdiaev, Florenski, Uspensky etc. - gafează comic atunci cînd, în sprijinul analizelor sale, citează, pêle-mêle, autori precum Antoine de Baeque, Blaga sau... "psihologul Alexandru Horia"! Ideea istoricului francez (de B. e la origine istoric, şi-abia apoi critic de film), potrivit căreia "copiii tarkovskieni sînt oribili pentru că sînt frumoşi", trebuie pusă în legătură cu poetica baudelaireiană şi cu versul lui Rilke: "Orişice înger este înspăimîntător" (în fond, angelismul - sau sfinţenia - sînt "aberaţii" în ordinea umană, constituind excepţia exemplarităţii!); a o taxa drept necanonică, ba chiar "cutremurătoare", e o ingenuitate... Cît despre părerea autoarei că "Nostalghia este filmul... cel mai nostalgic" al lui Tarkovski, sau că Oul de şarpe ar figura printre "cele mai reuşite" filme ale lui Bergman - aici putem avea, desigur, opinii diferite; în ce mă priveşte, consider Oglinda "cel mai nostalgic" film tarkovskian (Nostalghia e cel mai disperat...), iar Oul de şarpe, un eşec al lui Bergman (care e suficient de lucid s-o recunoască singur!).
Încă o remarcă - legată de A.T., de astă dată. Mă tem că impresia pe care o lasă scrisoarea adresată preşedintelui Goskino este alta decît cea dorită de autoare; departe de imaginea autorului detaşat şi "christic", Tarkovski se dezvăluie ca un contabil tenace al propriilor merite şi al ingratitudinii celorlalţi - un om amar şi obosit, dar care nu încetează, nici în ceasul al doisprezecelea, să invoce ataşamentul faţă de un cinema sovietic (vezi şi citatul din titlu) care nu l-a preţuit cum se cuvenea... "De ce să nu asociem o eventuală victorie la Cannes cu o victorie a cinematografiei sovietice, în general? (...) Aceasta mi se părea logic şi legitim. (...) Întrebare: de ce trebuia trimis la Cannes B. (Bondarciuk, n.m.), a cărui «dragoste» pentru Tarkovski o cunoaştem, şi nu altcineva? (...) În douăzeci de ani de carieră în ţara mea, nu am primit nici o recompensă, nici un premiu, nu am participat la nici un festival sovietic! (...) Cînd am fost spitalizat în urma unui infarct, nimeni nu m-a vizitat. (...) Actualmente, aici, la Roma, primesc numeroase propuneri profesionale (...) Mi-ar face plăcere să lucrez aici, alegînd, bineînţeles, dintre propunerile acceptabile din punct de vedere al conţinutului de idei. (subl.m.) Rămîn fidel patriei mele, atît ca om, cît şi ca artist sovietic, care nu numai că nu are intenţia să o prejudicieze, ci, dimpotrivă, să «ridice cît mai sus importanţa cinematografului sovietic pe scena internaţională»."
P.S. La pag. 258, autoarea îmi mulţumeşte "pentru material video"; din cîte ţin minte, a fost vorba mai curînd de o listă bibliografică (monografia lui de Baeque, cartea lui Schrader despre Ozu, Dreyer, Bresson etc.)... Îi apreciez onestitatea intelectuală de a nu menţiona decît cărţile pe care le-a citit.
@elena dulgheru: ooo, dar inteleg f bine! este omenesc (prea omenesc) sa-ti ‘amintesti’ numai lucrurile convenabile – sau pe cele care, intr-o privire retrospectiva, se preteaza la cosmetizari, reinterpretari, rearanjari (te replasezi in avanscena in loc de fundal, iti atribui o vorba de duh spusa de altcineva etc). o sa marturisesc atunci – din capul locului – ca lucrul care m-a facut sa-ti pun definitiv cruce (ca sa zic asa) a fost acea pagina de ‘multumiri’ din finalul cartii tale dspr tarkovski, in care mi-ai multumit pt... ‘material video’! (!?) jenanta minciuna! convenabila ‘coafare’ a adevarului! stiu f bine ca eu ti-am dat (cu larghetea care ma caracterizeaza) ceva mult mai pretios: o lista de titluri (obligatorii) ale unor carti – fie dspr tarkovski, fie dspr cinema-ul ‘metafizic’. nu le-ai citit, asta e, sau le-ai citit si n-ai inteles mare lucru (vezi cartea lui antoine de baeque dspr tarkovski), nu asta e grav; grav este ca ai mintit in legatura cu sursa listei bibliografice. din acel moment, ‘onestitatea’ ta (intelectuala si nu numai) a luat o lunga pauza... care continua.
sint convins ca aceeasi ‘recadrare’ retrospectiva te face sa afirmi – cu serioasa seninatate – ca, atunci cind ne intilnim, ‘trec pe trotuarul celalalt’ sau ‘imi examinez virful pantofilor’; o data ca, practic, e greu de crezut/vizualizat ca cineva, fix in momentul in care ar trebui ‘sa dea binete’, traverseaza brusc strada (imaginea vrea sa fie revelatoare, dar este ridicola), a doua oara pt ca nu obisnuiesc, dar chiar niciodata!, sa-mi ‘examinez virful pantofilor’ (alta imagine ratata)... evident, adevarul adevarat este cu totul altul: dupa 2 (doua) ocazii in care ti-am dat ‘buna ziua’ si ai privit prin mine ca prin sticla, am renuntat – logic – sa te mai salut, punind nepolitetea ta pe seama recenziei mai-sus postate.
