"Cum mi-am petrecut dupä-amiaza de 5 octombrie"
Am tras pe mine un tricou cu Vama Veche, nu m-am mai bärbierit cä era târziu, mi-am vârât mobilu-ntr-un buzunar si banii-n celälalt, si la trei si-un sfert am iesit din bloc. Am traversat în fugä bulevardul prin statia de metrou Gorjului, am prins un 336 si l-am luat. Aveam trei statii pân-la Lujerului, dar nu merita sä dau un leu doar pentru atâta, asa cä am coborât la prima si-am täiat-o printre blocuri. Pe leagänele ruginite si cam strâmbe, puradei si alte mlädite îsi comparau playlisturile din ipoduri. Era deja 15:20. Am pus de-un jogging mic, binecuvântându-l încä o datä în minte pe Tudor Chirilä pentru cä-n seara de 8 august a.c., pe Yahoo messenger, m-a convins sä mä las de fumat. Dar cum de-atunci nu-s nici douä luni, dupä vreo trei minute îmi simteam plämânii gata sä plesneascä precum un balon de ciungä, sau poate un montgolfier de chewing-gum plutind peste o stradä desenatä de-un copil - asa c-am continuat în mars vioi. Am trecut calea feratä a statiei-fantomä Bucuresti-Cotroceni, apoi pe cea a tramvaiului 41, transformat în "metroul usor" pe vremea când Bäsescu era primar, si am intrat în Movieplaza. O lume de vis m-a înväluit. Bijuterii si Rolexuri, Mäici Preciste si obeiuri, blänuri si bikini îmi fäceau cu ochiul din mai toate vitrinele. M-am avântat în sus pe cele scäri rulante setate astfel încât sä ocolesti cât mai mult si sä consumi de douä ori pe-atâta timp, si am penetrat în movieplex tocmai când orologiul bätea de trei si jumätate. "La Mitulescu!" i-am gâfâit casieritei, care mi-a clipit din ochi cu un zâmbet debusolat. "Äää, la äla cu sfârsitul lumii!" am precizat, luându-mi adio de la încä 12 RON - cât mâncarea pe douä zile, exclusiv ziarul si dropsurile. Cu sentimentul cä trecusem fraudulos frontiera spre o lume mai bunä, m-am orientat spre sala nr. 5 si mi-am instalat fäptura într-un fotoliu de piele neagrä, tocmai când începeau reclamele la Orange. Având astfel rägaz de meditatie, am reflectat din nou la sinapsa pe care mi-a produs-o dintotdeauna titlul
"Cum mi-am petrecut sfârsitul lumii", amintindu-mi de celebra povestire science-fiction
"Let's Go to Golgotha!" de Garry Kilworth, în care multi turisti ai timpului, amatori de vilegiaturi în diverse epoci istorice, aleg sä viziteze Ierusalimul din 33 A.D. si sä asiste la Crucificare. Asemuitoare trenduri, doar în aparentä diferite, continuä sä se manifeste si-n zilele noastre, pe varii meleaguri, inclusiv cel teatral-cinematografic - ca drept pildä moda
"Let's Be Awed By..." Asa a pätit-o în 1984
"Glissando" de Daneliuc, la fel a pätit, în 1990,
"De ce trag clopotele, Miticä", de Frânghie... ästa, de Pintilie monser, mai apoi spectacolele lui Hauswater, textele lui Dan Brown, etc., etc... - si, din câte se pare, proaspätul film al lui Cätälin Mitulescu, mai sus nominalizat.
Päi dac-asa-i moda, "Hai sä cädem pe coada fracului în fata filmului lui Mitulescu!" - doar nu suntem noi mai prosti ca altii!
Filmul e foarte frumos. Începe foarte urât. Oameni posomorâti, haine mohorâte, atmosferä sumbrä, apäsätoare, poze celebre cu Ceausescu, într-o atmosferä festivistä... si deodatä, celebrul portret "în douä urechi" al lui Nea Nicu... arätând altfel! Schimonosit, semi-caricatural! Semn cä "ceva" nu e-n regulä! Si-ntr-adevär, nu e! Bäietelul de vreo nouä ani din centrul secventei este ales cu mare pompä pentru ca însusi Cârmaciul sä-i däruiascä o roatä de cascaval... moment în care întelegem cä, precum Fellini în
"Otto e mezzo", Mitulescu a ales sä ne capteze în universul filmului säu prin portita oniricä.
(Precum Fellini, precum Buñuel adesea, precum Tarkovski pe alocuri, precum Daneliuc pe multe locuri... Dar nu-i nimic. Visul rämâne întotdeauna un vestibul inepuizabil!)
