AzulOscuroCasiNero/AlbastruInchisAproapeNegru

[StefanDo]

Traseul lui Albastru inchis aproape negru de-acasa pana la a ajunge unul dintre cele doua filme spaniole din cinematografele noastre a fost unul destul de lung (a durat aproape un an) si deloc obscur: premiul publicului la TIFF, trei premii Goya si trofeul Label Europe Cinemas la Venetia (in ordine invers cronologica). Unul dintre cele mai apreciate titluri iberice ale anului, AIAN este un film de debut, regizat de (pana acum) necunoscutul Daniel Sanchez Arevalo.

Dupa o serie de scurte cu titluri tehnice (Fisica II, Profilaxis etc), Arevalo devine poetic, entuziasmant si induiosator cu Azul oscuro casi nero, in care se dezlantuie si ne dezlantuie cu o vioiciune contagioasa. Cu un scenariu bezmetic scris de acelasi „nou Almodovar” (eticheta i-a fost urgent aplicata regizorului), "Albastru inchis aproape negru" e un film colorat, deloc "inchis", ci luminos si plin de optimism. Film despre tot ceea ce facem macinati de indoiala in fata prea multor perspective (sau in fata aparentei lipse de perspective?), Azul oscuro discuta frenetic, cu candoare si umor, despre o lume in care totul e posibil: tatii au atacuri cerebrale si ascund conturi babane, fiii fac sex in inchisoare pentru a face fii fratilor, prietenii isi descopera sexualitatea cu ajutorul masorilor care presteaza felatiuni tatilor, iar totul este analizat, disecat sau, si mai simplu, trecut sub tacere, in indelungi si amuzante conversatii ce au loc pe acoperisurile cladirilor. Daca ar fi sa te iei dupa Arevalo, tot ce nu s-ar putea intampla sfarseste inevitabil (sau inexorabil!) sa se intample.

Pe afisul original, titlul este scris intr-un singur cuvant, de parca ar trebui pronuntat dintr-o suflare. Asa se petrec si evenimentele din film, care aluneca extrem de usor, fara hopuri, dar cu surprize si momente de un haz nebun. Povestea tanarului Jorge (Quim Gutierrez, premiu Goya pentru debut), obligat de atacul cerebral al tatalui sau sa-i preia acestuia insipida functie de portar intr-un bloc de apartamente, se dezvaluie sprinten, intr-un mediu si cu un stil lipsite de rezerve si inhibitii, in care decizii definitive se iau cu usurinta cu care rotesti un robinet de chiuveta. Deci "Don't worry, be happy" pe spaniola.

Fratele lui Jorge, Antonio (Antonio de la Torre, il stiti din Volver, unde sfarseste hacuit de cutitul muzicalei Penelope Cruz), este in inchisoare, unde o intalneste (la un cerc de teatru!) pe frumoasa Paula (Marta Etura), care vede in el mai mult un automat de spermatozoizi. Miza e mare: daca ramane insarcinata, Paula va fi transferata intr-o alta sectie a inchisorii, mai putin periculoasa. Dar Antonio afla ca nu poate avea copii, asa ca-i cere un favor fratelui sau.... Cu ochii deschisi de tot mai neasteptatele evenimente care-i guverneaza viata, Jorge realizeaza ca este stapanul propriului sau destin si-si revizuieste elanurile taiate initial de chinul de a-si ingriji tatal exilat in propria sa lume.

Dar mai interesant si categoric mai distractiv decat atasantul Jorge este prietenul sau cel mai bun si partenerul de discutii cocotate pe acoperis, Israel (Raul Arevalo, care joaca si in cealalta pelicula spaniola a anului, Ploaie de vara). De o amoralitate daramatoare, Israel isi petrece timpul tragand cu ochiul la ferestrele vecinilor si trimitand plicuri. Cu fotografii! Din cele deloc placute pentru protagonisti, care prefera sa-i lase fotografului anonim recompense grase, pentru a face totul uitat.

Personaj reprezentativ pentru chimia exploziv-coroziva a filmului, Israel subliniaza tocmai acea "potentialitate" care fascineaza la Arevalo: Albastru... este o galeata de samburi, tine numai de tine s-o transformi intr-o livada.

