Dumnezeu a creat femeia, iar cineaştii au recreat-o…

[Im.Kino]

Femeia la Almodovar, cateva favorite.

Gloria (Carmen Maura, Que he hecho yo para merecer esto?, 1984) - gospodina. Toţi cei care gravitează în jurul ei alcătuiesc un adevărat best of al disfuncţionalităţii familiale şi singurul lucru ce împiedică mămăliga să dea pe afară este tocmai eroina noastră. Înarmată cu o mătură (e femeie de serviciu profesionistă) şi cu o punguţă binefăcătoare (e aurolac amator), Gloria rezistă cu stoicism, dar şi cu o doză bună de masochism.

Marina Osorio (Victoria Abril, Atame!, 1990) - vedeta porno. E cea mai frumoasă, mai minunată şi mai bună femeie din lume... Cel puţin aşa o vede Ricky, proaspăt ieşit de la ospiciu. Marina este cel mai inactiv şi în aparenţă, cel mai puţin memorabil personaj din întreaga galerie aici în discuţie. Cu toate astea, deşi trei sferturi din timp e legată de pat, se vaită de măsele şi se îndoapă cu calmante, ea devine însăşi imaginea feminităţii, unică şi irepetabilă. Am menţionat că e star porno?

Pepa (Carmen Maura, Mujeres al borde de un ataque de nervios, 1988) - casnica. Chintesenţă a voinţei încătuşate de neputinţă (mai degrabă s-ar sinucide cu gazpacho împănat cu somnifere decît să-l omoare pe El), a sexualităţii neîmplinite şi a feminităţii reprimate, Pepa reuşeşte, în cele din urmă, să-şi clarifice situaţia şi să-şi salveze bruma de demnitate rămasă... rămînînd, totuşi, o mare şi graţioasă perdantă.

Leo Macias (Marisa Paredes, La Flor de mi secreto, 1995) - intelectuala. Deşi are toate datele pentru a fi cel mai împlinit (autobiografic?) personaj din întreaga filmografie a lui Almodovar – frumoasă, inteligentă, talentată, bogată – Leo reuşeşte să obţină doar titlul de cel mai deprimat şi mai deprimant, aminteind de o eroină neînţeleasă a tragediilor greceşti.

Kika (Veronica Forque, Kika, 1993) - gaita. Această „Frosă” de cartier, roşcovană şi năzdrăvană îşi dispută cu Andrea Caracortada (Abril), pe tot parcusul filmului, supremaţia – atît în inima protagoniştilor cît şi în cea a publicului. Cosmeticiană inimoasă şi vorbăreaţă, needucată şi adorabilă, Kika pare a trece prin viaţă în general şi prin filmul în discuţie în particular fără a avea nici cea mai vagă idee despre ce se întîmplă de fapt.

Huma Rojo (Marisa Paredes, Todo sobre mi madre, 1999) - starul. Deşi la apusul vieţii şi al carierei, Huma nu este privită cu mila ce i se acordă ultimului său personaj, dezrădăcinata Stella din Un tramvai numit dorinţă... Eroina mută, cu delicateţe, accentul de pe o melodramă extrem de posibilă pe bucuria de a fi femeie şi pe fericirea de a deveni mamă. Filmul rămîne cel mai evident imn închinat vreodată de Pedro femeilor, „tuturor actriţelor, de la Bette Davis şi pînă la Gena Rowlands şi, mai presus de toate, mamei mele”.

Clara (Angela Molina, Carne tremula, 1997) - pretextul. Carne tremula este un morphism inedit ce implică două genuri prin excelenţă lacrimogene – telenovela sud-americană şi melodrama noir de factură Douglas Sirk. La fel de evident, Clara este produsul perfect al acestei combinaţii. În mod surprinzător însă, nici pelicula şi nici personajul nu sînt patetice. Clara e independentă pentru că e atît de dependentă de ceilalţi, memorabilă pentru că e uşor de ignorat şi victorioasă pentru că îşi acceptă înfrîngerea cu zîmbetul pe buze.

Andrea Caracortada (Victoria Abril, Kika, 1993) - carierista. Creatură androgină, amestec ambiguu şi kitchos de feminitate şi bărbăţie, fost psiholog actualmente realizator TV, îşi etalează cu mîndrie cicatricea de pe obraz şi nu se teme să calce pe cadravre de dragul unui subiect de presă suculent. Andrea suplineşte în economia filmului absenţa unui cor antic. Într-o peliculă în care voyeurismul îmbracă diverse forme, camera de filmat pe care Andrea o poartă pe cap e cel mai inofensiv lucru din lume şi, în acelaşi timp, un trade-mark imposibil de uitat.

Julia (Julieta Serrano, Entre tinieblas, 1983) - maicuta. Cel mai nonconformist şi îndrăzneţ personaj imaginat vreodată de Almodovar trăieşte într-o mînăstire din centrul Madridului căzută în paragină. Stareţa Julia e adepta mîntuirii prin umilinţă, îşi injectează heroină, culege vagaboante de pe stradă (uneori se şi îndrăgosteşte de ele), iubeşte muzica de cabaret şi nu se sfieşte să apeleze, atunci cînd este cazul, la şantaj. În tot universul lui Almodovar, nu există personaj atît de (im)perfect precum măicuţa Julia.

