Go Back   Cinemagia Forum > De toate pentru toti > Cafenea

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 09 Mar 2010, 12:38   #201
Pitbull
Unlikely Messiah
 
Pitbull
 
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
Trei americani la Comedie - "O lume pe dos"

de Marina Constantinescu


Cît de frumoasă si cît de ingrată este povestea asta cu actoria. Trebuie să stai si să astepţi să fii văzut, distribuit, să faci frumos sau nu, trebuie să existe un manager care să gîndească un repertoriu pentru oamenii din trupa lui, încercînd să nu-i omoare cu roluri care să-i conducă spre manierism si fundătură sau să nu-i îngroape de vii prin ne-distribuire.

Discuţia e vastă. Ce vreau să spun. După multă vreme, am văzut-o din nou pe scenă pe Iarina Demian. Impecabilă! Mi-am reamintit, ca o imagine pe care o iubesc şi care mă urmăreşte, prezenţa ei fragilă şi puternică, părul ei roşu ca focul şi incandescent ca fiinţa ei, personajul ei din „Fuga" Cătălinei Buzoianu. Tot acolo, Ştefan Iordache dădea drumul ludicului cel mai subtil că să înfioare emoţia oricărei aventuri pe pămînt.

Întîmplarea a făcut ca în ultima vreme să merg des la Teatrul de Comedie. Şi la Sala mare, şi la Sala Studio am văzut spectacole care m-au bucurat, care m-au interesat, care m-au provocat să mă privesc pe mine şi pe cei din jur mai atent. Nu ştiu dacă neapărat cu mai multă îngăduinţă, dar mai atent. Observ tot mai mult şi mai serios, de cîţiva ani, cum se coagulează o trupă aici, cu spirit de echipă şi cu personalităţi clare, distincte, disponibile pentru un repertoriu foarte variat, pentru regizori importanţi care sînt invitaţi şi vin să lucreze aici. La Sala Studio, într-un spaţiu intim, cald şi bine proporţionat te întîlneşti cu actori în ipostaze deseori inedite, în piese noi sau puţin jucate, în ceea ce am numi teatru de cameră, unde de la voce la cel mai mic gest, totul se calibrează altfel decît pe o scenă mare. Aici am văzut - şi, dacă nu mă înşel, chiar cu această montare s-a inaugurat acest spaţiu - montarea cu „Oh les beaux jours" de Samuel Beckett, în regia lui Tompa Gabor. Cu Aurora Leonte în Winnie, o partitură dificilă, fină, specială. Exact ca ea. Un spectacol ca o miniatură, delicată şi rafinată, care, nu ştiu deloc din ce pricini, s-a jucat puţin, puţin de tot. Decorul lui Helmuth Sturmer a la japonaise plasa perspectiva jos, la nivelul scenei, acolo unde se află prizonieră, în carcasa ei, protagonista noastră. O amplasare ca în casele japoneze - în care stai pe şezut, cu picioarele sub tine, iar toate obiectele, ferestrele sînt dispuse în jurul tău la acest nivel - modifica şi receptarea spectatorului, şi felul în care spectatorul trebuia să privească şi să asculte. Aici, am avut seri în care am redescoperit valoarea artei actorului.

Nu de mult, am văzut „O lume pe dos", un triptic după trei piese scurte a trei dramaturgi americani cu palmares, prizaţi nu doar în acel spaţiu teatral: Terence McNally -cunoscut la noi pînă acum pentru piesa „Master class", jucată la Nottara în regia lui Radu Gabrea -cu „Preludiu şi Liebestod", A.R. Gurney Jr. cu „Problema" şi Christopher Durang cu „Naomi în camera de zi". Regizorul acestui spectacol este Iarina Demian, una dintre actriţele care fac parte din istoria Teatrului de Comedie. Acest spectacol mi se pare un studiu. O formulă care investighează tipuri de psihologii, de tensiuni, de nelinişti şi suferinţe. De zi cu zi. Nu sînt piese mari, nu se doreşte un spectacol bombă, care să arunce în aer ierarhii, care să inventeze ceva nou, fundamental. Este încercarea acestei actriţe de a căuta, şi în calitate de regizor, în ea însăşi, în artistul din ea şi din alţii, în felul de a vedea şi de a înţelege această artă, viaţa, relaţiile cu ceilalţi. A refuzat să mai stea să aştepte să o mai zărească cineva şi, de o vreme încoace, s-a pus, şi altfel, pe lucru. Mie nu mi s-a părut niciodată că face treaba asta cu aroganţă sau cu suficienţă, de pe poziţia unui regizor atoateştiutor. Mi s-a părut că doreşte să înveţe un nou limbaj, că a reuşit să aducă în circuit o piesă ca „Biloxi Blues", de pildă, că nu oboseşte scormonind şi citind texte necunoscute la noi, care sînt un exerciţiu necesar oricărui demers către marea performanţă. Şi nu neapărat a ei. Ce poate să fie rău în asta? Pe cine ar putea să deranjeze?

Pentru mine este o bucurie imensă să constat că mulţi artişti din jur au devenit flexibili, preocupaţi de ce şi cum se întîmplă cu teatrul pe lumea asta. Că îşi mai iau şi pe cont propriu raportul cu profesiunea lor. Deşi trăim într-o lume pe dos, care trece cu bocancii peste valori şi ridică la cer mediocritatea - un sistem pervers de a fi acoperită mediocritatea însăşi - se mai dau şi altfel de lupte, mai mici, mai mărunte, împotriva uniformizării.

