(Jerzy Skolimowski) Deep End vs. Accattone (Pier Paolo Pasolini)

[Liviu-]

Meci: (A9. Jerzy Skolimowski) Deep End vs. Accattone (A10. Pier Paolo Pasolini)

Rezultat: 3 - 2

Perioada de votare: 17 decembrie 2012 - 13 ianuarie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[Windom]

Accattone

E primul film al lui Pasolini, avînd la bază romanul său din 1959, A Violent Life. Another wiseguys movie? N-aș zice, chiar dacă secvenţa de început arată nişte băieţi care fac pe deştepţii şi ard gazul de pomană în faţa prăvăliei aidoma găştii lui Tony Soprano. Băieţii ăştia-s cam rupţi în cur însă, aflîndu-se undeva pe ultima treaptă, prăfuită, a lanţului trofic mafiot. Deşi să le zici mafioţi şmecheraşilor ăstora de mahala ar însemna să-i înnobilezi. N-au ei asfel de gînduri măreţe, se limitează la găinării care să le asigure traiul de pe o zi pe alta.
E mediul din care s-a ridicat Pasolini, populat cu lowlifes and pimps, vorba lui Travis. Actorii sînt non-profesionişti, pescuiţi din mediul respectiv, lucru care prezintă avantaje şi dejavantaje. Categoric, asta dă o notă de autenticitate filmului, însă, paradoxal, îi dă şi o tentă artificială, cu interpretări mai „din topor”, cu reacții ale personajelor de multe ori exagerate – plîns, rîs isteric etc.
Desigur, nu avem de-a face cu glamour-ul lumii interlope pe care-l întîlnim la un Scorsese sau Coppola, Pasolini zugrăveşte aici lumea de care mafioţii lui Scorsese au fugit fără să se mai uite în urmă. Nu e loc de artificii artistice, it’s a dog eat dog world. A hellhole, o radiografie a unei societăţi sordide.
Opţiunea lui Pasolini pentru St Matthew Passion pe coloana sonoră a fost una extrem de inspirată şi de efect, grandoarea acestei lucrări aflîndu-se într-un profund contrast cu ceea ce se petrece pe ecran, dar, în acelaşi timp, contribuind la accentuarea dramei ce se desfăşoară în faţa ochilor noştri, fără a da în melodramă.
Puternic ancorat în neo-realism, filmul schimbă puțin macazul spre final prin insearea unei scene în care eroul devine martor al propriei înmormîntări, episod inedit în neo-realismul italian de pînă atunci și care marchează începutul tranziției spre un nou tip de cinema, în care militantismul politic și social sec, post WW2, de tip reportaj, nu mai e suficient.
Nu e un film făcut să placă, e urît, trist, deprimant. Și onest.

[Windom]

Deep End

This one is an odd bird. E un film greu de încadrat într-o categorie. Își păstrează pînă la final aerul unei comedii cu tentă erotică, mai mult (vezi episodul cu stingătorul și alte cîteva) sau mai puțin subtilă (ai impresia, în anumite momente, că te uiți la o comedie erotică nemțească, cum se transmiteau pe vremuri la miezul nopții pe SAT1).
Finalul e piesa de rezistență, e momentul în care lucrurile devin serioase (prea tîrziu, din păcate) și aerul ștrengăresc de pînă atunci al filmului lasă locul dramei cu tentă suprarealistă. Extrem de lăudabilă hotărîrea regizorului de a încheia joaca într-o asemenea cheie. Fiindcă avem de-a face cu o joacă. Between an innocent chap and a yellow materialist bird. Într-un cadru asigurat de băile publice, spațiu al curățirii, fizice cel puțin. Într-o parte bărbații, în cealaltă femeile. Doar că niciunul nu stă în nișa lui, gagica îl tot solicită pe băiețaș să se îngrijească de tarlaua ei, aruncîndu-l în cușca cu leoaice microbiste reșapate, care-l folosesc pe post de vibrator al propriilor fantezii stătute.
Obsesia feciorului pentru gagică îi îndrumă pașii către zone mai neortodoxe, unde intră în contact cu tot felul de personaje „exotice” (delicios de-a dreptul episodul cu vînzătorul de hot-dog). Comportamentul său e neverosimil pe alocuri, probabil s-a încercat scoaterea în evidență a obsesiei sale tot mai accentuate pentru tipă, dar momentele respective nu reușesc decît să dea un aer de neseriozitate încercărilor sale.
O mențiune specială pentru cromatica filmului – e o delectare să admiri întreaga paletă de culori ce se perindă în fața ochilor noștri, de la costume pînă la setting.