Becky del Paramo (Marisa Paredes, Tacones lejanos, 1991) - femeia. Cea mai complexă eroina universul almodovarian (pun intended!): mamă – relaţia cu fiica Rebe e deposedată de caracteristica love/hate în favoarea uneia de-a dreptul bolnave, bazată pe un amestec de complicitate şi competiţie , amantă - fostul iubit, s-a căsătorit cu fiica (în fond, doar o versiune mai tînără a mamei), si idol strălucitor – leit-motivul filmului, Piensa en mi, este o implorare sfîşietoare prin care eroina cerşeşte un pic de atenţie.

[cremaxx]

Mai,man kino...mai pe scurt?
..?

[Im.Kino]

Nici-o simpatie pentru Leonor Watling (Alicia ) din ''Hable con ella " ??Ea pare femeia ideala :frumoasa ,linistita si tacuta .

Pai uite c-ai scris tu de ea. Mission accomplished.

[corinka]

Din punct de vedere fizic, “femeia lui Kaurismaki” este perfect intruchipata de Kati Outinen: blonda spalacita, banala, pe care cu greu ai remarca-o pe strada – nu e urata, dar nici atat de frumoasa incat sa intorci capul dupa ea – este femeia “asa si asa” in privinta calitatilor fizice.
Poate ca si acesta este un motiv pentru care rolurile feminine ale lui Kaurismaki ii vin manusa: muncitoare sarace, oropsite de soarta, care traiesc o viata banala, in care de regula nu se petrece nimic deosebit, desi, uneori, intamplari normale cum ar fi gasirea unui iubit pot constitui pentru unele personaje feminine ale lui Kaurismaki evenimente cruciale, dupa cum pare sa arate eroina din The Man Without a Past, o fata batrana care sustine ca protagonistul este prima ei iubire!
Eroinele lui Kaurismaki sunt desprinse din realitatea cotidiana (Shadows in Paradise, Ariel), care se indragostesc de barbati obisnuiti pe care multi i-ar considera niste ratati si ii iubesc neconditionat, urmandu-i pline de speranta. Docila (Hamlet Goes Business), femeia lui Kaurismaki isi accepta conditia, rareori ripostand (The Match Factory Girl).
Desi fragile in aparenta, personajele feminine create de Kaurismaki sunt puternic conturate si nu te pot lasa indiferent, Iris din The Match Factory Girl este una dintre eroinele care m-au impresionat cel mai tare, mai mult si decat Bess din Breaking the Waves.

[SoricicaMov]

Unu la mina: talentul unei actrite nu sta in frumusete.
Doi la mina: rolul din Monster a reprezentat o dovada de curaj din partea lui Charlize si ramine unul dintre cele mai bune roluri ale sale (nu multe sclifosite de la Hollywood ar fii acceptat asa ceva). Charlize si-a demonstrat, de altfel, masura adevaratului talent interpretind asemenea personaje (femei dintr-o bucata, lipsite de sex-appeal - vezi si North Country).

Nu uita de Nicole Kidman in The Hours, Virginia Woolf...

[redmen]

[danonino]

Eu prefer femeia in viziunea lui Tarantino.
Femeia iubitoare, sensibila, gata de sacrifcii, etc. mi se pare enervanta. Mi se pare ca cerceste atentie, ca face sacrificii pe care nu i le cere nimeni, tocmai pentru a te face sa te simti vinovat ca profiti de ea.
Femeia reala, cea facuta de Dumnezeu (se presupune), cred ca e o combinatie intre cele doua, si evolutiva.

In genere, Hollywood-ul a portretizat femeia ca fiind slaba, neajutorata, prostuta.
Cel mai mult rau au facut James Bond-urile, in care femeile erau mai tot timpul un fel de accesorii. In astea mai noi li s-a dat personalitate, dar au ramas la fel de neajutorate in fata lui el, doar el.
Oricum, e clar ca acum se incearca repararea greselilor trecute, din vremuri trecute, si se incearca portretizarea femeii puternice, desi si acum se mai dau chix-uri (Bride Wars).

Total de acord.

Femeia in prezenta unui barbat adevarat se schimba dramatic, pentru ca el o (poate) domina. Si acum o sa incepi prin a da exemple de cazuri etc?
O femeie poate fi dominata mai usor, alta mai greu. Dar toate femeile pot fi dominate pentru ca asta si vor.

Tocmai am vazut The Assignment, acolo femeia apare realist, fara sa fie cu nimic schimbata natura ei. Vrea sa simta un haos emotional.

[guesswh0]

Angelina Jolie in "Changeling" m-a impresionat.
Un film elocvent pentru acest subiect de discutie, in care se prezinta inceputurile..cum femeia prinde putere si viata,cum devine un egal..cum scapa din aceasta lume in care barbatul "are dreptate" chiar si in cazurile absurde ( desigur,daca as fi rau, as zice ca a realizat toate astea tot cu ajutorul unui barbat ).. Un model, dar nu unul cu 2 picioroange, ci unul demn de urmat.