Spectacolul acesta, produs de Teatrul de Comedie şi ARCUB, este o punere în discuţie, cu decenţă şi grijă pentru detalii, pentru relaţia cu muzica bunăoară, a unor poveşti de zi cu zi, care ne interesează pentru că fac parte, simplu, şi din viaţa noastră. Prima piesă investighează intimitatea structurii unui artist - un monolog interior al unui dirijor, a doua, relaţia deteriorată dintre un Soţ şi o Soţie, iar cea de-a treia, felul în care afectează boala unei Mame relaţia cu fiul şi cu nora sa, ei înşişi deterioraţi de moartea brutală a celor trei copii. Nu e rostul unei cronici să vă facă sinopsis-ul textelor. Le veţi putea urmări şi privi cum sînt ridicate pe scenă dacă mergeţi la Teatrul de Comedie. Aş începe cu ultima parte din triptic, cea în care Iarina Demian face un rol bijuterie în Naomi, Mama agitată, debusolată, care nu-şi găseşte nicicum liniştea interioară şi reuşeşte să o spulbere definitiv şi pe a celor din jur. Pe o mişcare ce susţine perfect tipul de nelinişte a lui Naomi, cu gesturi mici, foarte precis alese, cu o anumită expresivitate care nu dispare niciodată de pe chip, Iarina Demian subliniază continuu, de fapt, vulnerabilitatea personajului său. Şi vizual povestea este minunat definită, cu imagini mari, tablouri ce trimit la Dali, cu accente pe trupul senzual care trădează şi părăseşte prezentul, cu ochii care rămîn singurul adevăr din tot neadevărul din lume. Subtil, Ramona Macarie amplasează pe pereţii ce închid spaţiul de joc, diferite perspective, cu diferite accente asupra aceleiaşi imagini, trupul lasciv al unei femei abandonate, o canapea, ochiul. Un fel de minimală geometrie de a vorbi despre lume, despre om, despre iubire şi suferinţă. Despre imposibilitatea de a te confesa pînă la capăt. Nici pe canapeau pshihanalizei la modă. Cred că aici, derizoriul, grotescul şi ridicolul îşi găsesc rotund împlinire în fiecare dintre cei trei actori, Iarina
Demian, Tudor Chirilă şi Simona Stoicescu, în costumele pe care Angi Dumitrescu le decide pentru fiecare personaj în parte, pentru un tip de ludic amar, ce sondează cumva patologicul. Lumea îşi schimbă mereu semnul. Ce pare sănătos, poate să fie boală, ce este duritate, poate să fie vulnerabilitate. Această măsură este greu de găsit într-o piesă nu întinsă ca dimensiuni, într-un ritm extrem de alert, într-o relaţie destul de angoasantă ca aceea dintre protagoniştii noştri. Iarina Demian reuşeşte să prindă proporţiile exacte ale fiecărui personaj, a ce este marionetă şi durere vie în fiecare. Din triptic, cred că „Naomi în camera de zi" este şi cea mai puternică emoţional. Paşii lui Naomi măsoară ca un metronom sfîşietor zbuciumul şi suferinţa. Singurătatea.

„Preludiu şi Liebestod" este confesiunea unui dirijor, vocea interioară care însoţeşte ca un alter ego actul creaţiei. Îl vedem pe dirijor din faţă, de data asta facem parte din orchestră. Întors cu spatele la publicul său, ipostază pe care o cunoaştem, Dirijorul poate fi privit dintr-o perspectivă nouă. Ca şi cum am face parte dintre muzicienii lui. Interesant este cum Tudor Chirilă încearcă să-şi pună pe acelaşi plan cuvîntul, gesturile şi timpii muzicali. Se dirijează „Tristan şi Isolda", Wagner. Muzica pare să provoace ea însăşi şi destăinuirea în sine, şi tensiunea acesteia, şi crescendo-ul. Este un transfer ciudat care se face permanent între sunet, cuvînt şi mişcare, gest. Un exerciţiu dificil pe care Tudor Chirilă şi-l asumă cu maturitate. Sînt sigură că cercetarea minţii acestui dirijor continuă şi către alte nunaţe care să-l ajute pe protagonist să diversifice discursul, să lumineze diferit prin tonuri şi accente mesajul, povestea unui artist torturat de vanitate, de bisexualitate, de ipocrizia uriaşă, de compromisuri, de neîm-plinire, toate înghesuite sub masca succesului absolut. Mi se pare o partitură grea acest Dirijor. Şi este interesant de urmărit cum Tudor Chirilă încearcă să abordeze un personaj cu o carismă ciudată, arogant, antipatic, pervers, încercînd să se descopere pe el însuşi, cel de acum. Punctul slab al tripticului cred că este „Problema". Şi nu atît din text, cît din neclaritatea ideii regizorale, pe de o parte, iar pe de altă parte, din amatorismul flagrant al actriţei Smaranda Caragea, o tînără ce-mi este necunoscută. Dar care nu este studentă, ci de-a dreptul actriţă. Nu ştie nici ce spune, nici cum să spună, efortul regizoral nu s-a materializat într-un joc credibil cu partenerul - Soţul, Tudor Chirilă. De aici, fractura comunicării, aerul forţat, artificial pe care îl capătă travaliul lor de a-şi salva căsnicia.

„O lume pe dos" este o propunere de a căuta punţi de comunicare, de a căuta să nu uităm că totul începe cu fiecare dintre noi. Şi bun şi rău. Că stricăciunea fiinţei omeneşti putrezeşte spiritul, strică ochiul care se mai poate întoarce după adevăr.
http://www.romlit.ro/trei_americani_la_comedie
Pitbull is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 09 Mar 2010, 12:48   #202
Pitbull
Unlikely Messiah
 
Pitbull
 
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
Iarina şi Tudor - "O lume pe dos"

de Mircea Ghiţulescu


După „Biloxi Blues”, piesa celebrului Neil Simon, Iarina Demian testează iarăşi dramaturgia americană contemporană, cu ajutorul unui foarte bun traducător, Mihnea Columbeanu. De data aceasta, alege trei piese scurte, una mai diferită decât alta. „Preludiu şi Liebestod”, de Terrence Mc Nally, este o apocalipsă muzicală, „Problema”, de A.R. Gurney, este o farsă conjugală, iar „Naomi în camera de zi”, de Cristopher Durang - o copie americană după teatrul absurd european cu ecouri din „Cântăreaţa cheală” de Ionesco. Toate aceste trei piese într-un act alcătuiesc un spectacol în trei acte puse sub titlul foarte inspirat „O lume pe dos”. Nu numai „lumea pe dos” constituie elementul de legătură între cele trei farse tragice, ci şi Tudor Chirilă, care trece cu dezinvoltură de la un personaj la altul, fiind Dirijorul genial din prima, Soţul (păcălitorul păcălit) din a doua şi John, fiul automat, din a treia.

Este foarte clar că centrul de greutate al spectacolului este „Preludiu şi Liebestod” (două titluri din magnifica operă „Tristan şi Isolda” de Richard Wagner) şi încă de o asemenea manieră încât ai fi vrut să închidă, şi nu să deschidă spectacolul extrem de pasionant, creat de Iarina Demian. Piesa este cinică şi halucinantă: în timp ce dirijează un concert-spectacol cu „Tristan şi Isolda” de Wagner, dirijorul vorbeşte cu propriile sale gânduri, cu admiratorul său aflat în sală, cu soţia aflată în lojă, ba chiar şi cu soprana care cântă aria Isoldei. La acest nivel al transcrierii gândurilor, piesa este foarte ingenioasă. Ideea este nietzscheană şi, implicit, wagneriană. Dragostea înseamnă moarte, „moarte şi transfigurare”. Dirijorul, asemenea autorului însuşi, este înnebunit după Wagner, a cărui muzică îi ridică libidoul la paroxism, până la dorinţa de împerechere cu toată lumea, apoi la sinucidere. În final, se va străpunge cu bagheta de dirijat sub privirea dispreţuitoare a concertmaistrului (vioara care dă tonul întregului concert), interpretat cu răutate de Marius Drogeanu. Tudor Chirilă joacă şi el halucinant, are o privire de geniu bufon şi neaşteptate gesturi profesionale în arta dirijatului. Nu că nu s-ar pricepe la muzică, dimpotrivă, ştim cu toţii asta, dar una este să cânţi, şi alta să imiţi dirijatul. De altfel, şi Simona Stoicescu stăpâneşte foarte bine pantomima solistei, mai-mai să crezi că ea este cea care cântă. Este o magie tehnică şi regizorală în tot acest spectacol, o magie creată de Iarina Demian care a rezolvat complicatul spaţiu de joc (o sală de concerte cu orchestră şi spectatori cu tot) în aşa manieră încât noi, cei din public, eram orchestra dirijată de Tudor Chirilă. Se realizează un transfer imperceptibil, astfel încât ajungi să te simţi implicat în muzica lui Wagner sau chiar să fii muzica lui. Şi asta doar cu ajutorul câtorva pupitre cu ştimele (partiturile, puse în faţa primului rând de spectatori.