Vot: Accattone (Deep End nu e un film prost, dar pare cam subțirel și superficial lîngă Pasolini)

[MinRep]

Deep End

Sunt de acord ca "Deep End" este un film foarte ciudat. Facut de un polonez repatriat in Anglia, nu prea poate fi comparat cu nimic din ce a aparut pana atunci in cinematografia poloneza sau engleza (desi, daca ma gandesc mai bine, parca aduce a "Blow-up" pe alocuri). Povestea, pe de alta parte, este una destul de conventionala: un adolescent se angajeaza la un bazin public si se indragosteste imediat de o colega, care, fiind mult mai experimentata intr-ale dragostei, nu ii poate raspunde in acelasi fel. Actiunea se petrece intr-un peisaj prezentat alteori ca dezolant (Londra middle-class in anii '60), devenit aici - sub lentila lui Skolimowski - un spatiu plin de culori puternice, care dau viata acestei lumi si traseaza traiectoria pe care se vor inscrie personajele.

Singurul defect major pe care il pot gasi filmului este ca finalul este previzibil de la o posta. Ceea ce poate nici nu este o problema atat de mare. Enjoyment-ul, pana la urma, vine din modul in care pasiunea lui Mike pentru Susan se transforma in obsesie, o transformare pe care Skolimovski o surprinde cu verva si fara niciun strop de incrancenare sociala, sentiment atat de frecvente intalnit in cinematografia europeana de autor a acelei perioade, dar care aici cred ca ar fi stricat filmul cu totul.

[Windom]

Singurul defect major pe care il pot gasi filmului este ca finalul este previzibil de la o posta.

To tell you the truth, I haven't seen that coming... Dimpotriva, dupa vreo 80 de minute de ghidusii si joaca de-a mama si de-a tata intr-o maniera extrem de light, nimic nu prevestea finalul ala, cel putin nu pentru mine. Bine, obsesia tipului se agraveaza, asta e clar, dar eu n-am gasit nimic care sa indice catre un asemenea deznodamint. Poate ne enumeri citeva chestii care dau de gol finalul? Chiar sint curios, poate le-am trecut eu cu vederea...

[MinRep]

In primul rand, e titlul. Mi-am dat seama destul de devreme ca s-ar putea sa fie ceva literally legat de capatul adanc al bazinului, cu atat mai mult cu cat locul nu parea ales intamplator (pe mecanismul arma lui Chekhov). In al doilea rand, e ceva distructiv in atitudinea lui Mike fata de Susan, mai mult decat simpla gelozie (se vede si in secventele cu cut-out-ul in marime reala). Apoi ar mai fi cateva tuse de culoare rosie, care prevesteste ceva nefast (desi "Deep End" pare subtil din acest punct de vedere in comparatie cu "We Need to Talk About Kevin"). Singurul lucru de care nu puteam fi sigur pana cand cei doi revin la bazin in final este daca Mike nu o s-o pateasca si el.

Or maybe it's just the poster: http://parallax-view.org/wp-content/...pendposter.jpg


Edit: Btw, nu consider acesta un flaw propriu-zis al filmului. Nici nu cred ca posed cine-stie-ce calitati de a prezice finalul unui film. De obicei, nu ma gandesc deloc la asa ceva. This time, it just happened...

[Windom]

Da, acum ca vad si eu posterul, iti dau dreptate (in plus, si primele cadre sugerau ceva morbid, daca stau bine sa ma gindesc).
(Hope we didn't spoiled too much for the folks here...)

[faraimaginatie]

Deep End

Pe mine m-a impresionat filmul asta. Adica...nu il consider nu stiu ce capodopera dar nu aveam niciun fel de asteptari de la el si pot sa zic ca am fost surprinsa intr-un mod cat se poate de placut. Nu vazusem niciun afis, niciun trailer, niciun sinopsis, nimic- poate de-aia. Prima scena a filmului de care zicea Windom ca trebuia, poate, sa-i dea un indiciu despre final, mie mi s-a parut mai degraba usor autoironica. Si mai apoi tot impresia asta mi-a dat-o, ca nu e un film care se ia pe sine prea in serios. Laid back, exact asa ca personajele care-l populeaza.

