2046 vs. O melissokomos vs. Exotica vs. All About Lily Chou-Chou

Oricine imi explica despre ce e "All about...", nu povestirea faptelor, a big kiss.

E despre mai multe lucruri, dar in primul rand despre durerea uriasa provocata de un mediu care te distruge psihic inca din copilarie/adolescenta. Probabil ca sa il simti pe deplin trebuie ca cineva sau ceva (sistemul social de exemplu) sa te calcat in picioare in momentul acela. E despre afirmarea personalitatii, despre lupta de a respira cand cineva te stranguleaza, despre eul tau adevarat care striga "Sunt aici!", in fata fortei care incearca sa il domine si descompuna.

Win, sintem "in sync" cu abureala/aiureala asta. L-am vazut aseara, noroc ca am mai trebaluit prin casa in timpul asta altfel orele alea erau complet irosite. Eu una imi iau mina de pe regizorul asta, e prea imatur, trateaza doar subiecte legate de adolescenti si nici alea eficace.

In primul rand, e o bataie de joc sa "trebaluiesti prin casa" cand te uiti la un film de arta. Ori te uiti, ori nu te uiti.

In al doilea rand poate imi explici cum Love Letter e "doar despre adolescenti", cand 90% din scene sunt intre adulti. Sau cum ar trebui sa trateze "eficace" subiectele legate de tineri. Banuiesc ca nu stii ca Iwai a fost si e un idol pentru tinerii japonezi. All about Lily Chou Chou a fost un succes urias de box office in Japonia, terminand anul pe locul 3 ca vanzari de bilete. Cand reusesti sa ai un astfel de impact cu un film dificil si artistic, care nu are nimic in comun cu un blockbuster, eu zic ca esti destul de "eficace"...

[Federico]

Am vazut "2046". Un film ermetic, destul de dificil de decriptat, nu sunt sigur ca l-am inteles in totalitate, dar din cat am putut eu sa dibuiesc... THE FAT ONE ATE' EM ALL.
Deci da, eu cred ca filmul e mai confuz decat permite limita legala. (Apropo, sunt asa multe filme dificile in turneu asta, sau sunt eu mai greu de cap? ) Prima nemultumire. A doua, mult, mult mai mare e lagata de narator. M-a scandalizat de-a dreptul. WKW a uitat ca-i in cinema si l-a luat condeiul pe dinainte. Imaginile, da, sunt frumoase, insa nu spun foarte multe. Mare parte din ce trebuiau sa spuna acestea, WKW ni le spune pe sleau. Si astea intra pe ureche si ies pe alta. Pt mine cuvintele in cinema sunt apa chioara, trec prin mine ca gasca prin apa, nu ma ating neam. Atunci cand sunt folosite ca aici (cu rol de a avansa naratiunea si de a transmite sentimentele personajelor) caci sunt locuri in care cuvantul are o functie in primul rand muzicala, atmosferica (ca-n The Tree of Life, ca sa dau un ex. recent) si acolo e suportabil. Alta chestie care nu mi-a placut e ca s-a abuzat de muzica. Si nu de oricare tip, ci de ala cel mai rau - ala manipulator, care-ti zice ce sa simti, telenovelistic. In rest, lucru pt care e celebru, partea tare a filmului e vizualul. Culorile vii, incadescente par ca sunt pe punctul de a se varsa una-n alta in orice moment. Dar chiar si aici tot scartaie ceva; nu sunt (nu peste tot, dar de prea multe ori) imagini care sa spuna povesti, sunt doar exercitii de lumina si culoare. Mda, cred ca incep acum sa-mi dau seama ce parere am despre film. Dar: filmul are, totusi, un inefabil puternic uneori. E un pasaj pe la jumatea filmului in care incepe sa ruleze pt a doua oara melodia latino "Siboney" care mi-a dat niste fiori pe sira spinarii de o itensitate si de o aroma pe care n-am mai simtit-o niciodata turneul asta. Cu aia am ramas eu din film. Chiar imi vine in minte de multe ori senzatia aia de atunci.
O mica mentiune: am inceput filmul cu gandul la cateva idei pe care le retinusem din eseu lui als despre film (care nu se gaseste pe net ) din "De ce vedem filme" , printre care ca am avea de-a face cu un fascinant studiu asupra memoriei, dar bien'nteles... nici vorba sa fi detectat asa ceva in directia asta.