Celelalte două acte sunt mai relaxate. „Problema” este doar o glumă uşoară despre soţia care a rămas însărcinată cu un negru, dar negrul era chiar soţul ei deghizat în negru. De altfel, nici nu era însărcinată, doar aplicase un balon pe abdomen ca să-l facă gelos pe soţul universitar. Roşcata Smaranda Caragea, care jucase în „Preludiu” rolul pasiv al Soţiei, este aici foarte activă, iar Tudor Chirilă schimbă lejer drama pe comedie.
Cu adevărat impresionant este personajul pe care îl joacă Iarina Demian în ultima piesă a ciclului, „Naomi în camera de zi”. Naomi - Iarina Demian primeşte vizita fiului său şi a soţiei acestuia, John (Tudor Chirilă) şi Jhona (Simona Stoicescu), un tandem de automate care imită conversaţia fără sens din „Cântăreaţa cheală”. Naomi este o dulce psihopată ce terorizează pe toată lumea, dar o face cu umor cinic. Personajul creat de Iarina Demian, inclusiv costumul şi accesoriile, este tot ce poate fi mai bizar şi mai amuzant. Ramona Macarie semnează decorul acestui triplu spectacol cât se poate de bine decorat, având în vedere faptul că spectacolul se joacă „la sol” în Sala mică a Teatrului de Comedie.

http://www.revistaluceafarul.ro/inde...1970&editie=88

Last edited by Pitbull : 09 Mar 2010 at 12:52.
Pitbull is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 09 Mar 2010, 23:18   #203
Pitbull
Unlikely Messiah
 
Pitbull
 
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
Cacealma fără miză - "Poker"
"Toţi e hoţi şi creminali"

