The Tree of Life - Pomul vietii (2011)

[copila_satanista]

The Tree of Life - Pomul vietii (2011) a fost unul dintre cele mai asteptate filme ale acestui an, inclusiv eu mi-am pus toate sperantele ca va fi un film de toata frumusetea. Am observat ca nu doar eu l-am asociat imediat cu "The Fountain", crezand ca se va apropia cu siguranta de profunzimea acestuia si asteptand cu infrigurrare sa imi provoace adevarate furtuni de ganduri.
Incercand sa il vad, am avut o cumplita dezamagire. Chiar as vrea sa trezesc ceva reactii cu parerea mea poate cineva imi va spune si imi va explica cum defapt sunt eu proasta si filmul asta a fost cu adevarat deosebit. Am fost deranjata inca de la inceput de filozofia generala a filmului mirosind grav a un soi de fanatism religios. M-am simtit de parca ar fi venit la usa mea vreo tanti d-aia cu pliante religioase si ar fi inceput sa imi debiteze in stilul caracteristic de parca ar fi luat vreun drog sau ceva. Desi am incercat cu disperare sa ii dau totusi ceva credit, nu am rezonat absolut deloc cu intreaga atmosfera a filmului, chiar daca s-a muncit ceva la toata treaba asta. Luate separat, pot spune ca am admirat coloana sonora si multitudinea de peisaje superbe insirate in film, dar nu m-am putut abtine de la gandul ca ar fi fost bune pentru a scoate o adevarata colectie de wallpapere din ele ori de la senzatia ca am dat cumva pe Discovery. Nu am deloc o problema cu filmele care adopta un stil lent, greoi si atmosfera euforica, meditativa etc, dar acestea pot trece usor limita dintre interesant si stupid. Intreaga idee a filmului mi s-a parut aproape puerila si oarecum destinata unor oameni prea simpli, superficiali.
Acestea fiind spuse , din pacate "The Tree of Life" a trecut de la cea mai mare asteptare a mea pe anul acesta fix la cea mai mare dezamagire...

[Liviu-]

N-am fost niciodata un mare fan Malick, am constientizat ca e un regizor bun, dar n-a reusit sa ma atinga si asta pentru ca nu eram eu pregatit. Pe cand vedeam Badlands si Days of Heaven nu stiam inca sa apreciez forta imaginilor, vroiam sa ma impresioneze in primul rand narativ. Intre timp am luat contact cu Tarkovsky, poetul suprem al marelui ecran, si am inceput sa vad lucrurile cu alti ochi, de fapt pot spune ca abia atunci am inceput sa vad filmul cu adevarat, ca pe o arta vizuala inainte de toate. Mi-e imposibil sa nu-l mentionez pe rus pentru ca asemanarile sunt numeroase, iar numele sau va fi repetetat de mai multe ori in randurile ce urmeaza. Am dat apoi si peste celelalte doua filme ale lui Malick, iar ambele mi-au placut destul de mult, americanul a crescut in ochii mei, dar nu intr-atat incat sa-l consider cu adevarat mare. Am inceput sa ma indragostesc de stilul sau, de combinatia intre imagini superbe, muzica pe masura si personajele care-si expun constant gandurile pe fundal prin intrebari retorice venite din adancul sufletului. In The Tree of Life toate aceste elemente reapar, diferenta fiind ca Malick le impinge mai departe si le imbina perfect.