Mi-au placut mult culorile. Stiu ca poate suna usor frivol din partea mea sa zic ca asta-mi place la un film, dar chiar m-au incantat. Imi place moda britanica a anilor 60 si fix acolo m-a transpus filmul. Mi-au placut si gaselnitele neasteptate in ceea ce priveste `cadrarea` anumitor scene. Mi-a placut si personajul principal, mi s-a parut destul de simpatic in frenzy-ul ala de emotii care-l lua pe sus. Ea mi s-a parut ca a surprins exact esenta personajului feminin englez, teribil de neangajata in propria-i viata, excesiv de `unaware of herself`. A avut si ea varful ei de forma spre sfarsit asa cand a reusit sa fie mai hotarata. Din pacate momentul i-a fost fatal. Poate incearca Skolimowski sa ne hintuiasa spre ceva acolo.

All in all eu m-am distrat uitandu-ma la el si mi-a tinut interesul ridicat pana la sfarsit. Si nici eu nu ma asteptam la sfarsitul ala, sincera sa fiu. Dar mi s-a parut ca s-0a potrivit perfect.

[Windom]

Prima scena a filmului de care zicea Windom ca trebuia, poate, sa-i dea un indiciu despre final, mie mi s-a parut mai degraba usor autoironica.

Windom zicea ca prima scena sugera ceva morbid, nu ca da un indiciu despre final.

[faraimaginatie]

Imi pare rau, Adrian, am fost neatenta. Poate ar putea prognoza ceva oarecum morbid.

[MinRep]

Accattone

Acest film pare sa fie un punct de cotitura in istoria cinematografiei italiene: neo-realistii ultimilor 20 de ani sunt inlocuiti de leftisti "extremi" precum Pasolini sau Bertolucci. "Accattone" este un film cu "constinta sociala", cu o anumita baza ideologica, dar totusi pastreaza ceva din neorealism, inclusiv melodrama in jurul careia se construieste naratiunea. Totusi, e mai degraba "Los Olvidados" decat "Ladri di biciclete" sau "Notti di Cabiria".

Cred ca e safe sa spun ca nu mi-a placut personajul principal atat de mult pe cat cred ca era intentia lui Pasolini. Nu ca nu as intelege ca vrea sa reprezinte o intreaga (sub)clasa sociala exploatata, dar pe mine toate "problemele" lui m-au lasat rece. Pentru mine nu e nici un monstru, nici un erou tragic - e doar un biet amarat fara nicio perspectiva. Bine, acum incep sa ma gandesc ca poate asta a fost intentia all along, dar tot mi se pare ca exista o discrepanta intre cum este prezentat Accattone (toata lumea il cunoaste, este ocarat, ironizat si apreciat cam in egala masura) si apatia care mi-o inspira de fapt prezenta lui pe ecran. Si asta in conditiile in care cred ca Franco Citti joaca foarte bine.

Cel mai mult mi-a placut in film "corul antic" pe care il formeaza tovarasii de palavre si pariuri ai lui Accattone, o adunatura de hoti care nu par sa aiba ceva mai bun de facut decat sa se hlizeasca toata ziua pe terasa unei cafenele si, ocazional, sa ii prezica viitorul personajului principal (foarte acurat intotdeauna). Viitorul i se dezvaluie lui Accattone insusi intr-o frumoasa secventa de cosmar in ultimele 10 minute ale filmului, secventa care pare sa semene mai mult cu ce fel de filme va urma Pasolini sa faca decat tot ce am vazut pana in acel moment.


Vot: Deep End (poate ca sunt un pic superficial, dar este un film stylish si entertaining, exact ce am vrut sa fie).

[Mercutio]

