Articole La vie d'Adèle

De ce ați ales să adaptați banda desenată Le Bleu est une couleur chaude, a Juliei Maroh pentru al cincelea dvs. film, La Vie d'Adèle - Chapitres 1 et 2?

Este o adaptare foarte liberă a acestei benzi desenate. Dar ceea ce a declanșat dorința mea, dorința mea de a face La Vie d'Adèle – Chapitres 1 et 2, este o combinație de doi factori: lectura benzii desenate și un proiect de film pe care îl aveam de mai mult timp în minte. Am avut, de fapt, după ultimul meu film, L'Esquive [2003], un proiect de scenariu despre viața unei profesoare de franceză pasionate de teatru. Ceea ce m-a interesat a fost să dezvolt un personaj feminin care își face munca cu pasiune și care vrea să transmită ceva. În același timp, își asumă repercusiunile asupra profesiei sale, a ceea ce trăiește în viața sa privată - iubirile, necazurile, despărțirile. Am stat alături de mulți profesori, bărbați și femei, în perioada filmărilor pentru L'Esquive. Am fost impresionat de modul în care își trăiesc vocația. Erau adevărați artiști, aveau dorința de citi, de a picta, de a scrie... Ne amintim cu toții un moment crucial din viața noastră de elevi, când un profesor pasionat ne ducea să vedem un anumit film, sau ne îndemna să citim o anumită carte și, probabil, a trezit în noi o anumită vocație. Dar scenariul meu niciodată nu s-a finalizat cu adevărat. Când am dat peste acest desen animat, Le Bleu est une couleur chaude / Albastru este o culoare caldă, ce spune povestea de dragoste absolută între două femei și, în același timp, povestea unei fete care devine profesoară, am văzut cum aș putea să fac să se întâlnească aceste două proiecte.

Vocația este într-adevăr o temă foarte puternică la ambele eroine ale filmului, vocația pentru pictură a uneia, vocația de profesoară a celeilalte.

Găsesc extrem de respectabilă și legitimă noțiunea de vocație, mai ales atunci când acestea sunt vocații anonime, vocații pline de abnegație, care nu caută recunoașterea celorlalți. Sunt plin de admirație pentru acești învățători, acești profesori pasionați de rezultatele muncii elevilor lor. Devin o parte din viața lor, este satisfacția lor.

Filmul este în primul rând o poveste de dragoste, de dragoste între două femei.

A spune o poveste de dragoste între două femei, deci să lucrezi atât de mult timp cu două actrițe, este un lucru care mă fascinează, și care devine din ce în ce mai important pentru cariera mea cinematografică. Mă întreb de ce aceasta povestire a benzii desenate Le Bleu est une couleur chaude a fost cea care m-a inspirat, cea care a produs declicul. Să fie planșele cu trupuri goale? Este posibil. De fapt, motivele precise nu le știu.

Cum le-ați ales pe cele două actrițe, Léa Seydoux și Adèle Exarchopoulos?

Am ales-o mai întâi pe Léa Seydoux pentru rolul Emmei. Avea frumusețea, vocea, inteligența și nonconformismul personajului. Dar ceea ce a fost decisiv la întâlnirea mea cu Léa este punctul său de vedere asupra societății, atenția cu care privește lumea din jurul său, conștiința ei socială. Angajamentul său față de lume, care mă caracterizează și pe mine. Am fost în măsură să realizez acest lucru cu adevărat pentru că am petrecut un an cu ea, de când a fost aleasă pentru rol și până la sfârșitul filmărilor. În plus, am constatat la Léa câteva lucruri care ar putea fi numite "arabism", ceva specific sufletului arab. Ea mi-a spus mai târziu că are frați vitregi arabi, lucru pe care nu l-am știut. Léa are un mod de a trece prin viață, pe deplin conștient de faptul că totul este trecător. Este o modalitate de a accepta vicisitudinile vieții. Acest lucru are de-a face cu nomadismul, instabilitatea, ceva care este de ordinul melancoliie, așa-numitul "mektoub". Léa este pătrunsă de acest lucru, de acest mod de a trece prin viață.

Și Adèle Exarchopoulos?

Am făcut un casting, și de îndată ce am văzut-o pe Adèle, am ales-o. Am invitat-o la restaurant. Ea a cerut o tartă de lămâie și... privind cum o mânca, mi-am spus că "ea este". Ea este "în sensul" felului în care își mișca buzele, a modului de a mesteca... Gura a fost un element foarte important în acest film și, deci, buzele celor două eroine, au fost determinante din motive foarte umane. Ele provoacă tot felul de impresii și senzații. Suntem atrași de ceva la un chip: un nas, o gură. Pentru mine, asta este ceea ce pune în mișcare lucrurile.

De ce ați ales să schimbați numele de uneia dintre eroine, care în benzile desenate este numită Clementine, iar în film se numește Adèle?

Clementine a devenit Adèle pentru că am vrut să păstrez numele actriței mele. Acest lucru nu o deranja. Eu chiar cred că a ajutat la contopirea ei cu personajul. De fapt a fost și o chestiune de sonoritate: Adèle, Emma, Léa... sunt prenume ușoare, eterice. Acest lucru este evident subiectiv. Și apoi a fost sensul în limba arabă. Adèle înseamnă dreptate în arabă, lucru care mi-a plăcut.

"Dreptate (socială)" este un cuvânt important în toate filmele dvs. Aici este vorba de un mod de a privi diferitele clase sociale ale celor două eroine?