The Tree of Life e un film cu mari pretentii si cu siguranta nu poate functiona pentru oricine din moment ce incearca sa treaca prin multe teme intr-un timp atat de scurt. Adesea il vad comparat cu Odiseea lui Kubrick, dar filmul lui Malick e mult diferit, iar apropierea de Tarkovsky e cea mai evidenta. Motivul pentru care are loc aceasta comparatie nefericita e reprezentat de scenele evolutiei vietii pe Terra, dar ceea ce face Malick, si ceea ce diferentiaza filmul de simplele documentare, e faptul ca acesta impregneaza emotia. La Kubrick evolutia e prezentata cerebral, dur, lipsita de frumusete si emotie, in timp ce in The Tree of Life se insista pe frumusetea procesului, pe minutiozitatea si eleganta sa, parca incercand sa dea acesteia un aer divin. Vedem cum iau nastere primele forme de viata, vedem meduze si pesti care inoata elegant, lin, in armonie cu mediul iluminat splendid de soare, imagini pentru care Malick gaseste de fiecare data unghiurile potrivite pentru a le arata frumusetea, vedem maretia procesului in timp ce se evolueaza mai departe pana la un dinozaur acvatic naufragiat pe o plaja, nasterea florei terestre si salbaticia nederanjata a aceseteia. Dar inainte de toate acestea e ilustrata nasterea universului si, vazand acele imagini de o asemenea frumusete si magnitutidine, nu poti sa nu te simti minuscul, sa nu simti ca oamenii sunt pentru univers ceea ce cea mai neinsemnata forma de viata este pentru noi, sa nu simti ca am putea disparea cu totul, iar maretia universului sa nu fie in niciun fel atinsa. Acest proces indelungat al creatiei e acompaniat musical de Lacrimosa, melodie care-i da o alta dimensiune, o voce divina pe masura vizualului, creand astfel poate cele mai impresionante imagini din filmografia americanului.

Filmele lui Malick au fost dintotdeauna frumoase vizual, tot timpul a avut un ochi pentru a surprinde frumosul din lume, pentru a crea fotografie dupa fotografie in filmele sale. Cred ca tehnica asta a dus-o mai departe cu fiecare film ajungand acum la apogeu. Cadrele surprinse sunt de o frumusete inexplicabila, el recurge foarte mult la elementele naturii asa cum face si Tarkovsky, principalele fiind apele, copacii, iarba, cerul, lumina Soarelui, elemente care induc o stare intre vis si realitate. Malick alege unghiuri de filmare excelente prin care surprinde mediul natural si personajele intotdeauna iluminate splendid, de parca Dumnezeu si-ar intinde bratele spre propria creatie, culmea, toate acestea intamplandu-se in momentele de indoiala ale personajelor, poate incercand sa arate cumva incapacitatea lor de a-l simti sau pur si simplu incapacitatea de a vedea frumusetea lumii. Este cu siguranta punctul de vedere al unui credincios si desi nu pot vedea lucrurile din aceeasi perspectiva ca Malick, frumusetea lumii e tot acolo, indiferent ca-i creatia lui Dumnezeu sau nu. Ce-i drept insista destul de mult pe aspetul religios, lucru care ar putea fi extrem de deranjat pentru un ateu ca mine, dar lucrul asta nu se intampla tocmai pentru ca ma rasplateste enorm prin modul in care surprinde viata.

In film sunt recurente imaginile din interiorul unei ape strapunse splendid de razele soarelui care jongleaza si printre plantele acvatice, undeori aducandu-mi aminte de Tarkovsky, existand o scena in special care parca-i desprinsa din Solaris. Asemanator vedem soarele printre crengile copacilor sau modul in care aceasta ilumineaza armonios casa, uneori cazand pe fetele personajelor.

Unul din cele mai importante motive pentru care iubesc filmul asta e modul in care trateaza copilaria. Aceasta e prezentata undeva intre vis si realitate, sau mai exact e vorba de acea stare de nostalgie in incercarea de amintire a propriei copilarii, aici realizata din perspectiva personajului interpretat de Sean Penn. Iubesc filmul pentru ca imi retraiesc copilaria, pentru ca aceasta se deruleaza fara voia mea prin fata ochilor in acelasi timp cu evolutia celor trei fii. Singurul film care a mai reusit sa faca lucrul asta atat de real si de intens e Oglinda lui Tarkovsky. Lui Malick ii iese tocmai pentru ca nu pune accentul pe evenimente mari, nu se intampla nimic cu adevarat spectaculos, dar el stie sa insiste tocmai pe micile evenimente, pe cele care definesc viata, care-i surprind frumusetea, o frumusete in care sunt inglobate iubirea, bucuria, dar si suferinta. Il vedem astfel pe Brad Pitt tinand in mainele sale fragilul piciorus al primului nascut, modul in care acesta din urma descopera lumea inconjuratoare si incearca sa o inteleaga, bucuria infinita a parintilor, jocurile copilariei, nazbatiile, accidentele, primul contact cu moartea. Regizorul suprinde extraordinar esenta copilariei si asta se datoreaza intr-o mare parte faptului ca stie sa integreze perfect personajele in cadrul natural, intotdeauna prezent, martor static al evolutiei noastre, dar care are un impact atat de important in viata.

