Cineastul spaniol Oliver Laxe a primit Premiul Juriului Un Certain Regard în 2019 pentru Fire Will Come, o dramă psihologică cu o estetică aparte. Câțiva ani mai târziu, acesta s-a întors la Festivalul de Film de la Cannes, de data aceasta în Competiția Oficială, cu Sirât, o combinație armonioasă între acțiune, aventură, dramă, thriller și mister. Un film cum nu s-a mai văzut până acum, produs de Pedro Almodóvar și distins cu patru premii, printre care Premiul Juriului ex-aequo, Cel mai bun compozitor și Palm Dog – Grand Jury Prize, pentru cei doi patrupezi cu un rol important în poveste.
Scenariul scris de regizor în colaborare cu partenerul său recurent Santiago Fillol se concentrează pe Luis (vedeta spaniolă Sergi López, cunoscut pentru Pan’s Labyrinth), un bărbat disperat să își găsească fiica după ce aceasta a dispărut la un rave din deșerturile Marocului. Acompaniat de fiul său de vârstă fragedă Esteban (Bruno Núñez Arjona, un prim rol excepțional în lungmetraj), tatăl pare determinat să facă orice ca să își reîntregească familia. El cere ajutorul unei găști de petrecăreți excentrici cu aceleași nume ca actorii ce îi interpretează (Joshua Liam Herderson, Stefania Gadda, Tonin Janvier, Jade Oukid, Richard ‘Bigui’ Bellamy, complet debutanți) pentru a-l ghida prin peisajul nemilos, însă destinul îi va aduce la Sirât – podul subțire ca un fir de păr și tăios ca o lamă, care desparte iadul de rai în credința islamică. În Ziua Judecății, doar cei mai vrednici îl pot traversa.
Deși distribuția reunește actori experimentați, foarte tineri sau aflați la primul (și poate singurul) lor rol, diferențele nu se observă absolut deloc. Personajele – adulți, copii, căței – interacționează atât de natural și de firesc încât ai putea crede că observi realitatea însăși manifestându-se pe ecranul mare al cinematografului, care devine un portal către o altă lume. Viața pare că se întâmplă în timp real în fața noastră. În ciuda referinței religioase din titlu, care oferă publicului o cheie de interpretare a parcursului „eroilor”, Sirât nu face nicio altă aluzie la credință în interiorul narațiunii. În schimb, se concentrează pe muzica hipnotică, imaginile sublime cu deșertul nesfârșit, planurile de ansamblu masive ce reflectă nimicnicia omului și tragediile care lovesc când te aștepți mai puțin, la fel ca în viață. Ritmurile obsedante bântuie personajele ca un leitmotiv al imposibilității de a evada din propriul destin.
Sirât se joacă cu mintea spectatorilor cum niciun alt film pe care l-am văzut nu a făcut-o. Crezi că tu, cel din public, știi ce urmează să vizionezi, dar de fapt nu ai nici cea mai mică idee. Interviul pe care l-am luat directoarei de casting Nadia Acimi și actriței Jade Oukid cu ocazia TIFF relevă faptul că și procesul de pre-producție și filmare a fost la fel de marcat de neașteptat, ghidat parcă de o forță supranaturală ce a făcut linia dintre real și imaginar tot mai difuză. Dar mi-e imposibil să dau alte detalii fără să divulg prea multe despre firul narativ și magia dramei. Tot ce pot spune este că Sirât nu reprezintă un film, ci o experiență inefabilă, ce merită trăită măcar o dată. O oglindă a vieții, cu farmecul și nenorocirile ei.