acelasi lucru il constat si in privinta ‘amintirilor’ tale studentesti.
bun, inteleg ca nu erai deloc populara printre colegii tai pt ca iti cultivai, cu sirg, o imagine de ‘geniu neinteles’, care nu ‘socializeaza’ cu oricine, intr-o izolare cvasi-autista... sau poate doar complexata. stateai intotdeauna, in clasa, la distanta de acestia, in prima banca si, cursurile mele fiind absolut informale & incurajind dialogul cu studentii, erai tot timpul cu mina sus pt a intreba una-alta (lucruri pe care colegii tai le vor fi inteles deja – dupa cum vor fi citit in comportamentul tau dorinta de a ‘peria’ tipica tocilarilor...). bun, hai sa zicem ca nu o faceai pt ca nu intelegeai (declansind, cum spuneam – iar tu nu vedeai – ilaritate), ci pt a arata profesorului, intr-un mod strident & stingaci, cit de atenta & de silitoare esti. or daca, ‘inteleg’ acum, nu erai de acord cu ceea ce predam, ce te impiedica sa spui acest lucru in clasa?! toti studentii mei stiu ca incurajez polemicile argumentate si ca n-a existat niciodata distanta intre pozitia mea la catedra si banci... cine vorbea despre ‘yesmen’? (pardon: ‘yeswoman!) sau ar trebui sa vorbim – pe romaneste – pur si simplu despre ipocrizie?...
in acelasi arsenal de trucuri intra, probabil, si faptul ca veneai dupa mine, la finele tuturor orelor, pt a ma mai intreba una-alta (‘pe la colturi’, intr-adevar!); mi-am spus atunci (si i-am confirmat si ‘mentorei’ tale, manuela cernat) ca esti, in mod evident, o fata care vrea sa-si depaseasca conditia, ambitioasa & harnica (lucruri care s-au vazut si in cartea ta dspr tarkovski). ca, acum, iti convine sa te pui intr-o lumina de prima donna in care tu straluceai, iar noi, restul (profesorul si toti ceilalti studenti) eram niste idioti irecuperabili, este – cum spuneam – omenesc, prea omenesc. intr-adevar, e ca in bancul cu masina/bicicleta lui shostakovici. dar in ceea ce te priveste.
in privinta recenziei mele – lucrurile stau fix ca acolo, ma tem... poate ca n-am ‘inteles’ toate arcanele pravoslavniciei in care-l scufunzi pe tarkovski ca-ntr-un al 2-lea botez (si, cu siguranta, nu am inteles/gustat exprimari de genul ‘pogoramintul jertfelnic’ sau ‘nu este timp de sedere in slava in acest veac, cind tot sufletul singera’... cartea este plina de asa ceva!), dar un lucru tot am ‘inteles’: faptul ca incercai sa-l recuperezi (ortodoxist) pe tarkovski. iar demersul tau este atit de strident si de monolitic (sau monomaniac) incit nu mai lasa loc de nimic altceva. sentimentul este ca tarkovski e doar un pion – sau un pretext – pt o vasta operatiune pravoslavnica de un gust f dubios (mi-a amintit metode din epoca de trista amintire...) si da, ‘inteleg’ ca sintem la etaje culturale diferite: tu nu-l intelegi pe antoine de baeque, eu nu inteleg cum e cu ‘pogoramintul jertfelnic’; dar de baeque se ocupa de cinema, ‘pogoramintul’ – din cite stiu -, nu!
in concluzie: este comic ca s-a ajuns la aceasta escaladare out-of-proportions pornind de la un biet, nevinovat detaliu (usor verificabil printre cei care i-au fost martori) – anume, faptul ca intrebarile tale stirneau ilaritate printre colegi... poate ca, intr-adevar, ei nu-ti ‘intelegeau’ geniul – sau erau, mai stii, ‘invidiosi’ pe tine, nefiind (cu totii) atit de plini de calitati crestinesti... dar, de aici, a ajunge la ‘calomnii’, ‘pe la colturi’, ‘nu intelegi nimic din perspectiva mea’, ‘atac la persoana’, insistenta (cred ca l-ai folosit de cel putin 3 ori) pe cuvintul ‘maladiv’ si – mai ales – acest ‘sfat’ ultimativ & neverosimil (in patetismul sau) : ‘Aveţi grijă, dragi cinefili, pe cine vă alegeţi drept guru!’ (!!) este o distanta ca de la cer la pamint.
te las pe tine insati sa stabilesti daca esti mai aproape de cer sau de pamint prin tot ce ai spus.
ps daca as fi vrut sa fiu ‘guru’ nu as fi renuntat la aceasta profesie & nu as fi plecat din tara - cred (sper) ca e destul de logic! nu mi-am dorit niciodata aceasta pozitie (pe care fara voia mea o am, totusi, printre destui) din simplul motiv ca individualismul meu (+ constiinta faptului ca sint unic & irepetabil) nu se pot ‘acomoda’ cu respectiva postura. dimpotriva: am facut, intotdeauna, tot ce mi-a stat in putinta pt a fi un anti-guru!
Last edited by Pitbull : 20 Feb 2010 at 10:21.
|