O alta tema importanta e viziunea asupra vietii, impartita de Malick in doua si atribuind fiecaruia dintre parinti una dintre cele doua viziuni antagonice. Tatal reprezinta “natura”, o adevarata forta, dura, care doreste autosatisfactia, iar mama este “gratia”, “eleganta”, cea definita de iubire, blandete, frumusete, dar si de suferinta in numele celorlalti. Din punctul meu de vedere e o viziune oarecum simplista, dar intr-o anumita proportie destul de aproximativa. Spre deosebire de”natura”, care vede doar raul din lume si cauta motive pentru propria nefericire, “eleganta” intelege frumusetea lumii si o admira, iar regizorul nu face un secret din sustinerea celei din urma intrucat ne prezinta pe tot parcursul filmului tocmai aceasta frumusete. De asemenea, aproape de finalul filmului este prezentata concluzia mamei: “The Only way to be happy is to love. Unless you love, your life will flash by.”. Iubirea este cel mai intens sentiment, cel care poate provoca cea mai mare bucurie, dar si cea mai mare tristetete, in cele din urma e cea care da sens vietii noastre.

Ziceam ca The Tree of Life isi propune multe, iar poate cea mai importanta tema e surprinderea vietii, asa cum si Tarkovsky facea adesea. Ca reuseste sau nu ramane la latitudinea fiecaruia, dar eu ma declar mai mult decat multumit. Pentru mine filmul e un enorm succes prin care Malick a surprins emotii puternice si frumusetea unei lumi fata de care de cele mai multe ori suntem indiferenti. A surprins frumusetea propriei vieti, a lucrurilor marunte, a celor peste care trecem cu vederea fara sa ne dam seama, pe care ar trebui sa le apreciem mai des pentru ca la un moment le vom regreta absenta asa cum Pitt regreta ratarea carierei de muzician: “If you’re looking for something to happen, that was it. Life, lived it.”.

Un alt element care mi-a placut foarte mult la filmul asta e modul in care Malick integreaza perfect vocea de fundal a personajelor. Desigur, nu-i nimic nou aici, dar parca ii iese si mai bine, vocea lor se aude lin, iar cuvintele alese sunt atat de melodioase incat parca fac parte din imagine si din coloana sonora parand inseparabile. Intrebarile adresate sunt profunde, desi pentru unii pot parea pretentioase, si sunt spuse in asa fel incat par a fi cele mai adanci ganduri, cele mai macinatoare dileme ale personajelor.

Malick reuseste sa creeze o atmosfera extraordinara prin combinarea perfecta a imaginilor superbe, a muzicii pe masura, a unghiurilor alese extrem de bine incat sa surprinda esenta imaginilor, a miscarii camerei care urmareste atat de natural personajele incat da impresa ca pur si simplu curge printre acestea, a vocii de fundal si a jocului actoricesc solid. Toate se imbina intr-o armonie perfecta, iar rezultatul este pura poezie.

[Liviu-]

Am observat ca nu doar eu l-am asociat imediat cu "The Fountain", crezand ca se va apropia cu siguranta de profunzimea acestuia si asteptand cu infrigurrare sa imi provoace adevarate furtuni de ganduri.

Consider ca am raspuns cumva pentru ideea asta, dar o sa o reformulez prin comparatie. Nu mai tin foarte bine minte The Fountain, stiu ca mi-a placut si m-a pus pe ganduri, dar nu cred ca se compara ca profunzime cu ToL. Diferenta intre cele doua e ca The Fountain vorbeste mai mult prin glasul personajelor, iar ToL prin imagini. Eu aici cred ca se afla frumusetea cinemaului si de aici ii reiese profunzimea, adica din imagini, nu din dialog. Cred ca cel mai bine simti ceva prin vizual, prin ceea ce ti se sugereaza, nu prin ceea ce ti se spune direct. Puncteaza si The Fountain la capitolul asta, dar mult prea putin prin comparatie.

