Frontiera mistica dintre spectacol si spectator

[Mercutio]

Citesc in prezent o biografie a lui Al Pacino in care se spune la un moment dat ca un anume Arvin Brown, regizor, dupa ce a urmarit o piesa de teatru cu Pacino, prin 1966, ar fi spus "He had so much violence in him that he shattered the mystical line that allows the audience to feel comfortable. He scared the shit out of me."

Ati avut vreodata aceasta senzatie de care vorbeste regizorul urmarind un film? Ati simtit ca faceti parte dintr-o scena, ca sentimentele sunt aproape reale, ca ati trecut dincolo de asa-zisa frontiera mistica care exista intre spectacol si spectator?
Ce a contribuit la aceasta senzatie, realismul interpretarii actoricesti, misanscena, sunetul, imaginea? Ori poate o reminiscenta similara scenei urmarite?

[dragonfly_drk]

Totul cred că ţine de anumite lucruri aflate în strânsă legătură. E vorba de realism, acţiune, joc actoricesc şi regăsire.

O scenă care te face să intrii în ea, practic, trebuie să fie perfect echilibrată. Iar o astfel de scenă nu cred că e influenţată de coloana sonoră, de exemplu. Adică, să nu confundăm filmele horror unde când apare brusc o melodie, sari de pe scaun... Nu, când spui despre a intra în scenă şi a trece o anumită barieră, eu, una mă gândesc la plasarea spectatorului în film. Iar lucrul ăsta îl fac actorii care trebuie să fie foarte credibili, şi ideea în care spectatorul trebuie să se regăsească. Dar depinde foarte mult de personalitate, psihic şi trecut. O scenă poate influenţa vizibil un spectator dar poate să treacă rece pe lângă altul. Să zicem că aici intră şi spiritul empatic.
De exemplu, Trainspotting. M-am uitat la film dar nu a avut o influenţă extraordinară asupra mea. Mi s-a părut un film mişto şi atât. În schimb, am vorbit cu un tip care a consumat, să spunem cam aceleaşi tipuri de substanţe. Ei bine, tipul respectiv, când a văzut filmul (de altfel chestia asta se aplică la aproape orice film făcut cu o cunoaştere solidă în spate, în ceea ce priveşte lumea stupefiantelor), mi-a spus că a retrăit în timp ce se uita la film ceea ce simţea când se droga.

[Mercutio]

Totul cred că ţine de anumite lucruri aflate în strânsă legătură. E vorba de realism, acţiune, joc actoricesc şi regăsire.

O scenă care te face să intrii în ea, practic, trebuie să fie perfect echilibrată. Iar o astfel de scenă nu cred că e influenţată de coloana sonoră, de exemplu. Adică, să nu confundăm filmele horror unde când apare brusc o melodie, sari de pe scaun... Nu, când spui despre a intra în scenă şi a trece o anumită barieră, eu, una mă gândesc la plasarea spectatorului în film. Iar lucrul ăsta îl fac actorii care trebuie să fie foarte credibili, şi ideea în care spectatorul trebuie să se regăsească. Dar depinde foarte mult de personalitate, psihic şi trecut. O scenă poate influenţa vizibil un spectator dar poate să treacă rece pe lângă altul. Să zicem că aici intră şi spiritul empatic.
De exemplu, Trainspotting. M-am uitat la film dar nu a avut o influenţă extraordinară asupra mea. Mi s-a părut un film mişto şi atât. În schimb, am vorbit cu un tip care a consumat, să spunem cam aceleaşi tipuri de substanţe. Ei bine, tipul respectiv, când a văzut filmul (de altfel chestia asta se aplică la aproape orice film făcut cu o cunoaştere solidă în spate, în ceea ce priveşte lumea stupefiantelor), mi-a spus că a retrăit în timp ce se uita la film ceea ce simţea când se droga.

Da, interesant. Nu m-am gandit la asta. Este, cred, o conditie pavloviana pe care au cei care consuma.