PS: secventa din "Adaptation" de la seminarul de scenaristica; e despre notiunea de voci-over. De la sec 00:54. http://www.youtube.com/watch?v=_VseQe4TFsg

[varu]

Oricine imi explica despre ce e "All about...", nu povestirea faptelor, a big kiss.

Este despre "the way of nature" asa cum e enuntat la Malick.
Este despre Brad Pitt cand era el mic.

[anaemona]

E despre mai multe lucruri, dar in primul rand despre durerea uriasa provocata de un mediu care te distruge psihic inca din copilarie/adolescenta. Probabil ca sa il simti pe deplin trebuie ca cineva sau ceva (sistemul social de exemplu) sa te calcat in picioare in momentul acela. E despre afirmarea personalitatii, despre lupta de a respira cand cineva te stranguleaza, despre eul tau adevarat care striga "Sunt aici!", in fata fortei care incearca sa il domine si descompuna.

Twinsen, pare interesant ce scrii aici, dar mie nu mi-a transmis nimic de genul asta filmul. Poate pentru ca e prea fragmentat, poate ca e messed-up asa cum e mintea adolescentilor in ziua de azi si vrea sa se plieze pe mintea lor, nu stiu, dar filmul nu are cap si nu are coada si ce mi se pare mai grav e ca nu-i gasesc nici o morala. Tot ce li se intimpla tinerilor, lucruri grave, care ar trebui sa-i scoata din ale lor, sint acceptate cu resemnare fatidica. Strigatul lor "sint aici" nu pare sa depaseasca limita eterica, asa cum o numesc ei.

In primul rand, e o bataie de joc sa "trebaluiesti prin casa" cand te uiti la un film de arta. Ori te uiti, ori nu te uiti.

Te asigur ca n-am pierdut nici o scena si nici o replica, exista butonul "pause".

In al doilea rand poate imi explici cum Love Letter e "doar despre adolescenti", cand 90% din scene sunt intre adulti. Sau cum ar trebui sa trateze "eficace" subiectele legate de tineri.

Ii numesti tu sau altii adulti dar ei tot adolescenti erau; in comportament, prin lipsa responsabilitatilor. Am scris la vremea respectiva ce mi-a placut la film, scene, etc, probabil pentru ca si eu am o fire adolescentina.

Un film preferat de-al meu, intre toate genurile, nu neaparat intre filmele cu adolescenti e Breakfast club. Din filmul ala am inteles ceva si mi se pare ca trateaza foarte serios zbuciumul interior al tinerilor, le defineste personalitatile, practic deschide lumea interioara a unui adolescent in fata tuturor. Sint multe alte filme cu adolescenti care mi-au placut, unele mai usurele, gen Say anything sau Can't buy me love. E adevarat ca sint cu altfel de adolescenti, dar eu nu ma leg de caracterul tinerilor din film, ma leg de faptul ca regizorul nu l-a definit. Nu reiese de ce sint cu totii asa messed-up, de ce fura, de ce se lasa exploatate ca prostituate fetele, cum de sint lasati sa plece de-acasa la 13-14 ani pe bani furati. Din cauza ca scenele nu-s destul de fluide am avut si dificultati sa recunosc personajele. Cind mi le arata pentru fractiuni de secunda, fara sa le vad intreaga fizionomie, cum sa inteleg ce vrea sa transmita regizorul cind nu-s sigura pe cine vad in fata mea?

Banuiesc ca nu stii ca Iwai a fost si e un idol pentru tinerii japonezi. All about Lily Chou Chou a fost un succes urias de box office in Japonia, terminand anul pe locul 3 ca vanzari de bilete. Cand reusesti sa ai un astfel de impact cu un film dificil si artistic, care nu are nimic in comun cu un blockbuster, eu zic ca esti destul de "eficace"...

Nu ma mira ce spui. Un alt film care probabil e considerat succes, Time, nici ala nu mi-a placut si mi s-a parut la fel de imatur. In copilarie ma fascina totul despre Japonia, acum cred ca nu prea sint capabila sa-i inteleg, desi un autor universal cum e Kurosawa l-am inteles perfect.