Intreaga idee a filmului mi s-a parut aproape puerila si oarecum destinata unor oameni prea simpli, superficiali.

Ai putea elabora putin? Nu stiu exact in ce directie vrei sa mergi si de asta n-as putea da un raspuns.

[Windom]

N-as zice ca Odiseea e lipsita de frumusete. Ea exista din plin, doar ca-i dezbracata de acel ton elegiac intilnit la Malick. Un interior aseptic de nava spatiala poate fi la fel de frumos ca orice peisaj natural. Poate nu atit de poetic, dar exista frumusete si frumusete...

[Liviu-]

Eu ma refeream strict la scena evolutiei pentru ca asta e cea mai mare apropiere dintre filmee... si cam singura. S-ar mai putea spune ca exista unele asemanari si cu scenele din finalul Odiseei, dar personal nu prea sunt de acord. Oricum, ce ai zis tu ramane valabil si pentru acea scena, poate cu atat mai mult pentru ea.

In alta ordine de idei, acum ca am vazut filmul realizez cu adevarat ce mare pacat e ca nu a trecut prin cinema. Vizual e poate cel mai frumos film al ultimilor... al ultimelor decenii? Sper ca de data asta sa intru la vizionarea din cadrul retrospectivei Cannes.

[copila_satanista]

Ai putea elabora putin? Nu stiu exact in ce directie vrei sa mergi si de asta n-as putea da un raspuns.

Scuze Liviu, am uitat sa iti mai raspund desi vazusem intrebarea ta.
Nu stiu daca am exprimat foarte bine ce am gandit. Problema este ca daca dezbraci filmul pana la baza lui, trebuie sa il dezbraci cam mult si ramai cu prea putin. Apoi spiritul puternic religios si halucinogen tradeaza simplitatea si superficialitatea de care spuneam, instigand la ganduri si sentimente prea mult euforice si prea putin filozofice. In ciuda dozei mari de subiectivitate, punctul meu de vedere cred ca este totusi destul de solid.
Cred defapt ca un mare procent din cei care l-au urmarit se imparte in doua majoritati aflate la extreme, filmul asta ori te prinde ori te pierde total. Intr-o masura inteleg ce au vazut in el cei care l-au apreciat, am reusit sa ma pun destul de mult si in pielea ta citindu-ti cronica, dar ma incadrez cu siguranta in randul celor care nu s-au putut lasa purtati de acest val / film. L-as accepta ca pentru ambianta, undeva pe un ecran putin mai indepartat ruland in timp ce preocuparea mea este diferita de acceea de a urmari filmul.

[cosminlipsa]

Nu o sa dezbat f mult despre acest film, ca nu-si mai are rost, dar mie mi-a placut, un film asteptat de mine cu mult interes cu putina tenta de film psihedelic.
Eu l-as pune pe locul I la cel mai bun film din 2011 pana acum in octombrie.

[Liviu-]

Nu e nevoie sa dezvolti foarte mult, dar trebuie sa spui ceva despre film in afara de faptul ca-ti place. Oricum filmul e de asa natura incat sa poti vorbi despre el zile intregi...

PS: De asta a disparut mesajul de la Drive.

[Mercutio]