[dragonfly_drk]

O altă chestie care mi-a atras atenţia, este efectul werther (vezi "The Joy of life") şi desigur, aş vrea să ridic întrebarea dacă ştiţi vreun film care sa fi dat naştere unor sinucideri în masă după ce a fost lansat. Ştiu că sunt câteva dar am acum un lapsus enorm.

Practic, până la urmă, un film poate influenţa atât de tare un om, încât să îi schimbe viaţa (been there, done that). Dar oare, chestia asta se întâmplă pentru că suntem noi uşor de manipulat sau filmele respective sunt capodopere? Hmmm...

[crin3l]

Inclin sa cred ca filmele nu ar trebui sa te influenteze decat in mod pozitiv chiar daca sunt capodopere. Cei care sunt influentati de filme in mod negativ, ori sunt usor influentabili ori au probleme psihice grave.

[Mercutio]

Inclin sa cred ca filmele nu ar trebui sa te influenteze decat in mod pozitiv chiar daca sunt capodopere. Cei care sunt influentati de filme in mod negativ, ori sunt usor influentabili ori au probleme psihice grave.

Intrebarea mea e: de ce se consuma (si desigur, se produc) atatea filme de groaza? Daca groaza e un sentiment negativ, de ce urmaresc totusi oamenii acest gen de filme? Desi sentiment de groaza la vizionarea unui film artistic e prea mult spus. Mie mi se pare ca avem de a face cu un soi de excitare sau provocare care se cauta in experienta asta. Care e posibila datorita faptului ca suntem constienti, mai mult sau mai putin, de aceasta limita de confortabilitate de care spunea Arvin Brown. Toate atrocitatile din film sunt mimate, sunt efecte, e teatru, e suc de rosii, nu e sange. Eu, de exemplu, sunt capabil sa urmaresc orice film de groaza, cu bai de sange, decapitari si altele de felul asta, dar aproape mi s-a facut rau odata cand am vazut pe Discovery filmata o operatie medicala. In situatii dintr-astea iti dai seama de existenta limitei de confortabilitate.
O alta situatie in care se ajunge la atingerea sau depasirea acestei limite, cel putin pentru mine, apare in cazul filmelor inspirate din realitate.
Ma uitam la filmul acela australian de groaza, Wolf Creek, in care un smintit aducea oameni la el acasa, undeva in mijlocul preeriei australiene, sub pretext ca le va repara masina, pentru a-i ucide si a le lua lucrurile.
Simtirea e mai reala, mai puternica, as putea spune ca un soi de teama se instaleaza in momentul in care vezi toate faptele si stii ca asa ceva s-a intamplat cu adevarat. E o scena in care se arata un depozit de obiecte achizitionate de killer, zeci de masini, camere video, si altele. Iti spui, dumnezeule, un asemenea dement chiar a existat, toate astea s-au intamplat.
That scared the shit out of me, vorba lui Brown.

[dragonfly_drk]

Filmele horror (alea bune) sunt făcute în special pentru suspans, adrenalină, etc. Întradevăr, prezenţa sângelui (sucul de roşii ) să spunem că au un rol, însă nu destul de important. Există filme horror în care nici nu vezi gram de sânge şi totuşi, te sperii. De ce? Contează foarte mult ideea şi modul în care e pusă în scenă, regizată, lucrată, etc.

Cât despre întrebarea de ce se fac filme horror şi mai ales, de ce se uită lumea la ele, răspunsul este foarte simplu. Din acelaşi motiv pentru care s-au inventat bungee-jumpingul, sky-divingul sau caruselul. Nevoia omului de adrenalină, nevoia de a simţii cum îi pompează sângele în vene la fiecare "colţ de cadru". Desigur, experienţa aceasta de a viziona filme horror, trebuie (sau de fapt, ar trebui) să rămână o experienţă simplă. Cu toate astea, mulţi oameni rămân afectaţi. Uite de ce nu e bine să laşi copiii, de exemplu să se uite la astfel de filme. Pentru că percepţia lor e diferită şi încă nu pot conştientiza (chiar şi indirect), că filmele alea nu sunt reale.

