Paranormal Activity: prima cronică

Realizat în 2007 şi lansat doi ani mai târziu, Paranormal Activity - filmuleţul lui Oren Peli - vine la ţanc ca argument într-o controversă proprie acestui început de 2010: aceea privitoare la relaţia dintre conţinut şi mijloace, iscată în jurul unor dezlănţuiri de filme de tip "forme fără fond".

 Problema acestui gen de filme ţine de proporţionalitate - imensa desfăşurare de mijloace obligă la un conţinut de nivel măcar modic, pentru ca spectaculosul să nu degenereze în spectacular, iar barocul să nu devină kitsch.

Paranormal Activity e un film de o simplitate exemplară, care ilustrează cum nu se poate mai bine acest principiu. Nu aduce nimic nou, dar nici nu-şi propune; autorul (scenarist, regizor, editor, director de casting şi coproducăor totodată) se rezumă, cu decenţă, la a spune cinstit o poveste în care crede.

O poveste cu fenomene poltergeist şi de posesiune, bine documentată, construită curat şi exprimată cu acea economie de mijloace proprie "minimalismului american", ca să-i zicem aşa - în sensul că reia integral formula imaginilor filmate 100% de amatori, ca în The Blair Witch Project şi, parţial, Cloverfield (acesta din urmă fiind, în fond, doar minimalism deghizat - sau, dacă vreţi, mariaj între low-budget şi superproducţie).  

Creativitatea nu lipseşte în modul de filmare. Cele mai inspirate sunt, previzibil, tocmai secvenţele fenomenelor oculte în sine - acele cadre largi, lungi şi fixe din timpul somnului, când "entitatea" începe să se manifeste: Peli are un simţ fără greş de a gospodări sperieturile, care face ca până şi o uşă care se mişcă puţin înainte şi-napoi, sau o singură bufnitură undeva în casă, să ne dea niscaiva fiori pe şira spinării.

De remarcat în acest sens şi folosirea pe cât de simplă, pe atât de inteligentă, a factorului timp în cheie complementară - de exemplu: ceasul camerei merge pe fast-forward când nu se întâmplă nimic, iar revenirea la un ritm normal anunţă câte un incident (provenind, adesea, de unde ne aşteptăm mai puţin); sau, invers: trecerea la derulare accelerată în timpul acceselor de aşa-zis somnambulism al lui Katie, arătând că stă în picioare, aproape nemişcată, câte o oră, privindu-l pe Micah cum doarme, e stăpânită cu destulă măiestrie pentru a deveni de-a dreptul creepy.

Episoadele intermediare, diurne, rămân însă destul de trenante, lipsindu-le capacitatea de a acumula insidios tensiuni, de a contrasta creator cu terorile nopţii - aşa cum ar fi trebuit - ceea ce, per ansamblu, imprimă filmului o alternanţă aproape regulată între suspans şi plictis.

Şi de această dată, Oren Peli avea la dispoziţie destule mijloace (intelectuale, desigur, ca în orice film cu buget redus) de a face mai mult - ca de pildă, în cele două apariţii ale consultantului metapsihic, cu un potenţial perceptibil de ironie şi sugestie macabră, speculat din nefericire doar pe jumătate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre prezenţa celui de-al patrulea (şi ultimul) personaj al filmului: Amber. Când umpli aproape o oră şi jumătate, în spaţiul unei locuinţe şi nimic altceva, cu doar două personaje principle şi două episodice, acestea din urmă trebuie să aibă o pondere foarte precis calculată - nu le introduci doar ca să te afli-n treabă, sau să demonstrezi cu orice preţ că faci film "ca-n viaţă", cu elementele aleatorii aferente (conform uneia dintre regulile fundamentale ale deconstructivismului în cinema).

Altminteri, nici interpreţii nu se ridică deasupra nivelului unei corectitudini cam reci. Katie Featherston şi Micah Sloat sunt aleşi la rândul lor după criteriile cotidianului, ceea ce nu e rău deloc - dar nici foarte bine, câtă vreme chiar şi în acest tipar le lipseşte un "ce" aparte. Singurul care iese în evidenţă e Mark Fredrichs - ceea ce relifează şi mai mult nevoia unei dezvoltări mai percutante a personajului.

Exclusiv - în măsura în care, folosind o atât de drastică economie de mijloace, reuşeşte totuşi să le zbârlească părul la ceafă chiar şi unor spectatori tăbăciţi bine de tot într-ale horrorului, Paranormal Activity nu taie brazda, dar nici nu dezamăgeşte mai mult decât e permisibil din partea unui autor care, deocamdată, n-a mai făcut nimic altceva (deşi pentru anul ăsta ne promite un Area 51).

Filmul oferă, în mod cert, o porţie de înspăimântări decente şi în nici un caz nu stârneşte furtuni de pasiuni în pahare cu apă de ploaie, ca unele blockbustere.