The Tree of Life - Pomul vietii (2011) a fost unul dintre cele mai asteptate filme ale acestui an, inclusiv eu mi-am pus toate sperantele ca va fi un film de toata frumusetea. Am observat ca nu doar eu l-am asociat imediat cu "The Fountain", crezand ca se va apropia cu siguranta de profunzimea acestuia si asteptand cu infrigurrare sa imi provoace adevarate furtuni de ganduri.
Incercand sa il vad, am avut o cumplita dezamagire. Chiar as vrea sa trezesc ceva reactii cu parerea mea poate cineva imi va spune si imi va explica cum defapt sunt eu proasta si filmul asta a fost cu adevarat deosebit. Am fost deranjata inca de la inceput de filozofia generala a filmului mirosind grav a un soi de fanatism religios. M-am simtit de parca ar fi venit la usa mea vreo tanti d-aia cu pliante religioase si ar fi inceput sa imi debiteze in stilul caracteristic de parca ar fi luat vreun drog sau ceva. Desi am incercat cu disperare sa ii dau totusi ceva credit, nu am rezonat absolut deloc cu intreaga atmosfera a filmului, chiar daca s-a muncit ceva la toata treaba asta. Luate separat, pot spune ca am admirat coloana sonora si multitudinea de peisaje superbe insirate in film, dar nu m-am putut abtine de la gandul ca ar fi fost bune pentru a scoate o adevarata colectie de wallpapere din ele ori de la senzatia ca am dat cumva pe Discovery. Nu am deloc o problema cu filmele care adopta un stil lent, greoi si atmosfera euforica, meditativa etc, dar acestea pot trece usor limita dintre interesant si stupid. Intreaga idee a filmului mi s-a parut aproape puerila si oarecum destinata unor oameni prea simpli, superficiali.
Acestea fiind spuse , din pacate "The Tree of Life" a trecut de la cea mai mare asteptare a mea pe anul acesta fix la cea mai mare dezamagire...

Citind interventia ta am impresia ca am vazut alt film. Ce anume iti sugereaza fanatismul religios si, dupa tine, care e "ideea generala" a filmului?

[Chambord]

In timp ce asteptam ca acest film sa apara, la un moment dat apare stirea ca Malick mai are inca un film la care a inceput deja sa lucreze. Ceva romantic, cu Ben Affleck. In clipa aia am luat o fatza trista si mi-am zis: "It's happening ! The damage is done !". Era clar ca ceva s-a rupt, trecerea era prea brusca de la un film pe deceniu la 2 pe an. In Malick intrase frica ca e in criza de timp. Si ca mai are multe lucruri (imporante!) sa ne spuna inainte. Sub zodia asta cred ca s-a nascut TOL: a fricii si a grabei. A disparut imaginea ca oglinda a unor intrebari, a intrat in scena imaginea ca mitraliera de raspunsuri. Daca n-ar fi avut cuvinte, imaginea singura ar fi putut face acest film memorabil. Cuvintele insa il tin prizonier intr-o aura de carte postala, de brosura sectanta, cum zicea cineva. Nu mai e loc de intors, nu mai e loc de visat, intrebarile sunt de fapt raspunsuri, momente extraordinar de naturale, de nefardate, de viata pura sunt inecate in voice-over si muzica simfonic-corala. Nu faptul ca regizorul priveste spre cer e wrong in acest film ci faptul ca ne spune de o suta de ori “Stiti, eu privesc la cer !” Vazut fara subtitrare si cu sonorul la 0 e ca aurul, extras din minereu.

nota: 8 / 10 (bun)

[copila_satanista]

Mercutio dupa tonul intrebarii tale stiu de acum ca orice as raspunde este foarte probabil ca imi vei sari in cap. Si Liviu a avut o nelamurire similara. Ca sa te lamuresc deja simt nevoia sa ma repet prea tare cu ce am spus pana acum si consider ca am explicat destul de bine ce senzatie mi-a produs filmul, mai departe cred ca ramane pur si simplu problema daca esti sau nu pe lungimea mea de unda. Cat despre ideea generala .. mi-e lene sa spoilaresc cu un rezumat de clasa intai cand deja ai vazut si tu filmul oricum. Uite e si aici.

[Federico]