[gionloc]

Am vazut "2046".
O mica mentiune: am inceput filmul cu gandul la cateva idei pe care le retinusem din eseu lui als despre film (care nu se gaseste pe net ) din "De ce vedem filme" , printre care ca am avea de-a face cu un fascinant studiu asupra memoriei, dar bien'nteles... nici vorba sa fi detectat asa ceva in directia asta.

2046 e legat de In the Mood for Love. 2046 e anul spre care urca trenul imaginar al personajului interpretat de Tony Leung, in dorinta de a gasi linistea. in fapt calatoria proiecteaza trecutul personajului intr-un viitor in care spera ca toate lucrurile neimplinite (iubirea care il duce constant in camera de hotel 2046, in In the Mood for Love) isi vor gasi alinarea. ceea ce te deranjeaza in ceea ce priveste folosirea cuvintelor e parte din mise-en-abime-ul gindit de WKW. personajul scrie o carte despre viitor, cartea sa e deja filmul pe care-l vedem (cuvintele scriitorului se materializeaza instantaneu in imaginile de pe ecran), iar filmul e o transpunere a memoriei (si perceptiei personajului) in istorie cinematografica in care timpii (trecut, prezent si viitor) se suprapun si instituie timpul narativ. constiinta umana e deja cinematografie/cinematografia e deja constiinta umana, cam asta imi pare a fi ideea pe care o sustine WKW aici.

[Windom]

Si pentru ca tot ne-am legat mereu pina acum de logica actiunii personajelor, am si eu o nelamurire legata de AALCC. Episodul Okinawa. Tipul ala trece pe linga moarte iar experienta asta il transforma intr-un thug? Huh? Si-a reconsiderat baiatul intreaga existenta prin botezul ala si a ajuns la concluzia ca viata nu valoreaza doi bani daca nu esti peste ori golanas?
Si inca o chestie pe care n-am inteles-o deloc, cu ce anume le avea la mina pe fetele alea de le obliga sa se prostitueze?

Tipul ala trece pe linga moarte iar experienta asta il transforma intr-un thug?

Nu e doar experienta Okinawa. In alta scena se mentioneaza falimentul financiar al familiei sale. Din discutia cu Hasumi, cand petrec noaptea in aceeasi camera, reiese ca se simtea izolat si atacat de ceilalti. In legatura cu fetele se pare ca avea inregistrari video cu caracter mai mult sau mai putin erotic cu ele, iar pe alta parte erau si platite pentru ceea ce faceau. Da, as prefera si eu sa fie mai logic, dar 80% din filmele din turneu sunt la fel sau si mai putin credibile.

Tot ce li se intimpla tinerilor, lucruri grave, care ar trebui sa-i scoata din ale lor, sint acceptate cu resemnare fatidica. Strigatul lor "sint aici" nu pare sa depaseasca limita eterica, asa cum o numesc ei.

Kuno nu se resemneaza ci lupta cu Hoshino. Iar Hasumi il ucide, la propriu. Asta e resemnare?

filmul nu are cap si nu are coada si ce mi se pare mai grav e ca nu-i gasesc nici o morala.

Nu observi in Kuno un simbol a rezistentei prin cultura si prin vointa de a nu ceda in fata prostiei si raului? Nu ai remarcat ca fata care se prostitueaza se sinucide? Ca binele invinge la final, senzatia de eliberare, de lumina intensa care invadeaza imaginea?

[Windom]

...iar pe alta parte erau si platite pentru ceea ce faceau.

Pai atunci ce-i cu gestul ala de martira de a se rade in cap pentru a scapa de „supliciu”?

[anaemona]

Kuno nu se resemneaza ci lupta cu Hoshino. Iar Hasumi il ucide, la propriu. Asta e resemnare?

Nu observi in Kuno un simbol a rezistentei prin cultura si prin vointa de a nu ceda in fata prostiei si raului? Nu ai remarcat ca fata care se prostitueaza se sinucide? Ca binele invinge la final, senzatia de eliberare, de lumina intensa care invadeaza imaginea?

A ucide pe cineva pe la spate nu e lupta si nu e nici moral, nu inteleg, ar fi trebuit sa-l admir pe copil pentru curajul lui?

Despre Kuno iar, nu pot numi lupta prostia, adica sa te lupti dupa ce ai fost proasta cu 5 minute mai devreme.

