„La drum cu tata” - regia Anca Miruna Lăzărescu

[mirodoni]

„La drum cu tata”- părerea spectatorului

Eu nu merg cu sacul la filmul lăudat, iar cronicarilor profesioniști chiar ar trebui să li se interzică acest lucru! Eu pur și simplu merg la film, iar dacă am un punct de vedere, scriu. Dacă nu, nu. Nu am normă, nu am spațiu tipografic sau online rezervat.
Nici cronicile altora nu mă influențează, citite înainte sau după vizionare. Eu sunt un spectator, scriu despre ce văd, nu despre ce aș vrea să văd.

La filmul regizoarei Anca Miruna Lăzărescu, „La drum cu tata”, am mers cu prima ocazie care mi s-a oferit, ca la oricare altă premieră românească. Sigur că, înainte de începerea proiecției, mă gândesc la tot felul de lucruri. În acest caz, mă gândeam că a mai fost un film cu titlul „Acasă la tata”, al regizorului Andrei Cohn, tot debutant și el.

Ca procedură standard, închid telefonul mobil și-mi pun ochelarii de distanță. Nu mă mai gândesc la altceva și urmăresc ce se întâmplă pe ecran. Plec inițial cu ștacheta cât mai coborâtă. Mă refer la filmele românești! Mă interesează în primă etapă lucrurile care deranjează. Din punct de vedere logic, dramaturgic sau cinematografic. Apoi ridic treptat, treptat ștacheta. Dacă mai e cazul!

Filmul regizoarei Lăzărescu începe confuz/derutant. Una din variantele clasice de început de film. Nu putem avea pretenția de la o debutantă să inventeze ceva nou, fără să fie acuzată de „academism”, cum face dl Ionuț Mareș, critic de film! http://www.ziarulmetropolis.ro/la-dr...personalitate/.

Confuzia, sau deruta spectatorului, conștientizată de regizoare, apare din faptul că actorii care îi interpretează pe cei doi frați, seamănă foarte mult între ei. Astfel, spectatorul este obligat să fie mai atent la ce se întâmplă pe ecran.

Cunoșteam cât de cât subiectul filmului, așa că nu mă așteptam să văd „invadarea Cehoslovaciei de către trupele aliate”, nici măcar misterul, subînțelesurile sau gravitatea momentului, cum s-a așteptat dl Ionuț Mareș, care, firește, a fost dezamăgit. De aici toată supărarea sa, presărată până la refuz de invective „stilistice”, ajungând să critice până și „imaginea” care era „prea imagine” , atinsă de „calofilie”, boală specifică operelor literara, dar, iată, cu puțină inventivitate, folosită și în cinematografie. Niște pomi cu frunze albastre ar fi adus și filmului de față ceva originalitate și modernitate, să fie mulțumit și dl Mareș, la care s-ar fi impus vopsirea în gri a clădirilor care nu erau gri, și mânjirea costumelor care aveau cromatică prea pronunțată, că așa scrie la teoria cinematografică actuală!

Eu nu m-am așteptat să văd altceva decât filmul „La drum cu tata”, și n-am fost dezamăgit. M-am lămurit cine e tatăl, chiar dacă nu mi-am dat seama atunci că actorul era cunoscutul cândva Ovidiu Schumacher. Frații erau interpretați de Alex Mărgineanu și Răzvan Enciu, dar nu mă interesa foarte mult cine sunt, pentru că nu venisem să iau autografe. Mă interesa că pe ecran vedeam niște personaje, nu niște actori care interpretează niște roluri, cum se întâmplă adesea, prea adesea în filmul românesc! Frații semănau între ei, că așa sunt frații, deși după noua teorie cinematografică nu mai e adevărat, e clișeu, cum spune criticul.