L-am vazut azi-noapte si, daca nu ma-nseala menomosina, cred ca vizual e cel mai frumos film pe care l-am intalnit vreodata. O aspirina de sublim. Si nu atat fortografia in sine, cat dansul camerei, cu tot cu unghiurile alese si ritmul schimbarii lor. N-am putu pt momente bune sa aduc la lumina conceptului senzatiile neobisnuite pe care mi le trimiteau manevrele lui Malick, dar acum io zic: ce face el acolo se numeste tehnica fluxului constiintei din perspectiva lui dumnezeu. Omniprezenta fara efort si fluiditatea gratioasa a locomotiei Ochiului lui Malick, m-a impins la concluzia asta. Primele 10 mintue le-am traversat cu parul maciuca si pielea de gaina de emotie, pana m-am obisnuitt cu atmosfera. Ce-i drept, am fost si foarte vulnerabil ca o un entuziasm straniu m-a cuprins cu minute bune inainte de inceperea filmului.
Nu m-a deranjat absolut deloc naratorul si asa-zisul susceptibil ton predicator. Malick nu incearca sa faca prozeltism aici, nu vrea sa-ti vare nimic pe gat; io zic ca fimul e adresat in primul rand celor care... l-au vazut deja. Totul e doar o confesiune amicala calduroasa si o invitatie la sarbatoare si ek-stasis.
Totusi, finalul l-am primit cu un usor nod in gatlej, pe care nu sunt sigur ca-l interpretez corect, dar parca simtea cu se scurge rapid, alunecos si inexorabil, printre degetea o parte consistenta a experientei. Asta-i riscul poeziei. Sau poate a fost The Tree of Life prea poezie. Am resimtit un pic lipsa unei povesti ceva mai bine conturate, sau a unui conflict ceva mai nervos decat ce-avem aici.
Oricum: nota 10/10. Nu la modul absolut, ci pt ce se vrea a fi.
O sa se lase cu revizionari.

Ce anume iti sugereaza fanatismul religios?

Cred ca se referea la cat de frumos e prezentata abiogeneza si evolutia speciilor.

Am observat ca nu doar eu l-am asociat imediat cu "The Fountain", crezand ca se va apropia cu siguranta de profunzimea acestuia si asteptand cu infrigurrare sa imi provoace adevarate furtuni de ganduri.

Ouch! Pai daca The Fountain ti-e etalonul, ai toata compasiunea mea. Si pe mine m-a vrajit la vremea lui Aronosfsky (ajutat din plin de snobismul meu si auto-sugestia vehementa si apriorica ca fimul tre' sa-mi placa, ca deh, cica-i din cale-afara de profund) dar m-am lepadat de el pana la urma. Ala chiar e un film care se ia prea in serios si face prea mult pe desteptul. Malick-ul de aici, prinde mai bine la o anumita categorie de oameni, insa e accesibil pt oricine il abordeaza cu inima deschisa pt ca nu-i nimic de inteles (desigur, nu inseamna ca tre sa-i dea pe spate pe absolut toti) . La Aronofsky din contra, daca nu petreci doua saptamani in prealabil prin anticariate obscure si esoterice, te simti ca un idiot uneori in timpul filmului.
Cat despre furtuna de ganduri, iarasi esti amuzanta. Tu n-ai mai vazut un Malick pan-acum? El vrea sa-ti stinga furtunile stupide de ganduri inutile care ne duc cu capul in nori si cu picioarele-n gropi, si sa-ti zica: Bah, opreste-te, ia o gura de aer si mai uitate-n jur! ... nu sa tulbure apele si mai abitir.

[Liviu-]

Malick-ul de aici, prinde mai bine la o anumita categorie de oameni, insa e accesibil pt oricine il abordeaza cu inima deschisa pt ca nu-i nimic de inteles

Aici cred ca in acelasi timp ai dreptate si nu ai dreptate. Ai in sensul in care cu siguranta ai vrut sa folosesti cuvantul, adica cel conform careia nu exista un substrat ascuns, ceva care sa tina de substanta cenusie, sa cauti tot felul de simboluri si sa-l intorci pe toate fetele din punctul asta de vedere. Pe de alta parte cred ca mai e un anumit tip de intelegere a filmul, acel care tine de simturi, de estetica, de frumos. E, bineinteles, o chestie mult mai subiectiva, dar mult folosita expresia "nu ai inteles filmul" ramane aplicabila din punctul asta de vedere, doar ca de data asta se refera mai putin la o eventuala superficialitate cu care a fost vazut filmul, adica la lenea de interpretare, ci la diferenta de simt estetic a fiecaruia, pur subiectiva, in care n-as spune ca spectatorul are vreo vina. Pana la urma as spune ca e totusi ceva de inteles, forta imaginii e in sine cheia spre intelegerea filmului, pentru ca Malick arata frumusetea lumii prin imagini si muzica mai mult decat prin dialog sau monolog.