Este de fapt o parte din temele recurente în fiecare dintre filmele mele și care au devenit aproape obsedante: unde se situează diferența socială? Acest lucru poate fi înțeles într-o lume de care simt că aparțin, clasa proletară, care este și clasa socială a lui Adèle. Emma aparține unei elite intelectuale, artistice. Fiecare dintre eroinele mele este cantonată în clasa sa, și de aici dificultatea relației lor, blocajele și pauzele ce duc în cele din urmă la ruptură, și asta este ceea ce spune filmul - diferența socială generează o diferență a aspirațiilor. Acest lucru nu vine de la homosexualitatea lor care ar fi mai mult sau mai puțin tolerată sau înțelesă de lumea din jurul lor.

Dar, ca francez de origine arabă, teritoriu în care homosexualitatea nu este întotdeauna înțeleasă, acest lucru poate avea doar un impact puternic și pozitiv în ceea ce privește felul de a trata și filma o astfel de poveste?

Când am terminat filmul, mi-am spus: "Asta va face bine tineretului tunisian." O revoluție nu se face fără a avea și o revoluție sexuală.

Scenele de sex sunt esențiale pentru a explica puternica dragoste dintre cele două eroine. Cum ați ales să le abordați?

Ceea ce am dorit când filmam aceste scene a fost să arăt ceea ce eu găseam a fi frumos. Așa că am filmat acele scene ca pe niște picturi, ca pe niște sculpturi. Am petrecut foarte mult timp pentru a aranja lumina pentru ca ele să fie într-adevăr frumoase, după care, coregrafia înnăscută a gesturilor de iubire a avut grijă de restul, foarte natural. Vizual să arate frumos, păstrînd, în același timp, dimensiunea sexuală. S-a căutat și s-a muncit din greu. S-a și vorbit mult, dar în final discuțiile nu au servit la nimic. Se vorbește mult pe platou, dar până la urmă tot ce se spune nu contează atât de mult, pentru că discuțiile sunt foarte intelectualizate, iar realitatea este mult mai intuitivă.

Cu tema iubirii vine, de asemenea, aceea a singurătății emoționale.

Tema de despărțire, de golul pe care îl poți simți, de singurătatea aceluia care nu se simte iubit, toată lumea o cunoaște. Și toată lumea o simte, însă nimeni nu poate explica durerea pe care aceasta o aduce, dar ceea ce mă interesează este că, în ciuda durerii, viața merge mai departe. Acesta este motivul pentru care, pentru mine, personajul Adèle este eroic. Ea ia totul asupra ei și continuă să îndeplinească ceea ce i-a fost destinat.

Singurătatea cauzată de durerea în dragoste duce la curaj, o temă care pare că v-a interesat de asemenea în acest film.

Am admirat personajul Adèle, această femeie liberă, într-adevăr curajoasă, dedicată, puternică. Adèle este devastată de durere, dar în nici un moment nu a renunțat la munca ei de profesoară. Ea ține la lovituri. Când mă uit la o persoană, oricare ar fi ea, cu un astfel de curaj, da, mă tulbură. Personal, eu nu mă simt un curajos, dar mă agaț de idee și am văzut la o mulțime de fete tinere această forță, această încredere în sine. Asta m-a făcut să mă gândesc, fără să vreau nici un moment să mă compar cu el, la Marivaux și în special la La Vie de Marianne cu eroina ei orfană, determinată și plină de curaj în fața încercărilor. Există o asemănare cu modul în care am văzut-o pe Adèle.

Remarcăm, de asemenea, ceea ce este specific stilului d-voastră cinematografic: o adevărată muncă pentru a avea cel mai natural posibil joc al actorilor. Cum realizați acest lucru?

Este important ca ceea ce este exprimat în imagine să fie natural, deși există întotdeauna o parte fabricată, dar care trebuie să fie cât mai mică posibil. Este un proces prin care se vede cât de aproape se poate ajunge de „veridicitatea" unui personaj, debarasîndu-ne de interpretarea de rutină, de care nu poți scăpa niciodată cu adevărat.

Acest lucru este chiar mai pronunțat în scenele de grup, în care replicile dintre mai multe personaje par a fi chiar improvizate. Cât de mult improvizați?

În aceste secvențe de grup, textul, dialogurile, sunt întotdeauna scrise. Ele există, dar eu încerc, fără să simt că am reușit încă, dar încerc să nu am un ritm predefinit. Eu încerc să găsesc ritmul în momentul filmării, dacă am probleme cu ritmul scenariului, și chiar cu construcția acestuia. Am nevoie atunci când sunt pe platou să scap de acest principiu, anume că scenariul ar trebui să fie respectat cu orice preț. Prefer să merg spre ceilalți cu dialogurile mele și sunt deschis pentru altceva, nu mă blochez la ceea ce a fost scris. Așa că atunci când se ajunge la aceste scene, totul este foarte deschis. Unele replici dispar și scrierea continuă în timpul filmărilor. Acestea sunt scenele în care mă simt bine. Ele încearcă mereu să se recreeze, pentru ca actorii să reacționeze. Asta mă amuză.

Acum, că filmul este terminat. Ce v-a dat el?

Nu mi-a dat nici un răspuns, din contră, a multiplicat întrebările și îndoielile mele legate de principiul feminin, un principiu de viață, de speranță și de mister. Am sentimentul că poate într-o zi voi găsi un răspuns.

Acesta este motivul pentru care filmul se numește La Vie d'Adèle - Chapitres 1 et 2?

Capitolele 1 și 2, pentru că nu știu încă nimic despre celelalte capitole. Mi-ar plăcea ca Adèle să-mi povestească ce urmează.

Adèle este al dvs. Antoine Doinel (erou și alter ego jucat de Jean - Pierre Léaud în mai multe filme ale lui François Truffaut)?

Antoine Doinel, mărturisesc că m-am gândit la asta.