In fine, imi pare rau, dar chiar nu vreau sa mai scriu nimic despre film, am scris prea mult despre un film care nu mi-a placut si ma deranjeaza sa continui sa-l analizez pentru ca nu vad nici un cistig pentru mine sau pentru altii in cazul de fata.

[Liviu-]

Cred ca am vazut eu alt film... Kuno era una din prostituate? (apropo de ce a zis Windom) Nu era cea talentata la muzica? Si despre ce prostie e vorba? (apopo de ce a zis anaemona) Sincer mi se pare ca a fost singurul personaj care a stiut sa-si pastreze demnitatea pe intreaga lungime a filmului.

[anaemona]

Ok Liviu, trebuie sa explic. Kuno e cea care cinta la pian, da. Prostia a fost cind a intrat in hangarul ala chemata de nu stiu cine. Ajunge in zona aia oarecum dubioasa. Baiatul ii spune sa intre inauntru si el ramine afara (nu era resemnare in cazul baiatului? ma rog, s-a razbunat mai tirziu). Pe masura ce se apropie de loc isi da seama ca nu-i tocmai buna treaba dar continua sa mearga si sa intre in hangarul ala. Asta nu e prostie?

[varu]

All about Lily Chou Chou

L-am desfiintat pe Iwai cand a fost vorba de Love Letter, dar acum trebuie sa fiu sincer si sa imi pun cenusa in cap pentru ca All about Lily Chou Chou chiar mi-a placut.
Mi se par un pic nedrepti Windom si anaemona de data asta cand l-au expediat si ridiculizat pentru ca nu e un film din categoria "Liceeni rock'n roll".
Nu are nimic de a face cu cinemaul de destindere, de consum, se departajeaza clar de povestile cu adolescenti facute la Hollywood.
Ceea ce vreau sa zic e ca nu mi s-a parut deloc un film inept de aruncat la cosul de gunoi.
Nici nu pot sa zic ca e o experienta cinematografica esentiala, nu o sa ajunga pe lista filmelor mele de suflet, dar in tonul discutiei de data asta sunt de partea lui Twinsen cand a argumentat despre ce e vorba: nu vreau sa arunc acuma cu clisee rostite pompos cum ar fi "e vorba despre cum mediul inconjurator influenteaza personalitatile firave", "e o poveste despre formarea si deformarea ireversibila a caracterelor in stadiul lor incipient de adolescent" etc etc.

Desi cam despre asta e vorba si regizorul isi face bine treaba, ba chiar construieste povestea cu o tehnica de filmare foarte interesanta, camera de filmat pare ca pluteste, curge printre personaje cu aceeasi lentoare si naturalete cum am vazut scenele cu adolescenti din Tree of Life. Totul pare fluid, curgator, chiar si atunci cand perspectivele se schimba din obiectiv in subiectiv, nu stiu daca ati remarcat ca in poveste este intercalata inclusiv camera de vacanta a pustilor in Okinawa cu atata naturalete ca nu deranjeaza ochiul ca cel care spune povestea nu mai e regizorul ci chiar unul dintre pusti. Mie jongleriile astea imagistice mi-au placut, le consider de finete si fac diferenta intre filmul de consum si filmul cu pretentii mai ridicate.

Scena din parcare a furtului banilor dintre bandele de pusti care are ca rezultat excursia pe insula e admirabil filmata. Foarte misto. Spike Jonez? Beastie Boys - Sabotage, anyone?

Nici inserturile din mIRC, cum le ziceti voi, nu m-au deranjat deloc, ba chiar le gasesc o gaselnita interesanta si originala in augmentarea personajelor. Ganditi-va numai la diferenta dintre o persoana in viata de zi cu zi si personalitatea lui virtuala, ascunsa sub un pseudonim. La generatia actuala de tineri de multe ori anonimatul virtual elibereaza niste energii pe care niste adolescenti timizi, introvertiti si in formare nu au curajul sa le exprime in viata reala. Cum discuta cei doi pe net reliefeaza o latura a personalitatii care e inhibata de imaginea lor de pe ecran. Mi se pare o chestie in plus si necesara si ingenios adusa in discutie.
De ce inserturile de text din 2046 ar fi mai de bonton si mai argumentate, iar cele din All about Lily Chou Chou sunt pur si simplu stupide? Eu chiar cred ca ambele au o functie a lor clara si aduc plus valoare constructiei.