Senzația de personaje pe ecran nu vine numai de la talentul actorilor, ci și din textul scenariului. Replicile nu dau năvală, sunt cele strict necesare, nu sunt impuse, demonstrative. Apoi, mai depinde și de directorul de imagine! Cred că lui i se datorează modul de raportare al personajelor la spații, atât la cele exterioare, cât și la cele interioare. Nu se insistă pe gros-planuri sau prim-planuri, operatorul de cameră păstrând o oarecare distanță față de personaje, pentru a nu-i permite spectatorului să încalce intimitatea acestora. Cineaștii noștri, în general, au o teorie inversă, probabil învățată la UNATC, și anume că spectatorul trebuie să se simtă „în mijlocul acțiunii”. Uneori, rareori, e valabilă și această teorie. Dar în cele mai multe cazuri, spectatorul trebuie să fie în afara ecranului, privind discret, din viitor, ca în acest caz, sau de pe alte meridiane. Dacă ar fi printre personaje, acestea ar avea alt comportament.

Alt aspect care dă autenticitate acestui film este discreția cu care scenarista/regizoare se apropie de personaje și de evenimente. Nu e lipsă de personalitate sau curaj, cum crede dl Mareș, ci este respectul autoarei față de istorie și timpuri pe care nu-și propune să le judece, pentru că știe că nu are această cădere. Își propune să aducă pe ecran povestea sa, povestea familiei sale, cu sinceritate, fără să umfle subiectul cu pompa, cum ar fi făcut un cineast american. Cine vrea mai mult, caută pe internet!

I se reproșează debutantei că a ales un stil „clasic”, stilul modern, după unii autori, fiind aruncarea unei verze pe ecran, cu pretenția că-i film. De fapt n-a ales niciun stil, și-a spus povestea așa cum s-a întâmplat acum 50 de ani. Legăturile, semnificațiile au venit de la sine. Interesant este că respectivul critic folosește ambiguități sforăitoare gen „conflict schematic și previzibil”, preluate din manualul „clasic” de teorie cinematografică. În viața reală, conflictele sunt schematice și adesea previzibile.

De 50 de ani văd conștient filme. Filmele din prima jumătate a perioadei prezentau unilateral realitatea. Mă refer la cele românești! În a doua jumătate, lucrurile nu s-au schimbat, realitatea fiind prezentată tot unilateral, dar din direcție opusă. În acest caz, regizoarea prezintă nuanțat adevărul istoric, probabil de aici și supărarea criticului.

Astfel, din cauza copacilor, dl Mareș nu vede că „debutanta” Miruna Lăzărescu s-a implicat într-un proiect cinematografic remarcabil prin complexitate, de la numărul mare de personaje și figuranți, la numărul de locații și caracterul de epocă. Niciun debutant al zilelor noastre nu și-a mai permis așa ceva! Despre profunzimea subiectului și îndrăzneală, abia la următoarele proiecte s-ar putea cere mai mult.

Dar, desigur, criticul are dreptul să fie exigent. Chiar este obligat. De curiozitate, am căutat cronica filmului „Acasă la tata”: http://www.ziarulmetropolis.ro/acasa...ente-de-drama/ .

Aici, dl Mareș este de-a dreptul extaziat. Este încântat, în primul rând, de dialoguri „care basculează cu ușurință între banalul trivial și banalul solemn”. Cu tendința de a atinge, spun eu, banalul suprem. Dar și mai încântat este de „voluptatea cu care actorii le rostesc”. Ca să înțelegeți, este vorba de doi prieteni de la țară care iubesc aceeași fată, subiect absolut genial și original, după părerea dlui Mareș, și se despart, pornind fiecare pe drumul lui, ca să se reîntâlnească în acest film, drept culme a surprizelor. Cel care rămâne în sat ajunge tată de familie, celălalt poet la București. Concluzia acestuia din urmă, spusă cu voluptate de actor și savurată de critic este: „El a rămas aici și a făcut un că-ca-t, iar eu am făcut unul ceva mai departe, la București”. Poetic, nu?! Pro-fund! Aici, „firul narativ, de altfel simplu, evoluează înspre un final lipsit - intenționat - de spectaculozitate”. Genial! Curat intenționat! Acesta da scenariu! Aici da debut promițător, curaj și ambiție, personalitate și îndrăzneală! Aveți „impresia unui film pe care l-ați mai văzut de prea multe ori înainte” ? Vă înșelați. E unic, e irepetabil. Ne garantează dl Mareș!
Părerea spectatorului, aici: https://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?t=101735.