Scuză-mă, Nene Iancule, pentru că te citez în context, jur c-o fac doar o dată, acum la început, şi gata. Şi numai ca să explic clar şi chiar pe înţelesul tuturor că o satiră politică e de neconceput fără două trăsături definitorii: creativitate (adică originalitate, imprevizibil, umor, sclipire) şi credibilitate (o logică internă de fier, caractere consistente, dialoguri fireşti). Altfel, de ce i-am mai simţi şi acum alături, vii, feroce şi ferice, pe Caţavencu, Farfuridi, Rică Venturiano sau Miţa, ori de câte ori ne uităm la Tribuna Partidelor Parlamentare sau la te miri ce talk-show-uri? Ceea ce, cu regrete eterne, nu-mi vine-a crede că s-ar putea spune şi despre ale Titel, Claudiu, Horia şi Monica - patru personaje la fel de consistente ca nişte caricaturi din Urzica de pe vremea lui Ceaşcă (de Poch, dară - nu de Jiquidi!).
Aurel Baranga, un dramaturg oportunist dar nu lipsit de un oarecare har, îşi făcea iluzii că va ajunge "un Caragiale al zilelor noastre". N-a ajuns. Nu ştiu ce iluzii îşi face Adrian Lustig, dar îl povăţuiesc părinteşte să nu-şi închipuie c-ar fi măcar un Baranga al mileniului III. Piesele comediografului de-acum patruzeci de ani, deşi superficiale şi ipocrite, măcar erau precis articulate, foarte realiste în plan formal, şi e un haz adesea spumos. Însăilătura bulevardieră "Poker" de la Comedie nu li se ridică nici până la piciorul gleznei... ăsta, genunchiul broaştei. Constă din patru fantoşe grobiene, puse una lângă alta numai ca să le vedem noi cum se laudă că ţepuiesc, fură, iau şpagă, trag sforile-n politică, etc. Evident, nu lipsesc valurile de icre negre (şi roşii), fetişurile sexuale (senatorul se excită dansând în tutu alb pe "Lacul lebedelor" în timp ce basarabeanca-n ţinută sado-maso dă cu biciu' prin juru-i), ba chiar şi crimele pe faţă: în final, ce să vezi, se scoate pistolul (care mai apăruse şi înainte, că Adi Lustig a auzit el ceva de regimul armelor şi muniţiilor cehoviene) şi e împuşcată boarfa, fiindcă "ştia prea multe". Sub toate aceste aspecte, textul seamănă aidoma cu inepţia "Ciocoii noi cu bodyguard" a lui Săraru, ecranizată şi mai cadaveric de Şerban Marinescu în "Ticăloşii" - o peliculă a cărei idee Andrei Gorzo o rezuma la fix în cuvintele: "Toţi e hoţi". Dacă Săraru şi Marinescu se aflau pe marginea prăpastiei, Lustig face un pas înainte: "Toţi e hoţi - şi creminali."
Peste toată această peltea de... nu "satiră", ci simplă arătare-cu-degetul rudimentară şi grosieră, textul întinde un pretext de intrigă simplistă şi previzibilă, în ideea că onorabilii se sapă şi se lucrează pe la spate şi între ei, în prag de alegeri. Nici măcar pretextul, jocul de poker, nu funcţionează barem corect: era vorba ca amicii să se adune la o partidă, prilej pentru ca noi să vedem cum le cad măştile. Aici, Lustig trece pe lângă capodoperă cam ca Daneliuc pe lângă Oscar: cât de inteligent şi semnificativ ar fi putut dezvolta un dramaturg talentat acest paradox, al relaţiei dintre tactica chipurilor impenetrabile ale jucătorilor (notoriile "poker-faces") şi demascarea lor la nivel uman! Sau, la o adică, s-ar fi putut ca însăşi acţiunea piesei (în ideea că exista), să se desfăşoare similar cu o partidă de poker - folosind analogii ale deschiderilor, plusărilor, pass-parolurilor, aruncărilor, cacealmalelor, etc... Nici vorbă! Jocul propriu-zis apare strict într-o singură scenă, una dintre cele mai anoste, cam pe la jumătatea actului întâi, când cei trei improvizează o mână, două, doar pentru încălzire... În continuare, Lustig uită cum îşi intitulase piesa, şi se pierde în înfierări cu mânie proletară, exprimate scenic prin vorbe-vorbe-vorbe - alternând şi cu nişte mini-sub-ploturi complet inutile, ca acela cu paternitatea Monicăi, inserat fără alt scop decât susţinerea nesigură a bancului cu "tata lu' copilu' lu' Horia".
E drept că, pe ici pe colo, autorul mai nimereşte din greşeală şi câte-o glumiţă care te face să zâmbeşti îngăduitor, ca la "Copiii spun lucruri trăsnite" - dar majoritatea covârşitoare a tentativelor de replici comice sunt nu numai puerile şi scremute, ci şi îngrămădite atât de indigest, încât nici mort n-ai crede c-ai de-a face cu nişte oameni vii: cei patru vorbesc din poantă-n poantă şi tâlc în tâlc, de zici că mămicile lor numai almanahe au citit în timpul sarcinii, şi se poartă efectiv ca la un concurs de bancuri organizat sub auspiciile primăriei de sector. Dacă tot vrem să ne apucăm să scriem piese de teatru, ar fi cazul să rugăm pe cineva să ne explice că Tipătescu şi Pristanda susţin atât de scăpărător scena I tocmai fiindcă torentul lor de umor nestăvilit nu dă nici un moment impresia de miştocăreală: personajele lui Caragiale sunt comice pentru că aşa sunt ele; ale lui Lustig nu sunt comice tocmai fiindcă autorul ţine cu tot dinadinsul să fie.
Din fericire, spectacolul începe să câştige la nivelul regiei, pentru a salva maximum posibil cu ajutorul actorilor. Alexandru Tocilescu, acelaşi copil nebun de-acum treizeci de ani când s-a lansat, recuperează mult din schematismul reaţiilor între personaje plasându-şi interpreţii în mizansene mobile şi precis calculate, care imprimă dinamism şi chiar o senzaţie de dramatism interior. Totodată, lipsa de veridicitate a caracterelor scrise se estompează sub scenografia lui Puiu Antemir, îmbinând inspirat realismul cu kitsch-ul agresiv al interioarelor de nouveaux-riches - în ton cu care costumele Ancăi Răduţă de disting, în genere, prin discreţie şi bun-gust. Ce-i drept, acelaşi Tocilescu, aşa cum are el obiceiul, nu pierde nici de astă dată ocazia de a cam glisa spre excese: gagul cu doctorul care pune banii pe masa de poker scoţându-i din diverse plicuri de la pacienţi are haz o dată; a doua oară, deja e de mult în plus! "Măştile" care apar în actul II (chelia de latex cu urechi de Yoda sau de ce-or fi, a lui Claudiu, sau albeaţa facială a lui Titel) nu se prea înţelege ce rost ar vrea să aibă, dar e clar că până la urmă n-au nici unul.
Cele două momente muzicale dinaintea finalului, tangoul şi Rasputin, sunt grosolan over the top, artificiile de iluminare care le însoţesc nefăcând decât să accentueze impresia de gratuitate. Altfel, însă, banda sonoră a lui Gabriel Basarabescu ilustrează în linii mari armonios şi adecvat spectacolul.
Aşa că, în ultimă instanţă, punctul forte rămân cei trei interpreţi ai rolurilor principale - deşi, ce-i drept, în mod deloc surprinzător. La cele patru decenii de experienţă ale lor, e şi firesc să poată pune carne, umor, viaţă, chiar şi pe nişte păpuşoaie de papier-mâché. În senatorul Claudiu, Val Teodosiu, cu binecunoscuta lui lipsă de inhibiţii de-a dreptul vulcanică, se dezlănţuie în a compune portretul hidos de credibil al nemernicului bolnav sufleteşte, ajuns la putere. George Mihăiţă evită cu fineţe capcanele trimiterilor agresiv-explicite la Gigi Becali, pe care i le întinsese Lustig crezând c-aşa se "cumbate tare" în teatrul de atitudine ("vine din Pipera" - parol!), elaborând în schimb un profil generic al banditului cu veleităţi politice. În sfârşit, Duţu Găitan ocoleşte şi el, la fel de inteligent, tuşele ieftine, îmbrăcându-şi medicul ciubucar-pe-cai-mari într-o eleganţă ipocrită care-i conferă complexitate şi haz autentic. Efectiv, interacţiunile lor pe scenă produc de câteva ori adevărate scântei şi arcuri electrice, reuşind să ţină trează sala timp de două ore şi un sfert - inclusiv prin cele trei relaţii colaterale cu Monica, târfa basarabeană de lux cu care Simona Stoicescu îşi confirmă în mare datele actoriceşti native (deşi, lucru de înţeles, spre deosebire de mult mai maturii ei parteneri, încă nu are puterea şi experienţa necesare pentru a se feri de clişeele şi stridenţele inerente unui asemenea rol).
Partea cea mai tristă ţine de viitorul apropiat al proiectului, pe care Lustig şi l-a împins şi la C.N.C., sub oblăduire senatorială. Acum doi ani, scenariul său la "Nuntă mută" fusese în mare parte salvat de Horaţiu Mălăele, care-i atacase teatralismele şi amatorismele ostentative atât cu foarfeca unui nemilos frizer regisoral, cât şi cu pieptenele de coafor al stilizării, îmbrăcându-şi întregul film în aura unei convenţii teatrale destul de solid susţinute. Dar, când mă gândesc ce-o să scoată bietul Sergiu din sărmanul text, mai că-mi vine să dau cu pas - sau, mai bine, chiar să m-arunc!
...Nu de pe bloc, nu vă bucuraţi. Doar o aruncare aşa... ca la... poker.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
9 martie, 2010, h. 21:05-22:21
Bucureşti, România
Pitbull is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 21 Mar 2010, 16:34   #204
Judex
Banned
 
Judex
 
Join Date: Mar 2009
Posts: 5,986
Un spectacol excelent:
http://www.slide.com/r/6FXdE3J_0z-gUEcfI2Fi8oJeFoAbp__s
Judex is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 22 Apr 2010, 09:31   #205
civica65
Senior
 
