"OSS 117 - Cairo, cuib de spioni"

[Pitbull]

"OSS 117 - Cairo, cuib de spioni" - O parodie inginereascä

Când o freci ambiguu si evaziv, lungind-o färä s-ajungi nicäieri, simti nevoia de a te sublima prin sintagma "liru-liru". Copiii, cu propensiunea lor spre rime - chiar si schioape, uneori - au dezvoltat-o la "liru-liru / crocodilu'". Si, din moment ce tot suntem în plin absurd, nu cred cä se supärä nimeni dacä aranjäm putin rima ca sä sune mai bine din coadä, îngäduindu-ne licenta literarä "liru-liru / clocodiru'".
Cam asta ar fi - desi nu neapärat în sens räu - logica filmului realizat de Eric si Nicolas Altmayer. Cei doi producätori francezi, pätrunsi de un mood nostalgic, s-au îndrägostit de niste cärtulii ale lui Jean Bruce, gäsite în biblioteca pärintilor. Nimeni nu mai stie, în zilele noastre, cä acum vreo saizeci de ani Bruce îl inventase pe 117, precursor al lui 007, spion american în slujba O.S.S. (precursoarea C.I.A.). Descoperind astfel un simbol al anilor '50-60 de mult îngropat, dar încä destul de viu în sinea lui, pare-se, fratii Altmayer s-au hotärât sä-l readucä pe ecran cu tot tacâmul, sub forma unei metaparodii - preluând imageria cinematograficä a epocii pânä în cele mai mici amänunte. Nu numai decorurile, costumele si recuzita sunt aproape perfecte, ci chiar si cromatica, eclerajul, mizanscena si decupajul, ritmul montjului si înläntuirile "stilate" dintre secvente - si asa mai departe. Cel putin din acest punct de vedere, pariul le-a reusit - fiindcä filmul aratä atât de saizecist, încât orice neavizat ar crede cä are de-a face cu o peliculä originalä, în copie trasä proaspät dupä un negativ perfect conservat (personal, as fi inclus chiar si niste zgârieturi si rupturi ale peliculei, asa, mai artistice...).
Evident, respectiva identificare stilisticä inträ în contrapunct cu detasarea parodicä - zone unde încep sä intervinä paradoxurile nu tocmai bune. Conceptia artisticä a autorilor, preluatä si dezvoltatä la nivelul regiei de Michel Hazanavicius, e admirabilä, iar mijloacele de realizare, läudabile - însä rezultatul, în mod neasteptat si dezamägitor, lasä mult de dorit; poate tocmai din cauza prea marii exactitäti a reconstituirii, care sufocä spontaneitatea sub rigoare inginereascä.
Story-ul, în sine, e complet abulic, asa cum se si intentiona. Un tohu-bohu de spioni si alte interese claie peste grämadä la Cairo, dupä tipicul acelei perioade din toiul Räzboiului Rece, printre care Hubert Bonisseur, alias O.S.S. 117, se rostogoleste ca un tembel, întelegând totul pe dos si rezolvând toate problemele din gresealä (asemänarea cu Panterele Roz si ceilalti împiedicati ai lui Peter Sellers e inevitabilä - si, din päcate, defavorabilä). Interpretat cu sarm dintos si insipid de Jean Dujardin, eroul (îl putem numi astfel, cä tot ne afläm pe tärâmul parodiei!) întruchipeazä perfect nu numai personajele tip manechin de vitrinä ale epocii (în primul rând, evident, James Bond-ul lui Sean Connery, dar ne amintim si de James Stewart, Jean Marais sau Gerard Barray), ci si fixurile occidentalilor în general si ale francezilor în special, mai ales în relatia cu diversele foste colonii - personajul gafeazä non-stop, vis-Ã*-vis de Islam, Egipt, culturile musulmane si semite, etc., tratându-le pe toate cu ignoranta condescendentä a apusenilor. ÃŽn genere, varza scenaristicä e agrementatä cu trimiteri pe la toate leit-motivele de actualitate ale perioadei (Dien Bien Phu, pierderea coloniilor, recrudescenta fundamentalismului islamic, a patra Republicä Francezä, ascensiunea lui Nasser, nostalgicii nazisti care încearcä sä perpetueze în clandestinitate Al Treilea Reich, exotismul rusinos al "pederastiei", etc.).
Evident, firul logic care uneste toate aceste elemente stä cu deliberare cam la nivelul unui joc de-a spionii al copiilor de scoalä generalä: toate firmele sub acoperire ale serviciilor secrete sunt zootehnice (combinate de crestere a gäinilor, oilor, vitelor, etc.), iar agentii speciali se dedicä trup si suflet problemelor de productie - una dintre cele mai inteligente secvente fiind aceea a dialogului despre animale agrementat cu consideratii filosofice, care degenereazä prompt în absurd ionescian pur; ascunzätoarea nazistilor, plinä de tehnicä S.F., se aflä în Marea Piramidä; pistele false se încâlcesc între concurenta firmelor, nationalismul "Tigrilor lui Cheops" si traficul de arme sponsorizat de K.G.B.; 117 se distreazä aprinzând si stingând lumina din halä, pentru a face gäinile sä cotcodäceascä sau sä tacä, etc.
Parodierea lui James Bond e evidentä, în pofida afirmatiilor contrare fäcute de Dujardin - fie si numai prin gestul personajului de a-si aranja mereu cravata, chiar si pe fundul Canalului de Suez, dupä ce si-a dezlegat bolovanul de la picioare. Alte plecäciuni parodice îl omagiazä pe Hitchcock, mai ales în secventa urmäririi prin labirintul strädutelor din Cairo - trimitere directä la "Omul care stia prea mult" (si ratatä, la fel ca toate elementele comice ale filmului, de altfel, la mustatä: s-ar fi întregit perfect dacä eroul, de fiecare datä când ajungea în câte-un alt loc al päienjenisului, îl vedea iar pe omul cu djellaba, la doi pasi de el, îndepärtându-se în fugä).
Ajungem, dar, la cestiunea care ar fi trebuit sä fie alfa si omega aestui film, intentia si finalitatea, capetele traiectoriei - rämase, din nefericire, separate, si läsând cercul deschis: umorul. Se pare cä absolut toti cei care au cooperat la realizarea filmului (atât de strâns si de interactiv, dupä cum reiese din declaratiile lor de presä), se situeazä la acelasi nivel: au un simt al umorului absolut sclipitor la nivelul perceptiei si al teoriei, si complet absent în materie de creativitate. Toate, dar absolut toate gagurile parodiei sunt hazlii si sälcii. Poantele nimeresc drept la tintä, iar tinta sunä înfundat. De la cap la coadä, spectatorul zâmbeste amuzat fix, färä a izbucni în râs nici mäcar o datä. Ceea ce e bine cât e bine, dar de la un moment dat devine obositor, si chiar agasant.
As putea sä enumär, exemplificativ, câteva dintre cele mai reusite momente comice. Pe primul loc, evident, stä secventa când eroul, exasperat de incantatiile muezinului care cheamä credinciosii la rugäciune înaintea zorilor, se duce si-i face scandal cä unii mai vor sä si doarmä, provocând un incident diplomatic; ar urma obligatoriul moment muzical din restaurantul hotelului, suficient de vioi pentru a împinge spectatorul sä fredoneze si dupä terminarea filmului (mai ales cä partitura e reluatä pe genericul final); rememorärile melodramatice ale prieteniei dintre erou si Jack, pline de râsete tâmpe pe plajä si trimiteri discret-explicite la sugestiile homosexuale involuntare (element rotunjit ingenios prin dezväluirea finalä - un alt cliseu al genului, bine speculat); secventa aruncärii în canalul Suez, pe al cärui fund se unduieste o adeväratä populatie de schelete cu bolovani legati de picioare; Printesa Al Tarouk, spioana inamicä sexy si care mereu o dä în barä, ca atare fiind pedepsitä cu câte o partidä de sex troznitor în timpul cäreia îl gratuleazä pe 117 cu complimente animaliere, gen "cämila mea", "crocodilul meu", "crotalul meu", etc.; urmäritorul omniprezent care de peste tot dä telefoane tâmpite ca sä anunte "tocmai pleacä din hotel", "tocmai a venit la hotel", pânä când însusi seful lui nu mai suportä si-l omoarä; si, desigur, diversele perle de inculturä ale agentului secret, tipice pentru nivelul intelectual turisticoid al occidentalilor în raport cu tot ce-nseamnä orient si, mai ales, traditie si istorie.
Dacä referitor la "Prestigiul", un film ce se voia serios, spuneam cä ar merge ca garniturä pentru popcorn si cola când îti scoti familia sâmbäta în oras, despre "OSS 117 - Cairo, cuib de spioni" as spune cä e recomandabil ca divertisment intelectual usor între prieteni. Spectatorii trecuti de cincizeci de ani, care tin minte poncifele anilor cincizeci-saizeci în cinema, le vor recunoaste si se vor distra ca atare. S-ar mai bucura si cei care râd la orice comicärie, indiferent de calitatea acesteia. Singurii care s-ar plictisi copios la acest film ar fi spectatorii de nivel mediu si färä o culturä cinematograficä prea vastä - adicä, marea majoritate a publicului, nu întotdeauna dispusä sä accepte conventii de genul liru-liru / clotaru'.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 ianuarie 2002, h. 00:30-02:54
Bucuresti, România