[Federico]

Da, ma refeream la intelegerea logico-matematica. Altfel daca n-ar exista nimic de-nteles nici cu alte organe, ce rost ar mai avea filmul? Doar entertainment efemer.

[Windom]

Mai întîi de toate, sînt de părere că acel citat din Biblie cu care începe filmul a fost o alegere neinspirată, pentru că-l împinge în zona mlăştinoasă a dogmatismului aparent de unde, chipurile, i-ar fi imposibil să mai iasă cu faţa curată. Şi atunci e clar, eşti convins că ştii la ce să te aştepţi, mai ales dacă ai şi citit cîte ceva despre film înainte de vizionare. Aveam şi eu destule temeri în acest sens şi mă aşteptam la o liturghie de două ore jumătate, la pilde servite pe atrăgătoare pagini de broşură iehovistă. Spre surprinderea mea, n-am avut nici o clipă senzaţia că Malick încearcă să-i toarne în urechi predici cu forţa. În cel mai rău caz, îl pot „acuza” de o naivitate a discursului. Şi într-adevăr, de la naivitate la religie e doar un pas, pe care Malick nu-l face, pentru că posedă inteligenţa (şi discreţia) necesară pentru a nu interveni la nivel declarativ. Spiritualitatea în The Tree of Life ţine de concepţiile personajelor, Dumnezeul înfăţişat este acela al soţiei naive ori al copilului inocent. Malick ne prezintă Creaţia (teoria evoluţiei, for fuck sake), nu şi Creatorul. Acesta este adus în scenă, în primul și în primul rînd, prin acel voice over naiv al personajelor. Care voice over reprezintă o altă bulină neagră pentru film, din păcate. Pur şi simplu este nelalocul lui, în cazul de faţă şi sfîrşeşte prin a sîcîi precum o muscă în camera în care-ţi faci siesta. Nu are impactul pe care-l avea în The Thin Red Line, de exemplu. Acolo toate acele întrebări erau justificate de atrocităţile războiului, constituind un respiro binevenit între două măceluri. Aici, din păcate, voice overul nu mai susţine povestea, o înlocuieşte de-a dreptul. Şi ajung acum la al treilea neajuns, pentru mine cel puţin, al filmului. Şi ultimul. Lipsa unui discurs narativ coerent. Practic, n-avem un plot care să ancoreze toate acele idei, toată acea frumuseţe care ne dansează atît de elegant în faţa ochilor. Şi, în aceste condiţii, toată această operă de artă (pentru că ESTE o operă de artă, no doubt about it), sublimă din punct de vedere audio-vizual (segmentul „Lacrimosa” mi-a făcut pielea de găină), riscă, la un moment dat, datorită lungimii, dacă nu să plictisească (e un cuvînt prea dur în cazul de faţă), să te sedeze.
Dincolo de aceste cusururi însă, avem de-a face cu un film unic, un film de o monumentalitate neegalată în ultimii 20 de ani, cel puțin, a cărui importanță și impact se lasă încă descoperite în plenitudinea lor.

[Federico]

Mai întîi de toate, sînt de părere că acel citat din Biblie cu care începe filmul a fost o alegere neinspirată, pentru că-l împinge în zona mlăştinoasă a dogmatismului aparent de unde, chipurile, i-ar fi imposibil să mai iasă cu faţa curată.

Haida de! De la un amarat de motto?! Nu cred ca-i primul film care face asta. Raging Bull se termina cu unul. Se pune?

(teoria evoluţiei, for fuck sake)

Probleme?!

acel voice over naiv al personajelor

Ce-i naiv acolo?
Dar oricum: mai important decat continutul voice-over-ului pt mine a fost to functia sa poetica, muzicalitatea sa. Atat de frumos se-aud "rugile" soptite ale femeiii; atat de fragil, de plapand, de diafan...

Practic, n-avem un plot

Da, aici il suspectez si eu de un calcai. Dar nu m-a deranjat prea tare.

datorită lungimii

Un alt calcai - nu susceptibil, de data asta, ci cert (pt mine) - insa dintr-un pdv opus: mie chiar mi s-a parut revoltator de scurt. Trebuia sa-l egaleze macar pe TTRL (2h 50) . Montajul a fost mai vertiginos decat m-as fi asteptat si nu am simtit ca pot sa execut o imersiune completa in pulsul filmului.