Intr-adevar Iwai nu se apropie nici pe departe de Wong Kar Wai ca valoare de regizor, ca cinematografie, ca experienta senzoriala, ca ce vreti voi.
Un film cu pretentii de arta (nu vorbim de BD la mare si la munte, ca pe alea le-am vazut de zeci de ori) trebuie sa aiba un impact urias asupra mea, sa fie o capodopera incontestabila ca sa merite o revizionare, iar in cazul acestui film nu o sa fac precum Twinsen, adica sa-l revad.
La revizionari in cazul meu alta e lista: In the mood for love, Chungking express, Im lauf der Zeit, El espiritu de la colmena, Days of heaven, The thin red line etc
Dar intr-adevar All about Lily Chou Chou e altceva fata de Love Letter, arata ca stie carte, cum se zice in popor. Vorbind strict de filmul asta, il plasez in zona cinemaului de auteur, adica un regizor cu un stil propriu, si ca povestitor si ca tehnician.

[Federico]

2046 e legat de In the Mood for Love. 2046 e anul spre care urca trenul imaginar al personajului interpretat de Tony Leung, in dorinta de a gasi linistea. in fapt calatoria proiecteaza trecutul personajului intr-un viitor in care spera ca toate lucrurile neimplinite (iubirea care il duce constant in camera de hotel 2046, in In the Mood for Love) isi vor gasi alinarea. ceea ce te deranjeaza in ceea ce priveste folosirea cuvintelor e parte din mise-en-abime-ul gindit de WKW. personajul scrie o carte despre viitor, cartea sa e deja filmul pe care-l vedem (cuvintele scriitorului se materializeaza instantaneu in imaginile de pe ecran), iar filmul e o transpunere a memoriei (si perceptiei personajului) in istorie cinematografica in care timpii (trecut, prezent si viitor) se suprapun si instituie timpul narativ. constiinta umana e deja cinematografie/cinematografia e deja constiinta umana, cam asta imi pare a fi ideea pe care o sustine WKW aici.

Oau, gionloc, ai ridicat la fileu niste idei de o pretentiozitate cat casa poporului. Tu chiar ai trait, simtit chestiile astea in timpul filmului (pt ca asta e tot ce conteaza, nu?) , sau sunt doar rodul unei hermeneutici glaciale postludiale? Pt ca pt mine, sa poti fi urnit afectiv si efectiv de o idee de o asemenea abstractiune intra in top 10 minuni ale lumii.
Dar, revenind la film, nu, n-am vazut filmul din perspectiva asta (tot ce se intampla descinde din carte) si sunt un pic socat. E un loc comun asta in interpretarea generala a filmului? (ca eu n-am citit mai nimic despre el). Sau e doar interpretarea ta? Iar acum ca ma gandesc, o chestie pe care nu sunt sigur c-o-nteleg e: cum au legatura cu cartea evenimentele care ocupa cea mai mare parte a filmului, aventurile lui Tony Leung (care au loc in trecut, anii ’60)? Pt ca eroul cartii nu e jucat de acelasi actor ca scriitorul (exista o identificare simbolica, poate?), si e cam aiurea sa-i atribui lui amintirile pe care se presupune ca acesta le recupereaza in viitor, daca acestea (amintirile) se centreaza pe o persoana diferita. Sau n-am inteles eu bine? Sau amintirile lui Chow nu provin chiar din carte, ci doar se desfasora in paralel cu aceasta, pt ca vor fi fost declansate de constientizarea autorului ca povestea pe care-o scrie e despre el la urma urmei, ca personajul fictiv e alter-egoul sau…? WTF!! De ce am senzatia ca pun cele mai gresite intrebari posibile? Daca nu, e un semn al esuarii filmului. Cand incepi sa-l maimutaresti pe Sherlock H. ca sa-ti dai seama la ce ai asistat nu cred ca-i in regula.
Anyway, I’m really getting in the mood for rewatching 2046 cu dicutia asta….