civica65
 
Join Date: Nov 2008
Posts: 112
D'ale teatrului
De GRID MODORCEA

Şi în acest an, premiile de vîrf ale UNITERoriştilor au revenit maghiarilor şi homosexualilor. Se verifică, parcă, ceea ce mi-au spus prietenii de la "Odeon", că Dorina Lazăr, directoarea teatrului, e acuzată că a dat teatrul pe mîna homosexualior, că aici numai ei şi amicii lor montează, în frunte cu sex-simbolul Afrim, care nu-i tolerează pe actorii care nu dau cu spatele. Furioasă, Dorina i-a spus lui Florin Zamfirescu, dar ce, ai vrea ca Teatrul "Odeon" să se numească "teatrul nevestelor lui Florin Zamfirescu"? La care Florin, care nu are decît două neveste la acest teatru, pe Mustaţă şi pe Sitaru, a replicat, dar de ce nu şi a amantelor mele, iar aici te-aş include şi pe tine, ce zici?! Dorina Lazăr n-a mai spus nimic, a înghiţit găluşca. Toată lumea ştie că de cînd nu mai sînt împreună, ea s-a îngrăşat neverosimil şi ca atare a devenit directoarea teatrului. Fiindcă asta e legea la noi, cînd o actriţă nu mai e bună de Hollywood, trage pe dreapta, adică devine directoarea teatrului. Sau adjunctă, undeva, acolo, cît mai aprope de Cacamitru. Precum Ilinca Tomoroveanu sau Florina Cercel. Cum e şi Lupeasca la "Nottara", care îl conduce cum vrea pe Carol al II-lea al ei, recte Mircea Diaconu, care s-a tîmpit de tot, a dat-o pe politică. Am pierdut un actor bun şi am cîştigat un politician lamentabil. E o pată pe haina PNL, care, dacă nu-şi schimbă repede blana, vai de năravul lui! Dar bunii mei observatori au mai "ginit" şi altceva, cum Dinu Cernescu, care e de departe liderul sex-appeal al teatrului românesc, încă de pe vremea lui Loghin, cînd circulau atîtea anecdote cu amoraşi, a ancorat la "Bulandra". A venit de departe, de la TVR-ul lui Cerceluş (citeşte Giurgiu), apoi "Nottara" şi TNB-ul lui Mache Perşa, ca să poposească la alt Cerceluş, pe care l-a cucerit cu madam Mamouret, ca acum să mai tragă un voiaj. Evident, scopul este acela de a împresura Teatrul "Odeon", să vadă nenea cernitul dacă Dorina et co. cedează, cade la poalele lui. Lucru greu de pătruns atîta timp cît acolo e imbatabilul zid chinezesc numit Al. Dabija, omul care a condus şi conduce teatrul din umbră, ducîndu-l cu strălucire în prăpastie. Însă nu e exclus, fiindcă Dabija e prieten cu ei, cu gay-ii. Şi spectacolele lui sînt cam de-andoaselea. De altfel, aici se remarcă focarul descompunerii teatrului românesc. Aici s-au manifestat toţi homosexualii, toţi măniuţeii, toţi mazileii, toţi bocsarzii şi hausvaterii. Unul mai dezgolit decît altul. Dirijaţi de marele Biţă de Sorbona.Via Robert Wilson.


Fiindcă ei i-au distrus esenţa, adică dramaturgia şi actorul. Bineînţeles, cel mai masacrat autor e Shakespeare. Ce-au făcut din Hamlet? Un Hamletmachine, cu un Stănescu într-un Hamlet spălăcit, cu fundul gol. Dar din Cymbeline? Dar din Cum vă place? Sau, mai nou, din Visul unei nopţi de vară? Au luat un fragment, cel al piesei pe care o joacă trupa lui Fundulea la curtea lui Oberon şi au făcut un experiment redundant. Variante pe aceeşi temă romeo-julietiană. Săraca poveste tragi-comică a lui Pyram şi a Thisbeei sale nu a mai cunoscut atîta minimalizare parodică! Şi, firesc, pentru caricatura asta s-a mai aruncat un premiu UNITER, fiindcă nu se putea pentru ca Dabija să nu fie şi în acesat an cu frunză verde! Aşa au făcut şi cu Cehov. Gîndiţi-vă ce-a ieşit de sub lancea lui Afrim cînd a atacat Trei surori? Pur şi simplu a masacrat piesa, iar actorii erau buni doar să urineze în nişte borcane, la care se reducea scenografia spectacolului. Ce să mai spun de un alt sex-simbol, Victor Ioan Frunză, ce a făcut din Visul unei nopţi de vară? Dar din Deşteptarea primăverii? Normal, spectacole pidosnice! Cum probabil o fi făcut şi din spectacolul Rosencrantz şi Guildenstern sînt morţi de la Timişoara, încununat cu marele premiu, dar pe care nu l-a văzut nimeni, decît maghiarii de acolo şi juriul de oligofreni!
Cum poţi să distrugi teatrul? Te învaţă gay-ii de la şcoala odeonistă. Îl ataci la esenţa lui, adică la text şi actor. Actorii au devenit nişte pretexte dansante, fac ce n-au învăţat în viaţa lor, au devenit nişte fantoşe pentru light design! Sînt arhicunoscute teribilismele lui Afrim, care nu duc nicăieri, ca şi "teatrul descompus" al lui Vişnec, de la care vine altă nenorocire a teatrului românesc. El e cel care a distrus dramaturgia, propunînd în loc descompuneri. Aşa i-a descompus pe toţi, toate modelele, de la Richard al III-lea şi Ioana d'Arc pînă la Cioran. Tot teatrul lui, ca să nu fie acuzat de epigonat, s-a ridicat pe marile cuceriri ale teatrului sau ale culturii, pe care le-a decavat, le-a golit de sens, le-a masacrat, le-a descompus! Avem imaginea unei descompuneri jalnice a teatrului, care nu mai poate fi numit românesc, fiindcă dramaturgii români, de la Caragiale la un Puşi Dinulescu, sînt complet ignoraţi, nici nu mai există, nici măcar pe la uşa de dindos. Nu mai există decît regizorul, el e împărat, el taie şi spînzură, adică nu mai are nici un respect pentru text şi actor. Marele actor Gheorghe Dinică, cel care era extrem de lucid, la ultima mea întîlnire cu el, la expoziţia lui Mirel Zamfirescu de la Dalles, îmi spunea că nu mai are ce să joace în teatru, "ce să mai joc acolo, bătrîne, n-am ce, bagabonzii care au pus mîna pe scîndură m-au împins să joc telenovele, să cînt, să fac măscări la televizor! Nu-ţi mai face iluzii, teatrul românesc a murit!" Chiar că a murit odată cu actori ca el, ca Ştefan Iordache, Ovidiu Iuliu Modovan, care erau autorităţi în materie, care n-ar fi admis masacrarea unui text mare, dovadă că alde Dabija, Afrim, Frunză et co. n-au îndrăznit să se apropie de ei! Marii actori au nevoie de texte mari. Fără text, implicit fără actori, teatrul e un fragmentarium, fărîmiţe, fărîmituri de la masa marilor boieri ai teatrului românesc şi universal.
civica65 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 22 Apr 2010, 09:39   #206
keepwalking
Guru
 
keepwalking
 
Join Date: Mar 2009
Posts: 2,596
are condei Grid Modorcea, trebuie sa recunosc!
keepwalking is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 22 Apr 2010, 10:23   #207
Pitbull
Unlikely Messiah
 
Pitbull
 
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
Mda, acceptabil de ascutit.
Päcat cä-i complet pervertit.

