De la Westworld la Reminiscence
Când am văzut primul sezon din „Westworld”, m-a fascinat ideea unui parc tematic western în care niște clienți plătesc să intre într-un vest sălbatic interactiv în care interpreții, niște roboți umanoizi, își joacă rolurile de șerif, bandit sau prostituată conform programării. Până când proiectantul lor zelos își programează roboții să aibă reverii și totul o ia razna. Creatorii serialului, soții Lisa Joy și Jonathan Nolan, au respus, așadar, un mit fundamental într-o poveste proaspătă și captivantă.
Iar când Lisa ne invită să îi vedem debutul-blockbuster„ Reminiscence” nu acasă, unde am văzut „Westworld”, ci în sala de cinema, ne așteptăm cel puțin la o experiență intensă și imersivă. Mai ales când debutul ei este o dramă romantică SF care evoluează într-un thriller tehno-noir și ne mai face și să râdem la glume ca „Stai liniștită că n-o să rămânem fără job, nostalgia nu se demodează niciodată.”
Motor, acțiune, suspans
„Reminiscence” e, așadar, un film despre relația oamenilor cu trecutul lor. Dar și cu viitorul, în mijlocul unui Miami aproape scufundat în apele crescute, unde încălzirea globală i-a forțat pe oameni să doarmă ziua să trăiască noaptea, când nu îi bate soarele. Unde săracii stau în partea inundată, ca șobolanii, pe când bogații stau pe uscat, dincolo de baraj. Unde sărăcia mocnește a revoltă în timp ce bogații trăiesc din amintiri.
Nick Bannister (Jugh Jackman) lucrează în această industrie a nostalgiei. Clienții lui obișnuiți îl plătesc ca să îi scufunde într-un acvariu, să îi cableze, să le inducă o stare de transă, pentru ca ei să își retrăiască aceleași amintiri. Nick le vorbește clienților prin microfon, ca un tehno-guru:
„Vei pleca într-o călătorie. O călătorie prin propriile amintiri. Destinația? Un loc în care ai mai fost. Ca să ajungi, trebuie doar să îmi urmezi vocea”.
Doar că acest guru e bântuit de proprii lui demoni din trecut. Sau el e demonul propriului său trecut, pe care îl tot dezgroapă și retrăiește, ca să o mai vadă o dată pe misterioasa și seducătoare Mae (Rebecca Ferguson), dispărută atât din viața lui, cât și din combinațiile unor mafioți locali cu care Nick tot insistă să se încaiere ca să îi dea iubitei sale femei fatale de urmă. Și ce-ar fi Nick fără asistenta lui, Watts? Thandiwe Newton, actrița care joacă și în Westworld, interpretează aici rolul unei sidekickărițe desăvârșite. În afară de scufundarea clienților în acvariul embrionar al amintirilor, Watts îl ajută pe Nick și cu propria lui căutare obsesivă, încercând totodată să îl salveze de drogul trecutului și de amenințările prezentului, cu agilitatea și cu fidelitatea unei Trinity din Matrix.
Nu privi înapoi
Dacă trecem de dialogul cam explicativ sau de monoloagele narate de Nick de parcă ar fi citit dintr-un eseu despre memorie compus pentru un curs duminical de scriere creativă, putem să ne lăsăm purtați de grandoarea spectacolului cinematografic. De farmecul personajelor secundare. De acțiunea sau de scenografia din Miami-ul inundat, minuțioasă și acaparatoare, care evocă estetica distopiilor cyberpunk.
De altfel, filmul ne tot invită la reminiscențe din trecutul cinemaului, de la claustrofobia submersivă din Titanic sau scufundările în acvariu pe care Hugh Jackman le făcea nu demult ca Wolverine, până la motive vizuale din filmul noir și chiar din filme ca Frankenstein (1931). Mai mult, hologramele prin care mașinăria lui Nick reconstituie amintirile arată ca un spectacol de teatru. Iar povestea de dragoste se pliază pe mitul Orfeu-Euridice, pe care chiar Nick i-l povestește lui Mae. Deșteaptă formă de a reîmbrăca niște clișee, cu toate că ele rămân cam purtate.
Însă principalele reminiscențe, vizibile încă din trailer, sunt din filmele cumnatului Lisei, Christopher Nolan. De la „Memento” la „Inception” sau la mai recentul „Tenet”, avem încă o confirmare că relația familiei Nolan cu tematica timpului e cel puțin un subiect de cercetare academică.
Privind înapoi
Într-un interviu către New York Times, Lisa Joy își amintește de procesul scrierii scenariului, în 2013, când era însărcinată și „scopul meu era să scriu ceva care să mă distreze cât timp vomam de dimineață! Normal că era un moment dramatic. Soțul meu lucra mult, eu eram acasă cu câinii. Am avut mult timp să îmi contemplu viața. În aceeași perioadă, bunicul meu a murit. Deci am avut parte și de începuturi, și de sfârșituri. Ulterior, faptul că a trebuit să îi sortez lucrurile mi-a pornit meditația asupra pierderii, memoriei și asupra felului în care amintirile încep să se piardă.” (trad. ns.)
Interviu complet: https://www.nytimes.com/2021/08/20/movies/lisa-joy-reminiscence-hugh-jackman.html
Reminiscențele trecutului (Reminiscence, 2021), acum în cinematografe!