[gionloc]

nu stiu daca e un loc comun in interpretarea filmului. nu stiu nici ce a scris leo despre film si am cartea acasa (m-au interesat alte eseuri de acolo).

referinta la cuvinte/carte/film asa cum am descris-o in mesajul anterior e prezenta pe ecran, e un moment in film in care vedem cum literele devin cuvinte, iar cuvintele parasesc foaia si, intr-un iures colorat, se transforma in tren, care zboara in viitor. iar inceputul arata clar - lucru ce devine si mai clar pe parcurs - ca avem de-a face cu un chow fictionalizat si cu un chow in carne si oase, ambii naratori. amintirile sint ale lui, traite de el si de personajul ala din tren (alter-ego-ul sau, proiectia sa), robotul ce retraieste iubirea si durerea sa pentru personajul lui maggie cheung.

memoria, trecutul povestile de dragoste, astia is lianti narativi clari la WKW. daca ii vezi toate filmele o sa ii prinzi imediat. in 2046 sint urme si din primul lui film recunoscut in vest, days of being wild (povestea cu Lulu). jocul memoriei e vizibil si din faptul ca pe ecran e un puzzle, povestile vin in serii care trebe refacute pentru a avea coerenta. memoria se deschide ca la proust. si la lynch e la fel.

relatia perceptie/memorie/imagine (sau constiinta-cinema) e dezbatuta pe larg in filosofia secolului xx si xxi - barthes, derrida, deleuze, stiegler, inspirati de husserl

[Windom]

2046

Segmentul cu androizii nu mi-a cazut deloc bine la stomac. Parca domnul WKW ne trinteste direct in fata - I'm the ultimate artsy-fartsy motherfucker, eat this! Iar faza cu frigul si cu recomandarea de a stringe pe cineva in brate pentru a te incalzi mi s-a parut de-a dreptul lame. De asemenea, omul pare sa bata moneda pe romantism pina la uzura si epuizare, completa si totala. E singurul filon exploatat, restul, inclusiv TIMPUL ca leitmotiv, par a exista doar pentru a sustine conceptul respectiv.
Tony isi rememoreaza permanent iubirea pierduta, incercind sa o redescopere in compania altor domnitze (toate una si una). Ele par a fi singurele care lacrimeaza si sufera, Mr. Chow si-a invatat deja lectia. Ceea ce cauta el acum pare a fi un fel de erotism intelectual, fara implicare emotionala ori sexuala. Asta e unul dintre atuurile filmului, de altfel, modul in care ne prezinta o senzualitate fara...finalitate (a permanent intellectual hard-on ). WKW se pricepe foarte bine la asta, ne ofera o coapsa dumnezeiasca si o mina care o acopera, intr-o secventa languroasa, de un erotism mai puternic decit orice futai. Omul stie ca beyond post-coital tristesse lies nothing...
Recunosc, m-a dat gata Casta Diva, una bucata muzicala that gets me every time (la fel s-a intimplat si la Mihalkov). Poate ca-i vorba de sentimentalism (un pic) nerusinat, dar eleganta reuseste sa ocoleasca gratios kitschul in cazul de fata.
Spre deosebire de Lily Ciuciu, aici simt ca o revizionare ar imbogăti experienta. Even if it’s only about love…

Vot: Egoyan

[Federico]

gionloc,

Am revazut filmul aseara incercand sa tin cont de functia anamnetica a naratorului si sa privesc tot filmul la trecut, si s-a schimbat un pic privelistea; nu m-a mai deranjat la fel de tare voiceoverul. Dar la nivelul urmator - sa subsumez filmul cartii - nu pot sa trec. Nu pot sa concep cum s-ar plia filmul pe teoria ta si, sincer, nici cred ca are rost sa incerc. Importanta e senzatia din timpul vizionarii, nu munca intelctuala depusa dupa. Fie ca nu-s eu suficient de sagace, fie ca e WKW pre confuz, nu mai conteaza. In principiu, cel mai tare ma deruteaza cum se face trecerea de la personajul lui wkw, la personajul personajului lui wkw.

ca avem de-a face cu un chow fictionalizat si cu un chow in carne si oase

intr-adevar, se mentioneaza verde-n fata asta la un moment dat; nu retinusem detaliul dupa prima vizionare

ambii naratori

aici e problema; Chow-surogatul nareaza o singura data, in primul segment al filmului si e singurul care o face din interiorul cartii. Chow-adevaratul pare ca povesteste din exterior, iar cartea pare sa fie deja terminata in momentul naratiunii sale; chiar el marturiseste identificarea cu personajul pe care l-a zamislit, iar faptul ca pomeneste de personaj inseamna ca se delimiteaza de el. Personajul nu poate fi constient de constienta autorului sau fata de el.

memoria se deschide ca la proust

Da, si als insitsta mult pe el. Chiar isi deschide eseul "motto-izandu-l" cu un citat din Proust.

