Articole The Eagle

Duncan Kenworthy spune: “Producția unui film înseamnă de obicei o serie de momente dureroase întrerupte de unele momente plăcute. În acest caz, însă, chiar și atunci cînd ne era greu ne era bine, totul datorită echipei de oameni extraordinari și foarte implicați. Cu ajutorul lor am reușit să aduc, în sfîrșit, această poveste nemaipomenită pe marele ecran. Unul din lucrurile pe care le apreciez la Kevin Macdonald ca regizor este dorința lui de a face ca fiecare scenă să fie importantă. Nimic nu stă în calea narațiunii dramatice. Își dorește să ne incite, să ne emoționeze și să ne ofere spectacol cu fiecare scenă. Sper – cred – că filmul reușește să fie așa!”

Macdonald declară și el: “Acvila Legiunii a IX-a” are o poveste care te captivează încă de la început și nu știi încotro urmează să te poarte. Este, de asemenea, un studiu serios de caractere. Dar, înainte de toate, este o poveste care vă va ține cu sufletul la gură!”

Secole, decade, ani

Undeva la finele secolului al XX-lea, Duncan Kenworthy, unul din cei mai importanți producători britanici, nominalizat la Oscar și cîștigător de premii BAFTA, și-a dat seama că de pe marile ecrane lipsea un anumit gen de poveste, și anume filmele de acțiune cu subiect istoric, de mare anvergură.

În copilărie, Duncan citea toate romanele lui Rosemary Sutcliff despre Evul Mediu, despre Britania romană, dar mai ales despre Acvila Legiunii a IX-a. Iată ce spune: „În 1993, cînd filmam Four Weddings and a Funeral, i-am vorbit lui Mike Newell despre acest roman care a fost cartea mea favorită în copilărie. Mike mi-a spus că și copiii lui îl citeau, ceea ce m-a făcut să îl iau din nou la citit, așa că atunci m-am decis ca într-o zi să încerc să-l transform într-un film.”

Romanul din 1953 al lui Sutcliff se bazează pe un fapt istoric: dispariția legiunii a IX-a romane, care a staționat pentru mai mulți ani în Eburacum, ținutul York din zilele noastre, și care, începînd cu anul 120 AD a dispărut brusc din anale în mod foarte misterios. Se spune că legiunea a mers înspre nord, spre Scoția, și nu s-a mai întors niciodată. De la apariția sa, romanul a fost vîndut în peste un milion de exemplare, a fost dramatizat pentru Radio 4 din Marea Britanie și adaptat pentru micul ecran într-un serial cu șase episoade pentru BBC în 1977. De la început, intenția lui Kenworthy a fost să facă un film de mare buget, iar cînd Gladiator a luat Oscarul pentru cel mai bun film în 2000, a știut că a fost deschis drumul către acest tip de abordare. După ce a achiziționat drepturile romanului, a fost cooptat regizorul Kevin Mcdonald, care a cîștigat un Oscar pentru documentarul One Day in September. Acesta, la rîndul său, citise cartea cînd era copil, așa că acum i se oferise șansa de a transpune în film atmosfera care îl fascinase atît de mult. Macdonald spune: “Este o poveste despre prietenie; cele două personaje principale vin din culturi diferite, care nu se înțeleg una pe celalaltă și care văd lumea diferit, fiind nevoite să treacă dincolo de prejudecăți și diferențe pentru a se putea vedea, într-un final, ca niște ființe umane și atît.”

După ce industria cinematografică a început să profite de pe urma succesului cu Gladiator, Kenworth a început să aibă dubii privind o abordare de mare anvergură a proiectului: “Aceste filme erau prea mari, cu prea multe efecte speciale generate de computer, aveau culturi inventate și personaje care mie nu mi se păreau că-și găseau locul în lumea reală. Ceea ce mi s-a părut mie esențial în roman era faptul că aveam două personaje, doi bărbați cît se poate de verosimili în efortul lor de a străbate munții Scoției: uzi, înfrigurați, înfometați, inițial nedorindu-și decît să moară, acum ambiționați de dorința de a reuși. Da, se închină unor zei diferiți, iar lumea în care trăiesc este extrem de violentăm însă putem, efectiv, simți pasiunea cu care trăiesc, chiar dacă totul s-a întîmplat acum 2000 de ani. În consecință, am simțit că aș greși dacă aș pune totul la scară exagerat de mare. Cînd mi-am dat seama că vreau să arăt romani înveșmîntați în hainele lor, filmați în locuri pe unde ei chiar au ajuns, am înțeles că Kevin macdonald era regizorul perfect!”

Astfel, în 2005 a fost adus în echipă Macdonald, care atunci pregătea The Last King of Scotland și care a adus cu el și scenaristul cu care lucra atunci. E vorba de Jeremy Brock, pe care producătorul Kensworthy îl admira încă de la Mrs. Brown. Cei trei au făcut echipă foarte bună, fiind pe aceeași lungime de undă, iar discuțiile au fost foarte productive. Spre desoebire de producător și regizor, scenaristul nu citise cartea, dar, imediat ce a citit-o i-a întrezărit potențialul pentru un film incitant și spectaculos, care să exploreze, în același timp, ciocnirea dintre două culturi. “Cînd adaptează o carte, scenaristul trebuie să rămînă fidel cărții, dar nu într-atîta încît să împiedice scenariul să devină un film de sine stătător. Am citit cartea de nenumărate ori, apoi am pus-o deoparte și am început să scriu filmul.” Ecranizarea unei cărți despre Britania secolului al 2-lea, ocupată de romani, a necesitat foarte multă documentare. Echipa a mers pînă într-acolo încît a zburat de-a lungul Zidului lui Hadrian; s-a discutat cu arheologi, cu cercetători, pentru a înțelege cît mai profund și a putea reda mai realist călătoria lui Marcus și a lui Esca. A fost esențial să fie respectat adevărul istoric, dar nu în detrimentul dramei, căci orice scenarist bun trebuie să știe să păstreze un echilibru care nu poate fi decît benefic filmului. Producătorul, regizorul și scenaristul au luat o altă decizie care urma să influențeze mult rezultatul final: romanii vor fi jucați de americani, iar britonii, de actori britanici. Explică Macdonald: “Există o convenție pentru filmele cu romani: romanii să fie interpretați de britanici, iar americanii să joace sclavi sau luptători pentru libertate. În anii ’40 sau ’50, această convenție făcea sens, pentru că Marea Britanie era încă un imperiu; în zilele noastre putem spune că America seamănă mai mult cu un imperiu.”

Odată scenariul finalizat, producătorul Duncan Kenworthy a început să lucreze pentru a asigura finanțarea. Regizorul Kevin Macdonald a intrat, între timp, în producție cu State of Play, care l-a acaparat timp de doi ani, dar producătorul l-a așteptat, pentru că, așa cum declară chiar el: “nu voiam pe nimeni altcineva, căci Kevin devenise parte a unui proiect de care toți trei eram extrem de entuziasmați.”

A fost găsită și finanțarea, de către Focus Features și Film4 din Marea Britanie, apoi au început căutările de locații. S-a mers în țări precum România, Polonia, Cehia, Serbia, Muntenegru și Ungaria. Într-un final, a fost aleasă Ungaria, care a oferit atît peisajele căutate, cît și infrastructura necesară.În plus, echipa a fost extrem de încîntată pentru că a găsit acolo figurația de care avea nevoie, bărbați cu alura de luptători, astfel, încît nu mai era nevoie să se cheltuiască resurse pe scene de lupte sau de mase create pe calculator. S-a lucrat din Budapesta și din Glasgow, iar filmările au fost făcute integral în locații. Scenele “englezești” care se petreceau în partea sudică a Zidului lui Hadrian au fost filmate în partea rurală din jurul Budapestei, iar cele din nordul Zidului, în ținuturile muntoase din Scoția.

Acvila Legiunii a IX-a e realizat de o echipă cu adevărat internațională: regizorul e scoțian, producătorul, englez, scenograful e australian; în echipă mai sînt un sunetist sud-african, un coordonator de cascadorii ungur, un gaffer danez, un asistent secund de regie mexican, un director de imagine al echipei secundare japonez, precum și un asistent de costume german.

Macdonald a adus în echipă numeroși dintre colaboratorii săi anteriori, printre care directorul de imagine Anthony Dod Mantle, al cărui talent i-a adus aprecierea interrnațională, precum și un Oscar pentru Slumdog Millionaire, sau creatorul de costume Michael O’Connor, un alt premiat cu Oscar. Cu ajutorul lor, filmul a căpătat atmosfera autentică și aparte, ocolind clișeele pe care le știm din alte filme despre Roma și romani, o contribuție esențială avînd și scenograful Michael Carlin.

Pentru scenele de luptă, unde directorul de imagine avea nevoie de un unghi vizual de 360 de grade, echipa a beneficiat de multe dintre locațiile oferite de Ungaria. Secvența principală de luptă a luat trei nopți și cinci zile să fie filmată, și a fost nevoie de 300 de figuranți, 50 de cascadori și 12 care. Au fost aduși șase cai “eroici” din Anglia, iar ceilalți cai de care a fost nevoie au venit din Ungaria și Spania.