[Windom]

Raging Bull se termina cu unul. Se pune?

Nu se pune, avînd în vedere faptul că filmul lui Scorsese doesn't knock on Heaven's door every 5 minutes. În cazul de faţă pericolul de a se isca confuzii e mult mai mare, la fel şi miza. După cum s-a observat, de altfel, oamenii lu' Dumnezeu l-au şi apucat de coarne să-l tragă în ograda lor.

Probleme?!

Yeah. Dacă Malick e de-al Domnului şi a dorit cu orice chip să ne îndoctrineze, de ce n-a încropit o facere a lumii în 7 zile, în dulcele său stil. Ce-i cu teoria evoluţionistă în mijlocul unei oaze de spiritualitate?

Ce-i naiv acolo?

Atitudinea personajelor în faţa necunoscutului, confundată, din păcate, cu aceea a regizorului.

[Federico]

Nu se pune, avînd în vedere faptul că filmul lui Scorsese doesn't knock on Heaven's door every 5 minutes. În cazul de faţă pericolul de a se isca confuzii e mult mai mare, la fel şi miza.

Mda, aici cam asa e.

După cum s-a observat, de altfel, oamenii lu' Dumnezeu l-au şi apucat de coarne să-l tragă în ograda lor.

Da?
Mai era nevoie?!
Anyway, e interesant cum filmele lui Malick s-au spiritualizat (dpdv formal) tot mai intens de la film la film. Cu o ruptura destul de abrupta intre Days of Heaven si Thin Red Line, si cu apogeul la Tree of Life. Sa speram ca se va opri aici.

Ce-i cu teoria evoluţionistă în mijlocul unei oaze de spiritualitate?

Vezi ca nu stii cu cine te certi?
In afara de cei care le stiu pe toate si deja si-au dat (ritos) raspunsul (negativ) la problema de fata, si de habotnicii trepanati care dorm cu scripturile "sfinte" ( ) sub perna si le iau ad litteram, mai exista si o cale de mijloc care face casa buna cu evolutia naturala a bioticului (fie prin mutatiile oarbe si selectie naturala, fie dirijata discret din umbra ) .


I.A.O.D.I. ... e interesant cum cei care au asteptat cu sufletul la gura de vreo doi ani incoace opusul lui Malick, au ramas cu un colt de buza umflata, iar io (si chiar si Liviu-, care se pare ca nu fusese mare fan pan-acum) care m-a durut in cot de film pana la Cannes si chiar si dupa, si care pana acum juma' de an nu vazusem niciun film de Malick, am ramas lovit. De-asta nu-i bine sa astepti filmele si sa stai cu ochii pe trailere si "ultimele noutati" legate de un proiect.

[bremen1980]

I.A.O.D.I. ... e interesant cum cei care au asteptat cu sufletul la gura de vreo doi ani incoace opusul lui Malick, au ramas cu un colt de buza umflata, iar io (si chiar si Liviu-, care se pare ca nu fusese mare fan pan-acum) care m-a durut in cot de film pana la Cannes si chiar si dupa, si care pana acum juma' de an nu vazusem niciun film de Malick, am ramas lovit. De-asta nu-i bine sa astepti filmele si sa stai cu ochii pe trailere si "ultimele noutati" legate de un proiect.

La pomul laudat sa nu te duci cu sacul ci cu toporul.
Eu am filmul asta de citeva saptamini pe hard .1080p -adica se vede belea .Am avut rabdare si mi-am zis sa-l vad totusi la cinema . Si cu Melancholia sau Drive o sa fac la fel

[Windom]

Fericiti cei ce aleg "calea de mijloc", crestini luminati si semi-schismatici. A cosy purgatory awaits!

@bremen, si eu am tot asteptat, dar cum cinematograful local putrezeste in miros de urina si fecale, am tras si eu un 1080p pentru ToL. Si l-am proiectat pe perete. Not quite the same, but close...