Parca domnul WKW ne trinteste direct in fata - I'm the ultimate artsy-fartsy motherfucker, eat this!.

Da, filmul asta nu doar ca are scris "ARTA" pe frunte... e umplut pana-n picioare de tatuaje de o ostentatie aidoma personajului din Palermo Shooting cu stampila "ARTA". Dar n-o spun pe un ton reprosator, imi place chestia asta la film.

[aniela07]

2046 duce mai departe ideea care a aparut si in Days of Being Wild: o poveste de dragoste, chiar si una de foarte scurta durata, la prima si ultima vedere, poate fi atat de intensa incat te va bantui pentru o perioada foarte lunga, posibil toata viata.
Mie-mi plac la WKW tonurile tomnatice din incaperile, scarile, pasajele dintre cladiri, care sunt in pragul decaderii, unde personajele isi pierd iluziile si visurile. Desi personajele nu transmit foarte direct modul in care isi traiesc tristetea, disperarea, regretele, gasesti tot felul de detalii de a arata ca lucrurile nu sunt chiar atat de ordonate si calme cum par din exterior (de exemplu, tapetul de la hotel). Imaginile astea statice mie imi par foarte expresive, transmit mai mult decat orice insiruire de evenimente, dialoguri etc. Stilul lui WKW imi place maxim!

Exotica. Nu ma asteptam ca un film care combina traficul de oua de pasari cu o homosexualitate timida, uciderea unui copil cu streatpease-ul ca terapie, sa aiba o poveste coerenta si suficient de credibila. Mi-a placut suprapunerea de personaje si de scene care capata sens treptat pe parcursul filmului.
Si nici ideea nu e rea : tindem sa ne inselam asupra oamenilor pentru ca ne grabim sa tragem concluzii mai mult pe baza aparentelor, fara sa avem rabdarea de a-i asculta si intelege pe ceilalti si de a accepta ca putem gasi modalitati excentrice de a ne impaca pe noi insine cu experientele dureroase din trecut.
Cat despre neverosmilitatea sumei de 5 dolari pe care trebuie sa o platesti pentru un dans privat, nu cred ca Egoyan a vrut sa fie credibila. Eu am inteles ca acesti 5 dolari derizorii evidentiaza ideea ca atunci cand primesti bani pentru ceva, nu te mai gandesti neaparat la absurditatea lucrului pe care ti se cere sa-l faci. Pana la urma, banii justifica orice, dau o aparenta de normalitate unor cereri bizare pentru ceilalti, dar care au un sens simbolic pentru cel care are nevoie de ele pentru a face fata unei situatii dureroase (de la streaptease-ul unei fete cu o copilarie plina de abuzuri –mai mult sugerate in film, pana la babysitting-ul cu un copil care a murit de ceva timp).

Fata de celalat film, All about Lily Chou Chou mi s-a parut mult mai bun. Adolescentii astia care incearca sa se defineasca, se identifica si ei cu persoane celebre, au comportamente de revolta antisociala, sunt niste personaje reusite. Imaginile sunt frumoase, cam asa imi imaginez si eu romanele lui Haruki Murakami. Si pentru prima data mi-am dat seama ca pot exista japonezi hipioti. Foarte dragut, la asta nu m-am gandit niciodata…