Uniti topicelul ästa cu "Teatru", vä rog.
Pitbull is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 26 Apr 2010, 11:17   #208
Dragomara
Banned
 
Dragomara
 
Join Date: Dec 2007
Location: Axiopolis
Posts: 2,871
Send a message via Yahoo to Dragomara
Thumbs up

Mâine iar mergem la teatru!

http://constanteanul.com/mascariciul...-la-constanta/
Dragomara is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 17 May 2010, 12:02   #209
illotempore2002
Guru
 
illotempore2002
 
Join Date: Apr 2007
Location: Bucuresti
Posts: 5,244
UpStage reloaded! this evening, 2000 hrs

"Frumoasa Calatorie a Ursilor Panda povestita de un Saxofonist care avea o iubita la Frankfurt"de Matei Visniec regie: Cristian Bajoracu: Alexandra Rucsandescu si Stefan Nistor saxofon: Stefan Zaharia

Last edited by illotempore2002 : 17 May 2010 at 12:06.
illotempore2002 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 17 May 2010, 12:04   #210
Judex
Banned
 
Judex
 
Join Date: Mar 2009
Posts: 5,986
Taie 'h'-ul!
Judex is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 17 May 2010, 12:05   #211
illotempore2002
Guru
 
illotempore2002
 
Join Date: Apr 2007
Location: Bucuresti
Posts: 5,244
eh, am dat copy paste din anuntzul de pe Facebook, nu am editat eu.
Dar tai h-ul ca ce ma costa.
illotempore2002 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 11 Jun 2010, 07:27   #212
Ipu
Discipolul Diavolului
 
Ipu
 
Join Date: May 2009
Posts: 1,980
Incredibil, dar real: piesă cenzurată pentru că personajul principal aduce cu Băsescu

Un caz stupefiant de cenzură totală în plină democrație: de patru ani de zile, o piesă de teatru de excepție a unuia dintre cei mai în vogă dramaturgi zace îngropată în stadiu de ”repetiție” doar pentru că personajul central aduce izbitor de mult cu Traian Băsescu, purtînd și același nume. De altfel, nici nu este o simplă coincidență. [Continuare...]
__________________
„Iubirea" e un cuvânt şi-atât. Există şi cuvinte care nu au un sens anume, ci reprezintă numai o alăturare de sunete.
Ipu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 11 Jun 2010, 12:34   #213
Judex
Banned
 
Judex
 
Join Date: Mar 2009
Posts: 5,986
Foarte tare articolul, Ipu!
Judex is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 23 Jul 2010, 09:03   #214
Ipu
Discipolul Diavolului
 
Ipu
 
Join Date: May 2009
Posts: 1,980
Teatrul românesc, încotro?
__________________
„Iubirea" e un cuvânt şi-atât. Există şi cuvinte care nu au un sens anume, ci reprezintă numai o alăturare de sunete.
Ipu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 27 Sep 2010, 23:59   #215
gropitse
Guru
 
gropitse
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 333
De la un timp s-a aprins in mine dorinta de a vedea un spectacol japonez. Daca ar fi sa definesc acel ceva care a nascut flacara , ar fi probabil filmul Dolls de Kitano. Si aceasta dorinta a mea s-a implinit partial cand am vizionat intai Jeane D'Arc dupa care Winter's tale de Shakespeare in interpretare nipona. De ce zic partial , pentru mi-as fi dorit sa vizionez o poveste cu samurai/gheise/ceva care sa tina de cultura nipona , nu de cultura vestica. Cu toate astea pot sa zic ca am fost destul de impresionata. Ei sunt geniali in ceea ce tine decoruri,costumatie si joc. Sunt inventivi,foarte ,dar foarte emotionanti - au un fel cutremurator si foarte direct si fulgerator de manifesta un sentiment sau stare. Daca e furie e furie , n-am avut sentimentu ca cineva face isterie pe scena si sa ma simt eu si pe cel din scena patetic. Un element de decor pe care-l tin minte si acum care mi-a placut in Winter's tale - cum au infatisat trecerea timpului- au plasat pe un suport patru lumanari simbolizind cele patru anotimpuri - si cele 4 se roteau pe parcursul jocului - simbolizind trecerea timpului , mai era si o ninsoare , oh foarte frumos . Vreau in Japonia.Chapeau bas.
si citeva imagini :


gropitse is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 26 Oct 2010, 15:27   #216
Pitbull
Unlikely Messiah
 
Pitbull
 
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
Dincolo de experiment
"Experimentul Hamlet"
după William Shakespeare
Teatrul "Podul"