Deep End

Mike e adolescent. Este, altfel spus, la acea varsta dificila la care apar pentru prima
oara sentimente ca dragostea, atractia sexuala, gelozia, si nu de putine ori, asa cum
i se intampla si lui, acestea au o intensitate de neimaginat, nociva. Mike este
introvertit, timid in relatiile cu ceilalti, dar fata de Susan simte o atractie
irezistibila, care il aduce in stare sa depaseasca felul lui firesc de a fi. Il face
s-o urmareasca peste tot, la cinema, in club, si sa se dedea cu ocazia asta la gesturi
neasteptate, indraznete, irationale. Susan, desi tanara, e trecuta deja prin viata:
are un amic, un amant, si nu o deranjeaza din cand in cand, in schimbul unei sume de
bani, sa satisfaca cate un client al stabilimentului in care lucreaza. Totusi in fata
lui Mike se simte cumva dezarmata. Sentimentele lui fata de ea, inocente, pure, o fac
reconsidere relatiile pe care le intretine cu boyfriend-ul, un tip rece si sters, si
cu amantul, un profesor de sport afemeiat. Cu toate astea e o fire prea practica
pentru a se incurca cu un adolecent ca Mike. Urmarea acestui refuz este fatala pentru
ea. Skolimowski filmeaza povestea relatiei dintre cei doi intr-un mod foarte
particular, iesit din comun, demonstrand, la vremea aceea, ca e un cineast cu o voce proprie, distincta.
Mizanscena mi se pare a fi sugestiva, cu acele coridoare si incaperi stramte, in
raport cu piscina, un spatiu larg, al dorintei, al dragostei (si al mortii pana la
urma). De remarcat scena in care profesorul de sport le da branci tinerelor studente
in piscina, gest cu semnificatie de initiere. Ca simbol mi-a placut cum obsesia lui
Mike fata de Susan e redata in gestul lui de a fura imaginea ei in carton din fata
clubului. Idee care ar vrea sa spuna, cred, ca dragostea pentru o persoana
nu e in realitate legata de persoana respectiva, ci de imaginea pe care cel indragostit
si-o face despre ea.

[Windom]

Ca simbol mi-a placut cum obsesia lui
Mike fata de Susan e redata in gestul lui de a fura imaginea ei in carton din fata
clubului. Idee care ar vrea sa spuna, cred, ca dragostea pentru o persoana
nu e in realitate legata de persoana respectiva, ci de imaginea pe care cel indragostit
si-o face despre ea.

Nu cred că episodul sustragerii imaginii redă obsesia lui Mike pentru Susan. Mike n-o fură pentru a se bucura de ea în intimitatea propriei camere, mai degrabă încearcă să înlăture imaginea ei de lust object pentru ceilalți bărbați. Cel puțin așa am interpretat eu...
Desigur, și motivația respectivă implică obsesia, dar nu ca factor principal.

[Mercutio]

Nu cred că episodul sustragerii imaginii redă obsesia lui Mike pentru Susan. Mike n-o fură pentru a se bucura de ea în intimitatea propriei camere, mai degrabă încearcă să înlăture imaginea ei de lust object pentru ceilalți bărbați. Cel puțin așa am interpretat eu...
Desigur, și motivația respectivă implică obsesia, dar nu ca factor principal.

Da. E interpretabil episodul. L-am revazut. Filmul e mai mult decat pare, doar si prin faptul ca e revizionabil. Istoria pare simpla si jocul improvizat, exista insa o multime de detalii semnificative. Discutia cu prostituata, in camera careia Mike a intrat cu posterul, care crede ce e vorba de un obiect de fetis. "You want to look at her when you do it, it's that it?" zice tipa si incepe sa mangaie posterul. Accesul de gelozie fata de Susan in metrou, careia ii spune, aratand spre poster, "you're not like that". Scena care urmeaza, Mike in piscina cu posterul, arata ca Susan a devenit pentru el o obsesie, posterul a devenit un fetis. Apoi scena devine fantasma, in momentul in care posterul se transforama in Susan, dar in acelasi timp si un flashforward relativ la secventa finala.
Ceea mi s-a parut mie ca avand valoare de simbol, e faptul ca il vedem pe Mike atasat de posterul reprezentand-o pe Susan, fugind cu el, tinandu-l stras la piept sa nu-l piearda in aglomeratia din metrou. Asta pe de o parte denota gelozia lui, pe de o parte are si o conotatie, cred. Este ideea de reflectare, de oglindire, de imagine, pe care Mike si-o creeaza in mintea lui despre Susan, ca fiind diferita in raport cu persoana reala.