All in all, filmele de groază nu produc efecte negative ci doar să spunem , o excitaţie la nivel mental. Însă, înclin să cred că există filme care pot influenţa în mod negativ (nu horroruri) prin mesajul pe care îl transmit subconştient.

[rvn]

Intrebarea mea e: de ce se consuma (si desigur, se produc) atatea filme de groaza? Daca groaza e un sentiment negativ, de ce urmaresc totusi oamenii acest gen de filme? Desi sentiment de groaza la vizionarea unui film artistic e prea mult spus. Mie mi se pare ca avem de a face cu un soi de excitare sau provocare care se cauta in experienta asta. .

qui_a_peur_de_la_litterature_ado_200[1].jpg
acum ceva vreme, am citit intr-o revista despre Annie Rolland, psiholog, si despre cartea sa, a carei coperta am pus-o mai sus si mi s-a parut interesant subiectul,atat ca abordare cat si ca importanta educativa pentru copii..dar si pentru adulti.cred ca fara probleme, putem extinde aceasta intrebare in domeniul cinematografiei,nu numai al literaturii, fiindca mi se pare mie ca in ziua de azi, cinemaul,datorita ariei mult mai largi de exprimare(vizuala,auditiva) influenteaza mai mult decat lectura cartilor apetitul pentru a consuma violenta,groaza...
practic, Annie Rolland incearca sa desluleasca itele incurcate ale apetentei tinerilor pentru consumul de literatura care ofera asupra vietii o viziune morbida,pesimista,ceea ce pare destul de ingrijorator.problema este: e vina editorilor ca tiparesc astfel de carti? si putem pune si noi intrebarea: e vina producatorilor din industria cinematografica pentru faptul ca piata e plina de astfel de filme?
o parte din raspunsuri ni le putem da si noi,dar in urma studiului facut in randul adolescentilor, Annie Rolland a descoperit ca acestia considera ca aceste carti, in loc sa sperie,au rol de preventie,adica ei invata mult mai mult din ele,citind ceea ce li se intampla personajelor,decat daca cineva le-ar cenzura lectura,incercand sa previna prin sloganul "asa,nu!",fara sa explice de ce..
hai sa ne gandim ca acelasi lucru este valabil si pentru filme. nu stiu daca voi credeti, dar eu,da!

[anaemona]

Eu cred ca the ultimate movie experience ar fi sa simti mirosurile din scenele de pe ecran. Imaginati-va sa simtiti mirosul de cafea proaspat risnita cind xulescu isi serveste cafeaua sau sa va imbete mirosuri de flori si alte arome. Bineinteles ca exista si reversul medaliei, care n-ar fi prea placut, daca e sa ne gindim la scena de la breakfast din Trainspotting

Chiar nu inteleg cum de nu s-a gindit nici un producator la asta dupa esecul 3D-ului.

Cred ca in filmele gen Trainspotting, Requiem, se vede experienta proprie a autorilor, din cauza asta cei ce au consumat droguri pot sa confirme si sa simta mai pregnant senzatiile respective, dar nici ceilalti nu ramin chiar nemiscati de anumite scene. Requiem-ul a fost foarte dur pentru mine, m-a bintuit multe zile, dar nu imaginile alea halucinante, alte scene. Oricum, filmul asta l-as da obligatoriu in licee, incepind de pe la 15 ani.

Pentru mine, senzatiile cele mai puternice au fost date de muzica (sunet) combinate cu imagine. Nu cred ca am simtit ca ma transpun in scenele respective, dar emotiile au fost foarte intense. Un exemplu ar fi scena de deschidere din Silen light.

[Mercutio]

Chiar nu inteleg cum de nu s-a gindit nici un producator la asta dupa esecul 3D-ului.

Exista deja, dar nu prea are succes. Se numeste Smell-O-Vision sau Cinema odorant:

http://en.wikipedia.org/wiki/Smell-O-Vision