Nu ma asteptam ca O Melissokomos sa aiba un subiect atat de… personal, sa nu mai vizeze un intreg popor, o intreaga generatie, istoria sa nu mai influenteze neaparat vietile personajelor. Mi-a placut ideea unui barbat in varsta, singuratic, a carui viata familiala este in ruine, nu mai are aproape nici una dintre persoanele la care tine sau a tinut, si care are o ultima ocazie de a se simti « viu » in intalnirea cu o femeie mult mai tanara, care traieste clipa si care stie ca in momentul in care se va lega de cineva viata ii va deveni mult mai trista (asa am inteles eu scena de la restaurant in care ii cere sa o lase sa plece). Mi-a placut acea relatie pasagera, de atragere-respingere, dorinta de a experimenta viata si dorinta de a fi fericit macar o ultima data, refuzul de a te resemna ca totul se limiteaza la a avea grija de familie, de stupi, de albine, de procreere, de moralitate, de respectabilitate etc. Fata incearca sa amane cat mai mult posibil sa ajunga intr-o asemenea situatie, iar Spyros incearca sa recupereze chiar si o bucatica din ce era inainte.

Ezit pentru vot intre 2046 si O Melissokomos. Ma mai gandesc pana duminica.

[Federico]

una dintre cele mai misto poze din una dintre cele mai misto secvente din film

[varu]

2046

L-am vazut acum cateva luni pentru prima data, l-am revazut azi in acelasi loc, intr-o solitudine ce tine de factori externi despre care nu vreau sa intru in detalii. In ambele cazuri mi s-a parut o experienta delicios-dureros-cutremuratoare, filmul asta merita vazut si revazut, dat stop, ingerat cu lingurita ca mousse-ul de ciocolata.
Filmul e privit ca o sora mai putin fermecatoare a lui "In the mood for love". Pretextul e continuarea povestii lasata intr-un punct mort (al iubirii) de "In the mood for love". Chiar si personaje din "Days of being wild" se perinda trecator prin cadru. De fapt e un compendiu al tuturor motivelor celorlalte filme ale lui WKW. Atat vizual cat si tematic: imposibilitatea si cruzimea iubirii, melancolia, oameni care isi duc zilele puratandu-si inima grea, traindu-si viata in inima lor si nereusind prin contactul cu lumea reala sa-si potoleasca lumea care e in inima lor. Memoria inimii versus timpul lumii fara memorie (100 hours later, 1000 hours later, doesn't matter). Pe asta isi sustine WKW constructia.

Daca e sa extrag esenta filmului, despre ce e vorba (ma feresc sa folosesc cuvantul ideea, pentru ca e un film ce se adreseaza primordial inimii), sa-l epurez de toate amestecurile cromatice in care-l invaluie WKW, nu e nevoie s-o zic cu cuvintele mele, pentru ca explica Mr Chow mai bine decat o pot face eu, intr-o scena de ti se ridica parul de pe brate cand ii auzi vorbele peste Casta Diva divina featuring Angela Gheorghiu:

Love is all a matter of timing. It's no good meeting the right person... ...too soon or too late. If I'd lived in another time or place... ...my story might have had a very different ending

Mai vreau sa mai zic asta:
Daca tema e aceeasi a memoriei iubirii neimplinite si vizual constructia e la fel de spectaculoasa, de ce 2046 e considerat de majoritatea filmul inferior lui In the mood for love?
Unde se pierde din magie?
Raspunsul meu la intrebarea asta consta intr-o alegere estetica facuta de WKW, despre care am citit. Si in In the mood for love cei doi protaginisti au filmat scene in care tandretea era explicita: saruturi, mangaieri, contact fizic. Ca intr-o arta poetica, WKW le-a suprimat pe toate la montaj. Decizie regizorala geniala luata intr-un moment. Tandretea povestii s-a construit exclusiv prin sugerare: priviri, urcari-coborari pe scari in spirala, muzica latino versus gesturi inghetate, stiti tot arsenalul.
Fix explicitarea, pasul in plus aratat in tandrete trage 2046 in jos. Rujul intins pe fata lui Su Li-zhen. Furoul lui Bai Ling. Farmecul lui Wong Kar Wai scade cand patul scartaie si oamenii se zgarie. Zic eu.

In rest nu am ce sa reprosez acestui film. E unul dintre filmele pentru care iubesc filmele, face parte din specia aia analizata in alt topic a "filmelor care e de ajuns sa te satisfaca vizual ca sa conteze deplin"

[varu]

Si pentru prima data mi-am dat seama ca pot exista japonezi hipioti. Foarte dragut, la asta nu m-am gandit niciodata…

Aia nu sunt hipioti, aia sunt cyber-punkisti cica, am citit eu pe imdb.