O fi sau nu o fi... "Hamlet" cea mai bună piesă de teatru a tuturor timpurilor? Imposibil s-o afirme cineva cu certitudine - dar nu încape nici o îndoială că e cea mai "stoarsă" de posibilităţi... de mereu inepuizabilele sale posibilităţi. Poate tocmai de aceea ecranizarea mea preferată este versiunea destul de iconoclastă a lui Tony Richardson (deşi valoarea absolută tind să i-o acreditez variantei lui Grigori Kozînţev), iar prea corecta lectură clasică a lui Sir Laurence Olivier nu m-a clintit niciodată. Dintre montările de la noi, rămân un admirator rezervat (căci avea destule greşeli) al îndrăzneţului spectacol montat de Dinu Cernescu la Nottara, acum aproape patruzeci de ani.
Venind în siajul enormului cortegiu de abordări novatoare (poate chiar mai numeroase decât cele tradiţionaliste), "Experimentul..." Cristei Bilciu propune o viziune categoric validă asupra textului, dezvoltându-l într-un spectacol de teatru-dans exigent coregrafiat (în ambele sensuri - de ea însăşi la figurat, iar la propriu de Daniela Hasiade), spre a reconfigura prin mişcare relaţiile complexe şi alunecoase dintre celebrele personaje shakespeareiene, cu combinaţia lor unică de arhetipal şi irepetabil.
Când e vorba de Shakespeare, cu verbul său renascentist atât de amplu, reducţiile de text sunt virtualmente obligatorii, iar în cazul de faţă ele s-au impus cu atât mai drastic, cu cât în durata de numai nouăzeci de minute a spectacolului trebuia să se integreze o concepţie scenică axată preponderent pe mişcare. S-ar putea opina că, în faţa unei piese atât de sumarizate, spectatorul neavizat n-ar înţelege nimic (dar, să fim serioşi: cine n-a citit "Hamlet", nu prea nimereşte la un spectacol experimental din Pod) şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, scenariul dramatic recompuns de Crista Bilciu îşi păstrează coerenţa şi inteligibilitatea - dintr-un motiv care punctează tocmai esenţa unei asemenea abordări: pe regisoare n-o mai interesează povestea prinţului danez, ci confromaţia sensurilor umane de ordin general ale tragediei, exprimate aici printr-o combinaţie savantă de imagerie dansantă şi sunet. Cei şapte actori (care acoperă mult mai multe roluri) interacţionează permanent în planul unui tablou mobil perpetuu, refăcând in nuce fabula unei omeniri care se naşte, face sex - steril! fără a se (mai) reproduce - se sfâşie singură în patimi ucigaşe, şi dincolo de moarte încheie ciclul, prin revenirea la acelaşi stadiu astralo-intrauterin. Sunt evidente în acest sens atât prologul şi epilogul: actorii "goi" (de fapt, purtând o lenjerie discretă, căci opţiunea vizuală a regisoarei presupune un rafinament delicat ce nu rimează cu impactul mult mai puternic al nudităţii scenice) dorm vegetativ, se trezesc/nasc lent, se îmbracă (şi devin personaje), iar la sfârşit, din hecatomba tabloului final, reiau invers procesul. De asemenea, conţinutul erotic accentuat al spectacolului nu urmăreşte efectele ieftine ale satirei de moravuri (ar fi fost şi desuet, să-i punem pe Claudius şi Gertruda să radă tot ce mişcă, doar pentru a arăta cât sunt de depravaţi!), ci compune un fel de orgie disperată, o zbatere continuă în căutarea fertilităţii refuzate (poate părea surprinzător, dar majoritatea tablourilor frivole ce se succed prin scenă trezesc chiar un fior de compasiune funestă). În mod semnificativ, cel mai reuşit moment este şi cel premergător finalului: celebra scenă din cimitir, cu un scurt balet mecanic al zombiilor (trimitere explicită la "Thriller"-ul lui Michael Jackson), care apoi se transformă într-un fel de cor antic ce preia multe dintre replicile personajelor iniţiale - astfel prilejuind şi prezenţa fizică a lui Yorick, metaforic ridicat din mormând, într-o relaţie directă cu Hamlet.
La fel de laborios e construit şi episodul cu actorii, interpretaţi tot de cei şapte membri ai distribuţiei, cu excepţia lui Hamlet - dar numai parţial, căci scena piesei din piesă îl absoarbe şi pe el, în aparenţă, rolurile ficţionale fiind preluate de Hamlet şi Horatio (indirect, prin convenţie teatrală - mai concret: de cei doi interpreţi ai lor). Deşi extrem de puternică vizual şi meticulos lucrată la nivel tehnic, a doua scenă a actorilor prezintă totuşi şi o anume supralicitare ("partida de tenis imaginar", ca omagiu la adresa ştim cu toţii cui, cam redundantă în economia unui asemenea spectacol de numai o oră şi jumătate), şi se încheie anticlimactic, prin expedierea punctului culminant: ieşirea necontrolată a Regelui (în montarea lui Tocilescu de la Icoanei, din anii '80, tocmai acesta era apogeul întregului spectacol - haosul ordonat al acelei halucinante debandade scenice dirijate de Hamlet, care ar fi rimat perfect cu actualele intenţii ale Cristei Bilciu; păcat că n-a intuit la fel, mai ales că distanţa în timp şi propria ei vârstă ar fi eliminat categoric orice ipoteză de pastişare).
De altfel, cam toate neajunsurile spectacolului (puţine, din fericire!) fac parte din aceeaşi categorie: se situează nu la nivelul intenţiilor, ci în zona finalizărilor parţiale. Duhul, de exemplu, e foarte inspirat elaborat (se manifestă în spatele unui perete de pânză albă pe care o împinge cu mâinile şi faţa, creând efecte de relief pe fondul unor sunete nearticulate, iar în scena cu Hamlet şi Gertrude îi îmbrăţişează pe amândoi, refăcând pentru o clipă familia pe veci distrusă), dar prima sa apariţie şi cea mai importantă a amorsată atât de abrupt, încât îşi pierde în mare parte şi credibilitatea, şi încărcătura tensională (în plus, spotul de un roşu intens care-l însoţeşte distonează deranjant cu restul ansamblului coloristic şi de ecleraj). Moartea lui Polonius e iarăşi foarte discutabilă (Hamlet reacţionează cu o spontaneitate mecanică, uitând să-şi construiască în plan mintal decizia) şi, în plus, face rabat de la una dintre cele mai interesante convenţii scenice ale întregului spectacol: săbiile ca eşarfe, şi înlocuirea înjunghierilor prin strangulări stilizate (şi când mă gândesc cât de spectaculos, şi perfect justificat estetic şi conceptual, ar fi arătat o ucidere a bătrânului sfetnic şi intrigant compusă astfel, nu prin mimarea inexpresivă a împungerii...!)
Apreciez însă că marea lacună a spectacolului constă în neducerea până la capăt, în plan concert, a conceptului de Hamlet feminin. Se distinge clar intenţia regisoarei de a propune mult mai mult decât un simplu travesti (la urma urmei, şi Sarah Bernhardt l-a jucat pe Hamlet acum un secol, deci nici o noutate pe partea asta), şi de asemenea e lesne de înţeles că admirabila Anda Saltelechi, prin cheia ei interpretativă, deschide personajul spre definitoria-i universalitate de factură aproape androgină - la care contribuie şi fizicul filiform al actriţei, şi fizionomia ei extrem de stranie, de o mare mobilitate şi expresivitate pe care ştie să şi le gestioneze abil, evitând fără probeme capcanele cabotinăriilor. I-aş reproşa, totuşi, tendinţa de a apăsa prea tare, pe alocuri, pedala tragismului, când mult mai adecvată ar fi fost fie nota filosofică, fie o sobrietate împietrită a suferinţei. Dar să fim drepţi: pentru aşa ceva e nevoie de multă maturitate, care se atinge numai de-a lungul timpului. Anda Saltelechi se impune în orice caz ca o tânără artistă de mare versatilitate şi profunzime, capabilă să acopere toată amplitudinea gamei interpretative, de la ludic la cerebral, de la umorul cotidian la forţa tragediei.
Ceea ce nu se înţelege deloc din spectacol este natura dramaturgică a acestui Hamlet feminin: este, efectiv, o prinţesă în loc de prinţ? Nu - personajele i se adresează la masculin. Este o fată deghizată (eventual în scop conspirativ - cum sigur ar fi făcut Cernescu, dacă-i venea ideea, atunci în anii '70!)? Se pare că nu - nici un indiciu nu sugerează o asemenea pistă. E rezultatul unei îndrăzneţe convenţii scenice (un soi de transsexualism metaforic: personaj masculin, dar jucat de o actriţă cu comportament feminin explicit)? Cred că ar fi fost varianta cea mai elegantă şi ofertantă - dar, dacă aşa e, atunci relaţia contradictorie dintre identitatea ei masculină şi feminitatea vizuală şi comportamentală nu e dusă până la capăt. Totuşi, trecând cu vederea aceste incertitudini, figura de stil funcţionează - concretizată efectiv în două momente: violul lui Hamlet asupra Ofeliei când, referindu-se verbal la sexualitatea feminină, Anda îşi expune sânii (imagine credibilă dar şi foarte inedită: de multe ori, bărbatul care vorbeşte despre femeie conturează maşinal o pereche de sâni cu mâinile - numai că acum sânii sunt reali!) şi, într-o cheie mai subtilă şi poetică, revărsarea pletelor la final, în momentul morţii.
O similară dualitate, cam la fel de nehotărâtă, se remarcă şi în privinţa lui Horatio, altminteri foarte inspirat conceput ca având şi rolul de bufon, şi pe cel de gropar, şi de... "fotograf al curţii" - cu sensul evident de "martor", atemporal chiar (poartă un fel de salopetă de mecanic auto şi, pe lângă camera foto, mai e înzestrat cu un set de căşti audio şi o mască de scafandru); bine conturat ca intenţie, acest personaj semi-metaforic nu face în continuare decât să se manifeste repetitiv, fără nici un corolar anume (şi ce prilej minunat îi oferea tocmai ultima sa apariţie: aceea de gropar cu trimiteri clare la vâslaşul Caron şi la îngerul vestitor al morţii - nu mai lipsea decât convergenţa concretă a tuturor elementelor anterioare). Cristian Rus îşi coordonează rolul cu mobilitate şi haz ponderat, reuşind să-şi asume dificila menire de liant necesar al unui spectacol atât de fragmentat prin esenţializare.
Deşi, în sine, concepţia asupra lui Claudius e destul de simplistă şi greu credibilă psihologic (un papiţoi priapic şi fetişist - eludând motivaţiile de ordin politic ale regelui fratricid), Cristian Neacşu îl credibilizează la un nivel fundamental, prin dezinvoltură, spontaneitate şi simţ al umorului - iar Irina Enache, în Gertrude, se dovedeşte o actriţă aproape paradoxală: folosind o paletă de mijloace expresive restrânsă, aproape monocordă, e la fel de convingătoare pe toate extremele: regină scorţoasă, mamă îmbinând tandreţea cu ipocrizia, muieruşcă uşuratică şi amantă de tip dominatrix.
Iese net în evidenţă George Creţu, în dublu rol: un Polonius manipulator şi intrigant, care mereu le oferă celorlalţi de la curte fiţuici cu discursuri gata scrise, şi în acelaşi timp complet descoperit ca tată incapabil să-şi apere fiica de destrămare; pe de altă parte, după ce Polonius iese din scenă (a teatrului şi a lumii), George şi-l asumă pe Yorick, la un nivel tot atât de credibil, ducând compoziţia în extrema cealaltă, a umorului burlesc. (Şi, pe lângă asta, mai umple scena cu prezenţa unui bodyguard cu mască de gaze, iar în final devine şi Duhul, datorită fixării lui Lucian Ianuş în ipostaza lui Laertes - rolul său prioritar, pe care-l poartă cu siguranţă şi naturaleţe pe traiectoria destul de liniară imprimată de Shakespeare. În sfârşit, Lavinia Mateescu ne propune o Ofelie destul de surprinzătoare, prin faptul că, dacă personajul ei e prin definiţie o victimă (slabă, pasivă, credulă şi, finalmente, împinsă la demenţă şi moarte de nebunia unei lumi pe care n-o înţelege), aici ipotetica iubită a lui Hamlet are totuşi o personalitate mai puternică, predispusă spre răzvrătire: primul ei puseu de nebunie constă în încercarea de a-şi nega sexul, printr-un joc cazon (cu mustăcioară hitleristă desenată sub nas - dincolo de clişeul politically correct, efectul vizual e perfect). O ajută mult şi abordarea regisorală a personajului - care, prin costumul neprihănit-modular şi interacţiunile cu toţi cei din jur, îi oferă suportul de a compune interpretativ o Ofelie care se dezintegrează încontinuu, spre anularea ca fiinţă omenească; adică, efectiv, cvintesenţa tragică a acestui personaj shakespeareian.
Din multiplele referiri de mai sus s-a putut desprinde deja o oarecare imagine a costumelor create de Maria Tache - combinând echilibrat economicitatea şi fantezia creatoare. Pe fondul neutru al trupurilor în lenjerie, se aplică pe neobservate o gamă de elemente sugestive dintre cele mai diversificate, de la efectele militare, accesoriile de epocă şi hainele pestriţe ale clownilor, până la recuzita de sex-shop, perucile bălţate (foarte interesante mai ales acele creste în alb-negru ale actorilor din trupa de teatru), diverşii colanţi ai regelui (în special pantalonii cu portretele lui Marylin de Andy Warhol) şi, prin contrast, ţinuta severă, gen office sau directoare de şcoală, a Gertrudei în ipostazele protocolare.
O notă aparte pentru muzica originală a lui Marius G. Mihalache - atât de competentă în maxima ei diversificare încât, până să văd prospectul, am avut tot timpul convingerea că e doar un play-list ilustrativ, întrunind fel de fel de piese consacrate, de la clasice până la cele mai recente. Sinteza muzică-imagine e de o omogenitate aproape impecabilă, contribuind major la forţa de impact a întregului spectacol - în plan nu numai imediat, ci şi semnificativ. Evident, la asta contribuie şi relaţia cu coregrafia Danielei Hasiade, simplă şi expresivă, în importanţa ei hotărâtoare prin definiţie pentru un asemenea spectacol de teatru-dans.
Ceea ce ne duce la paradoxul final: ambiţiile regisoarei, pe deplin legitime, au fost foarte mari. Deplina lor realizare ar fi presupus un travaliu tehnic fastidios şi necruţător, în spiritul unei coordonări de o perfecţiune profesională obligatorie. Desigur, nimeni nu e vinovat de vitregia condiţiilor concrete care au permis realizarea doar parţială a acestui deziderat - ceea ce, în sine, constituie neîndoielnic un defect. Dar, cum în orice rău se găseşte şi un bine, putem spune că de fapt este a blessing in disguise. Nimeni nu poate nega că, fie şi conştientizând toate aceste limite, spectacolul captivează, fascinează, impresionează şi cucereşte categoric. Se urmăreşte cu sufletul la gură, cu ochii cât cepele şi cu inima plină - pentru că substanţa lui teatrală e masivă, profundă, bogată şi pusă în valoare cu un talent incontestabil. Toţi interpreţii sunt nu doar corecţi, ci foarte buni. Costumele, muzica şi concepţia coregrafică sunt excelente. Iar în ceea ce o priveşte pe Crista Bilciu, dincolo de aventura experimentului se impune certitudinea.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26 noiembrie, 2010, h. 11:30-13:52
Bucureşti, România