[faraimaginatie]

Accattone

Ma simt oarecum prost ca nu simt nevoia sa ridic in slavi filmul lui Pasolini. Sunt oarecum on the edge cu el. Ii pot intelege valoarea in interiorul contextului in care a fost facut, nu mi se pare, insa, ca m-a atins in vreun fel. Personajul central mi s-a parut iritant si pe alocuri necredibil. Momentele lui de `trezire` si recunoastere a conditiei sale mizerabile mi s-au parut oarecum fortate. Si eu am speranta ca Pasolini chiar a vrut sa creeze un biet amarat fara nicio perspectiva ale carui momente de luciditate sunt la fel de seci ca si constiinta care i le trezeste. Nu mi se pare o incercare de a construi nu stiu ce personaj tragic, monstru...are momentel;e lui, dar nu e asa de unidimensional, din fericire. Imi place incercarea lui de a se izbavi cumva prin salvarea sufletului neprihanit al Stellei. Sunt momente destul de heartwarming acolo.

Sfarsitul e voit previzibil; Pasolini ne face o harta destul de clara inainte iar visul lui Accattone e menit sa insemneze destinatia. Nu-s sigura daca prin Accattone Pasolini se indeparteaza atat de mult de neorealismul italian. Mie nu mi se pare. Sfarsitul cu nenea ala care-si face cruce legat cu catuse mi se pare coborat exact de pe culmile neorealismului. Poate nu stiu eu destule, totusi

In sfarsit, stiu ca Pasolini e mai mare decat Skolimovski si filmele lui mult mai importante din punct de vedere cultural, insa dintre astea doua o sa aleg Deep End . Mi-a placut mai mult.

[Windom]

Sfarsitul e voit previzibil; Pasolini ne face o harta destul de clara inainte iar visul lui Accattone e menit sa insemneze destinatia. Nu-s sigura daca prin Accattone Pasolini se indeparteaza atat de mult de neorealismul italian. Mie nu mi se pare. Sfarsitul cu nenea ala care-si face cruce legat cu catuse mi se pare coborat exact de pe culmile neorealismului. Poate nu stiu eu destule, totusi

Nu se îndepărtează de neorealism, face tranziția către o nouă etapă. Și visul ăla e dovada în acest sens. Inserarea sa în film face ca acesta să-și depășească condiția de simplu manifest social. De acum înainte nu mai e de ajuns doar să afirmi o convingere, trebuie să depășești granițele politicului și să abordezi și subiecte mai puțin prozaice.

[faraimaginatie]

Da, sunt total de acord. Acuma ca ai subliniat partea asta o vad si eu si mi se pare chiar foarte vizibila. Si, culmea, mi se pare mult mai bun filmul acum decat l-am vazut initial. Votul ramane la fel dar incep sa cred ca nu i-am dat destul de mult credit lui Pasolini.

[Liviu-]

Accattone a fost abia al treilea Pasolini pentru mine si vine dupa doua filme care mi-au placut foarte mult (Salo si Evanghelia). Nu ma aspteptam sa gasesc un debut atat de consistent, insa faptul ca l-am gasit ma face sa cred ca Pasolini a fost una din acele persoane cu un simt innascut pentru arta.

N-am apucat sa-i citesc vreo carte, dar cu siguranta a fost inca din start un regizor mare avand in vedere ca a reusit, fara sa aiba experienta cinematografica, sa integreze atat de bine naratiunea in imagini. Totul i-a iesit extrem de natural, miscarile camerei curg usor, suprinzand adevarate portrete ale unei societati aflate in purgatoriu. Accattone nu e un personaj de placut, cum de altfel nu e mai niciun personaj, dar cu toate astea devii fascinat de lumea asta a ratatilor descrisa de Pasolini. E o lume din care nu poti iesi, dar nici ca personajele fac vreo ceva in asa fel incat sa iasa. Aproape ca cel mai mare efort pe care Accattone e dispus sa-l faca pentru un viitor mai bun e sa si-l doreasca, sa-l viseze, si atat ar fi fost daca n-ar fi existat si o incercare aproape patetica de a munci. Sigur ca a esuat, Accattone a fost infrant in primul rand de empirismul vietii sale, a trait prea mult desconsiderand munca incat sa-si mai poata schimba acest reflex.

Absolut impresionanta mi s-a parut si partea pur cinematografica a filmului, in special pentru ca actiunea nu e de asa natura incat sa recomande neaparat un film reusit vizual. Am avut impresia ca fiecare cadru era atent gandit si aranjat si asta a adaugat naturalete unei naratiuni si asa bine desfasurate. Rezultatul lui Pasolini mi se pare mai interesant decat ce a reusit Bresson lucrand tot cu actori amatori. Chiar daca se observa ca nu asta e meseria lor, acest amatorism parca da mai mult farmec filmului decat sa-i scada din valoare. Sigur, aici nu-l pun pe Franco Citti, care a creat un personaj credibil, un ratat adevarat, dar nici prea usor de displacut, tocmai pentru ca Citti releva o latura emotionala a personajului pe care, macar din cand in cand, o putem intelege si simti.

[aniela07]

In Deep End adolescentul Mike, nou angajat la o piscinã pentru a-și susţine financiar pãrinţii, se trezește brusc cã trebuie sã rãspundã asalturilor sexuale ale clientelor bãii publice. Noul job e ca un fel de duș rece pentru imberbul Mike cam lipsit de experienţã și care este iniţiat într-o sexualitate ciudatã, agresivã, diferitã de imaginea stereotipã pe care o avea el. Susan, colega lui de serviciu, pare ceva mai zdravãnã cu capul, deși și ea este prinsã de agitaţia noii libertãţi sexuale de prin anii ’60 și are un plan eficient de a folosi sexul pentru o situaţie financiarã și socialã mai bunã. Dar pe alocuri în film, libertina Susan pare cã este la fel de pierdutã ca și Mike în aceastã atmosferã de sexualitate exacerbatã, cã nu se simte pe deplin confortabil cu noile roluri sexuale, uneori și ea are ezitãri, sfieli în a se abandona freneziei sexuale din jur. Apariţiile sporadice ale acestui sentiment de inconfortabil (surprinzãtoare mai ales la Susan) sunt combinate cu o impresie de halucinaţie, cu un fel de goluri între cadre care fac ca acţiunile sã parã întrerupte, puţin ilogice, lipsite de continuitate, suspecte, ca și cum existã o rupturã undeva, un scurtcircuit de înţelegere, de legãturã între real și perceperea acestuia.


Accattone are un realism care te lovește în moalele capului fãrã sã scormoneascã foarte adânc în sufletul personajelor. Este un film brut(al) despre comunitãţile de la marginea sclipitoarei societãţi din Roma, despre pãtura cea mai de jos a bandelor mafiote (deși e chiar ridicol sã asociezi termenul de mafiot cu acei muritori de foame care nu știu sã facã bani decât ca proxeneţi întreţinuţi de câte o prostituatã mai sentimentalã). Cel mai apãsãtor lucru este cã acești marginali se complac în mizeria lor, își stabilesc singuri „standarde” care sã-i menţinã în propria sãrãcie și foame.

Dar mi-au plãcut mai mult subtilitãţile din Deep End, așa cã votul meu merge la el.

[Liviu-]

E impresionant cat de distractiv si cursiv poate fi Deep End, fara a cadea deloc in superficial. Se desfasoara cu un grad inalt de dezinvoltura, e direct, pur observational, fara pic de elemente moralizatoare intr-o poveste despre iubirea obsesiva a adolescentului, o tema mult prea facil si frecvent dusa la ridicol, lucru de care filmul lui Skolimowski nici macar nu se apropie, reusind sa fie in acelasi timp un film usor si profund.

Desi exagerat in comportament, in sensul de deviatie fata de ce ar fi considerat acceptabil in societate, Mike e extrem de simpatic in urmarirea progresiv obsesiva a lui Susan. Totul incepe prin inocularea ideii in urma unui mic conflict la piscina, urmand ca apoi sa se sara pasi din ce in ce mai mari, trecand prin scena de la cinema, furtul pancartei, spartul rotilor, totul intr-o urmarire putin cam voyeuristica.

Impresionant mi s-a parut si elementul vizual pentru un film de talia lui Deep End, in centrul caruia s-ar afla Susan, intotdeauna o pata de culoare placuta pe ecran. Foarte reusite sunt si scenele cu Mike inotand dezbracat impreuna cu alternarea dintre versiunea reala si cea de carton ale lui Susan, precum si scena finala in care se mai adauga sangele. Un adevarat deliciu vizual sunt si cadrele cu ei doi dezbracati in piscina goala.

Mi-e putin cam greu sa iau o decizie in ce priveste votul, pentru mine a fost cea mai echilibrata runda (desi nu ma asteptam), ambele mi-au placut mult, Deep End puncteaza ceva mai mult pe partea vizuala, iar Accattone pe cea narativa, fara ca vreunul din ele sa fie slabe invers. Am sa votez cu Pasolini, poate si in speranta ca scorul va deveni cumva egal si vor merge amandoi mai departe.