[morphego]

L-am vazut de curand si mi-a placut foarte tare ... o bucata vie de realitate aruncata in fata spectatorului, care ne invita sa privim cu toleranta catre persoane mai putin norocoase din jurul nostru ... povestea este putin exagerata, dar nu intr-atat incat sa devina neverosimila (cred ca e mai bine sa-l vezi fara a cunoaste povestea dinainte, pentru ca astfel sa existe si surpriza plotului, pe langa cea a actorilor buni si a filmului reusit), iar personajele sunt complete in imperfectiunea lor ...iti e usor sa te atasezi de ele si sa le urmaresti curios evolutia in timp ce actiunea curge usor catre un sfarsit imprevizibil ... il recomand, chiar daca probabil nu mai e pe ecrane in acest moment

[Dragomara]

Eu l-am vãzut acum vreo lunã. Nu am înþeles totuºi, cine, ºi unde priveºte cu toleranþã ºi unde anume e exageratã povestea?!

-----

Eu aº zice indiferenþã, ºi egoism, ºi neputinþa de-a schimba realitatea, iremediabilã tristeþe de-a te lãsa dus de val, mã rog, sau poate cã altruismul suprem este sã faci ceea ce þi se cere, atunci când þi se cere. Mai ºtii?!

Oricum ar fi filmul meritã vãzut.

[morphego]

Eu l-am vãzut acum vreo lunã. Nu am înþeles totuºi, cine, ºi unde priveºte cu toleranþã ºi unde anume e exageratã povestea?!

Hmmm, povestea mi s-a parut exagerata pentru ca nu cred ca in realitate se intampla prea des sa ai un frate infertil in puscarie care sa-ti ceara sa o lasi insarcinata pe prietena lui, din aceeasi puscarie, prietena de care ulterior sa te si indragostesti ... dar asta e doar parerea mea, atat ... oricine e liber sa vada lucrurile in felul lui, nu-i asa?

In ceea ce priveste toleranta, cred ca filmul s-a concentrat voit asupra unor personaje fara trasaturi iesite din comun, dar care traverseaza etape definitorii din propria existenta, pentru a ne demonstra ca nu orice om inchis intr-o inchisoare este un criminal, dragostea fiind posibila chiarsi in acest loc ... si ca nu orice om care nu-si doreste sa devina director, ci se multumeste si cu un post de paznic este si un ratat ... totul depinde de atitudinea pe care o ai in fata lucrurilor...

[hellsteed]

Am vazut filmul la TIFF si am ramas placut surprins de el, a fost votat si cel mai bun film de catre spectatori. Am fost si la a doua proiectie a lui undeva prin toamna 2007 si am ramas la fel de impresionat. Filmul e bine proportionat si bine gandit. Dialogurile sunt perfectioniste de-a dreptul. Daca te uiti de mai aproape si asta doar ca sa auzi replicile observi plasticitatea lor putin exacerbata, din care reiese ca totul a fost gandit pana la cel mai mic detaliu. Idealismul cred ca ar caracteriza cel mai bine filmul.

[Dragomara]

ªi mie mi-a plãcut filmul.

Forþate mi s-au pãrut deciziile eroului, mult prea uºor s-a lãsat convins sã o lase pe iubita fratelui însãrcinatã, mult prea uºor a renuþat la o carierã pentru care învãþase din greu 7 ani, mult prea uºor a renunþat la iubirea vieþii lui, fata din vecini, toate astea fac din protagonist un caracter slab, fãrã ca el sã fie, însã. Mã gândesc acum cã el ar fi avut posibilitatea sã-ºi lase tatã într-o clinicã, ºi cã viaþa lui ar fi fost mult mai uºoarã, îmi place sã cred cã el a decis sã-l þinã pe bãtrân acasã nu mai pentru a-ºi limpezi cugetul vis-a-vis de accidentul cerebral pe care i-l provocase.

Impresia mea este cã el se lasã dus de val, ºi cã "altruismul" lui fatã de iubita fratelui este doar o neputinþã, nu faci un copil asemenea unei prãjituri, doar pentru a-þi potoli pofta (de moment) de ceva dulce.