Last edited by Pitbull : 26 Oct 2010 at 15:32.
Pitbull is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 23 Sep 2011, 16:15   #217
urban_legend
Novice
 
urban_legend
 
Join Date: May 2011
Posts: 17
vad ca a trecut aproape un an de cand n-a mai scris nimeni aici.

mai merge oare lumea la teatru ?

la mine in oras tocmai incepe stagiunea 2011, cu festivalul teatrului scurt. vor fi piese zi de zi. chiar la deschidere, la "scripcarul pe acoperis", n-au mai fost locuri cu aproape o saptamana inainte de spectacol, de unde rezulta ca, totusi, mai merge lumea la teatru, .

eu mi-am cumparat bilet la "natura moarta cu nepot obez", despre care UNITER zice c-ar fi piesa de teatru a anului 2008, si la "vacanta in guadelupa", pusa in scena de trupa teatrului Nottara din Bucuresti.

ambele par comedii si chiar mai mult decat atat.

voi ati mai vazut ceva, aveti ceva de recomandat ?
urban_legend is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 23 Sep 2011, 18:07   #218
omudindulap
Long Distance Dreamer
 
omudindulap
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 4,157
ZILE ŞI NOPŢI DE TEATRU EUROPEAN LA BRĂILA
omudindulap is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 12:42.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2017, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells