Olivera Katarina

Olivera Katarina s-a născut Olivera Petrović la 05.03.1940, în Belgrad, Iugoslavia, părinții ei fiind: tatăl Budimir, căpitan de marină, și mama, Katarina. Și-a petrecut copilăria la Belgrad, Dobanovci și Valjevo. În copilărie, Olivera a urmat lecții de pian și balet. În 1959, a plecat la Paris și s-a înscris la școala Alliance Francaise pentru a-și îmbunătăți abilitățile de limba franceză. Ea s-a înscris inițial la Facultatea de Drept a Universității din...

Olivera Katarina s-a născut Olivera Petrović la 05.03.1940, în Belgrad, Iugoslavia, părinții ei fiind: tatăl Budimir, căpitan de marină, și mama, Katarina. Și-a petrecut copilăria la Belgrad, Dobanovci și Valjevo. În copilărie, Olivera a urmat lecții de pian și balet. În 1959, a plecat la Paris și s-a înscris la școala Alliance Francaise pentru a-și îmbunătăți abilitățile de limba franceză. Ea s-a înscris inițial la Facultatea de Drept a Universității din Belgrad, înainte de a trece la Facultatea de Arte Dramatice. Katarina a studiat la Academia de Teatru, Film Radio și Televiziune din Belgrad. În studenție, a interpretat rolul principal Kostana în piesa omonimă la Teatrul Național din Belgrad. Acolo l-a întâlnit pe Vuk Vuco, un critic de teatru cu care s-a căsătorit ulterior. Cunoscută anterior ca Olivera Vučo, ea a fost o actriță, cântăreață și scriitoare sârbă, una dintre vedetele principale ale cinematografiei iugoslave din anii 1960 și 1970. Pentru un rol în Goya sau Drumul cel greu spre Iluminare în 1971 (în rolul Oliverei Katarina), a fost premiată la festivalurile de la Moscova și Veneția. Principalul ei succes a fost în filmul lui Aleksandar Petrovic, Chiar și eu am întâlnit țigani fericiți, unde a jucat rolul unei cântărețe țigănești pe nume Lenče. Filmul a fost nominalizat la categoria Cel mai bun film străin la cea de-a 40-a ediție a premiilor Oscar, la Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes din 1967 și la categoria Cel mai bun film străin la cea de-a 26-a ediție a premiilor Globul de Aur. A câștigat Marele Premiu FIPRESCI al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes din 1967. Olivera a închis acest festival cu un concert alături de Nana Mouskouri și Dionne Warwick. A avut și o carieră de cântăreață foarte proeminentă. A înregistrat în limba sârbă, în rusă, japoneză, română, greacă, romani și indoneziană. A cântat cântece populare tradiționale sârbești și cântece țigănești /romani. La celebra Olympia din Paris a susținut 72 de concerte consecutive. În 1969, a participat la alegerea națională pentru a reprezenta Iugoslavia la Concursul Muzical Eurovision cu piesa Poigraj, poigraj, devojče. În 2007, Katarina a contribuit cu cântece pentru Balkan Erotic Epic și înfățișează o zeiță în filmul lui Uroš Stojanović Carlston za Ognjenku. În plan personal, în tinerețe, Olivera Katarina s-a întâlnit cu portarul de polo pe apă Milan Muskatirovic mai mulți ani la sfârșitul anilor 1950. În timpul studiilor petrecute la academia de film, l-a întâlnit pe jurnalistul Vuk Vuco și s-a căsătorit cu el. Căsnicia a durat doar un an și jumătate. Katarina a trăit apoi șapte ani într-o relație de familie cu agentul Serviciului de Securitate Iugoslav și președintele Avala Film, Ratko Drazevic. În 1970, ea s-a căsătorit cu Miladin Šakić, un administrator care a devenit ulterior președintele clubului de fotbal Steaua Roșie Belgrad. Singurul fiu al cuplului, Mane, un pictor stabilit în Madrid, s-a născut la 1 februarie 1971. Mai târziu, în 1971, Šakić a suferit răni grave într-un accident de mașină, care l-a lăsat paralizat până la moartea sa în 1987. Într-un interviu pentru cotidianul Blic în 2011, Olivera Katarina a susținut că nu a mai avut o relație cu niciun bărbat după Šakić. Katarina a murit pe 21 iulie 2026, la 86 de ani.