Nicos Perakis este regizorul grec care a înregistrat cele mai mari succese de public cu comediile sale din seria Chiul şi camuflaj/ Loufa kai parallagi. Primul film din serie a fost nominalizat în 1985 la Ursul de Aur de la Berlinale. Recent, a fost în România ca oaspete al Divanului degustătorilor de film şi artă culinară de la Cetate.
1. Aţi regizat 18 filme dintre care majoritatea sunt comedii. Merită să faci comedii?
Am făcut comedii pentru sănătatea mea mintală şi am aşteptat doar să nu fie considerate atât de proaste încât să nu mi se mai încredinţeze realizarea altor filme. Pe de altă parte, din fericire, nu a trebuit să aştept recenzii favorabile...
2. ...pentru că aţi avut mare succes de public... Trăind periculos/Βίος kai politeia şi Artherapy dovedesc că, deşi sunteţi un regizor specializat în comedii, puteţi să abordaţi subiecte politice serioase. Puteţi să pledaţi în favoarea „seriozităţii” comediilor?
În Grecia numim satire comediile cu subiect politic sau social, deoarece comediile nu pot fi mai ridicole decât politica reală. Satira poate fi foarte serioasă, chiar tragică în cazul unei drame satirice. După mine, singurii care nu iau în serios comediile sunt politicienii, căci ei sunt aleşi de majorităţi tăcute...
3. Sunteţi adesea şi producător, scenarist, creator de decoruri şi costume sau autor de muzică de film. Vă place să vă ocupaţi şi de alte aspecte ale filmelor sau consideraţi că este necesar?
Pot spune că a doua variantă nu este adevărată căci am un „auz selectiv”... Am studiat artele şi am început să lucrez în cinema ca autor de decoruri, dar meseria mi s-a părut prea dificilă şi am preferat să fac ceea ce fac autorii şi regizorii…
4. Care sistem vi se pare mai bun: cel american în care producătorul constituie cea mai importantă persoană din industria cinematografică sau cel european în care regizorii sunt „autori”, punându-şi amprenta clară asupra filmului? Ce credeţi despre rolul scenariştilor şi al starurilor?
Cel mai sigur pare modelul grecesc de autor: regizor- producător într-o singură persoană. În Europa avem producători ambiţioşi care ar vrea să înlăture regizorul şi să termine ei înşişi filmele. Scenariştii buni sunt indispensabili, însă rari şi de aceea regizorii şi producătorii recurg la utilizarea starurilor însă multe filme nu pot fi salvate astfel.
5. De ce aţi continuat cu seria dumneavoastră Chiul şi camuflaj/Loufa kai parallagi din 1984 până în 2011?
Seria Chiul şi camuflaj/Loufa kai parallagi este un truc de marketing, experimentarea unei mărci care a funcţionat. Chiul şi camuflaj cel din 1984 era un film autobiografic, Trăind periculos/ Vios kai politeia este o ficţiune cu aceleaşi personaje dar cu alţi actori după 20 de ani. În 2005, Sirenele/Seirines sti steria a fost o poveste despre nişte tineri greci care îşi satisfăceau stagiul militar şi au fost implicaţi în incidentul cu Turcia. Sequelul din 2011 are aceleaşi personaje implicate în problema foarte actuală a traficului de persoane. Chiul a devenit un sinonim pentru filmele despre serviciul militar, dar - din păcate - şi o marcă legată de numele meu şi de care nu pot scăpa.
6. Care sunt cele mai importante generaţii în Grecia contemporană sau chiar în Europa? Cum aţi caracteriza în câteva cuvinte ultimele generaţii europene? Aţi utiliza termeni precum activism, spirit revoluţionar, idealuri, consumerism, individualism?
Aceşti termeni sunt inventaţi de ziarişti şi poate de câţiva sociologi. Am făcut un film despre o generaţie de puşti ai căror părinţi erau infractori. Fiul antreprenorului îi împuşcă tatăl unui asemenea puşti. Filmul nu a fost comic deloc şi, dacă ar fi să dau un nume acestei generaţii, i-aş numi pe reprezentanţii ei „lobster-pasta kids”, după denumirea meniului favorit al acestor copii ai noilor îmbogăţiţi din ultimele două decenii.
7. Aveţi vreun complex pentru faptul că sunteţi grec sau pentru că aparţineţi Balcanilor?
Deloc. Când am început să lucrez în cinema eram în Germania, iar provenienţa mea balcanică m-a făcut mai atrăgător sau, să zicem, că mi-a dat un aer exotic.
8. Ce înseamnă Balcanii pentru dumneavoastră?
Pentru mine Balcanii înseamnă mai multe etnicităţi mici şi conştiente opresate de majorităţi sau de state după căderea Imperirului Otoman.
9. Ce fel de cinema vă place? Care sunt filmele dv. favorite?
În general îmi plac toate felurile de filme, dar în special cele sociale precum Cetăţeanul Kane, Sunset Boulevard, După-amiază de câine (1975, r. Sidney Lumet), Toba de tinichea, La terazza (1980, r. Ettore Scola), Vieţile altora/Das Leben der Anderen (2006, r. Florian Henckel von Donnersmarck) sau, de exemplu un film pe care l-am primit de la Academia europeană de film, 4 luni, 3 săptamâni şi 2 zile...
10. Care este regizorul dv. preferat (Costa-Gavras, Cacoyannis, Voulgaris, Anghelopoulos, Ferris, Boulmetis)?
După moartea lui Anghelopoulos, majoritatea prietenilor mei cred că sunt şi regizorii mei preferaţi. Nu vreau să-l dezamăgesc pe niciunul, aşa că mă abţin să răspund.
11. Care sunt impresiile dumneavoastră după participarea la Divanul degustătorilor de film şi artă culinară?
Deşi „Divanul” părea la prima vedere o întrevedere lejeră, a constituit până la urmă pentru mine un curs intensiv de istorie a filmului balcanic şi, evident, o confirmare a ospitalitaţii şi virtuţilor bucătăriei balcanice.
12. Ce părere aveţi despre cinematograful românesc?
Trebuie să mărturisesc că am văzut doar filme selectate de către Academia Europeană de cinema şi dintre acelea distribuite în străinătate. Asta înseamnă filme de Puiu, Mungiu şi Florin Şerban. Academia tocmai mi-a trimis Poziţia copilului. De aceea, nu am o idee de ansamblu asupra filmului românesc, însă recunosc că aveţi o generaţie nouă de cineaşti foarte talentaţi.
Părerea ta
Spune-ţi părerea