Dar nu numai la vis recurge Mitulescu, spre a contura un portret în tuse gros-bizare, ca un fel de mixaj fov-expresionist cinematografic, al lumii de cosmar din ultimul an al comunismului românesc. Multi alti autori, mai cu seamä în film si teatru, au ales de-a lungul vremurilor metoda microcosmului în care regäsim universul macro, iar tânärul nostru cineast o abordeazä si el, cu curajul vârstei sale fragede. Finalul Epocii de Aur e zugrävit/coscovit pe traseul unei strädute din mahala, populate de câteva personaje oscilând între arhetipal si straniu... Familiile ulicioarei graviteazä în jurul uneia singure, la rândul ei concentrate spre cei doi copii ai säi: liceana Eva si fratele ei mai mic, Lalalilu (ce s-ar fi vrut, oarecum, eroina si povestitorul).
Simetria astfel creatä este atât de perfectä, încât aproape nu mai conteazä cä îi lipseste cu desävârsire orice motivatie. În jurul personajelor noastre se întâmplä multe... si nimic. Filmul abundä în incidente finalizate, cu religiozitate, în coadä (sau, ca sä fim în ton, tacâmuri) de peste. Visul expresiv si inspirat de la început (practic, cam singurul moment de cinema al întregii pelicule), se fâsâie scurt - si nu mai are decât un mic ecou în felia de cascaval pe care familia si-o plimbä dintr-o farfurie în alta, la micul dejun. Spargerea bustului sunä (si la propriu, si la figurat) a semnal declansator al intrigii - si nu declanseazä nimic. Protagonista (cä eroinä n-o putem numi) se încäpätâneazä färä nici un motiv sä-si sfideze profesorii (culmea, oameni cumsecade în fond, dincolo de aerele lor de politruci trogloditi), si apämânteazä într-o scoalä profesionalä unde (O, ce surprizä!), directorul e un mameluc (Florin Zamfirescu si reteta doctorului Ardelean din
"...Läzärescu"), elevii sunt obsedati sexual (unde-s sporgersii lui Nae Caranfil de altä datä...?), la careu se stä ca-ntr-un fel de închisoare plinä de caterincä (si se bâtâie exact ca la înviorarea din finalul lui
"Glissando"), si doar proful de muzicä mai miscä oarece, atât umaniceste cât si actoriceste (o a doua recuperare, în tot atâtia ani, a excelentului Vali Popescu, un actor pe care ai nostri au fost prea ocupati ca sä-l mai observe, de prin anii optzeci încoace).
Si asa mai departe: fantezia cu submarinul; vecinul securist - numit, nici mai mult, nici mai putin decât... Ceausicä! în pana mea de treabä!

fuga peste Dunäre; Revolutia... practic
de fiecare datä îti zici: "Hai cä-ncepe...!" - si nu mai începe! Astfel încât, în final, nu prea are ce sä se termine. Se duce-un feribot frumos, undeva pe-o mare albasträ, în asfintit. Si the end.
Desigur, Cätälin Mitulescu nu-i tocmai tâmpit - e clar cä a
vrut ceva cu acest scenariu (semnat împreunä cu Andreea Välean) - dar, din motive pasä-mi-te încä nestiute, povestirea cinematograficä e pierdutä în ceatä încä de la primele secvente, si pierdutä rämâne cu deplinä consecventä.
Ce anume vor personajele? Nimic, decât un fel de genericä "libertate" (sä fugim la sârbi, sä-l omorâm pe Ceausescu, s-avem ce mânca si ce-mbräca) - în rest, nici o motivatie realä, nici un scop mäcar formulat, dacä nu si definit, cä de suprateme stanislavskiene, ce sä mai vorbim?
Ce fac personajele? Päi, una, alta...
Ce se întâmplä cu ele? Tot felul de fleacuri. Tot felul de secvencioare însirate din topor, färä sä contureze nici mäcar o târä de story. Iar story-ul nu existä nici pe planul afectelor (cum s-ar fi putut - vezi filmele lui Resnais), nici în cel psihologic (vezi Daneliuc în perioada bunä, înainte de '89), nici altundeva. Tot scenariul nu e decât un mä dusei si mä-ntorsei (sau, în cazul Evei, nu mä mai întorsei).
Poate cä toatä aceastä însäiläturä porneste, în fond, de la un mare cusur al autorilor ei - lipsa totalä de autenticä
inventivitate. Cäci
ce, päcatele mele,
ce ne spune nou acest film despre finele Iepocii, si
în ce fel nou o spune? Aceeasi viziune incoerent cosmarescä am întâlnit-o si în
"Timp liber" de Vali Drägusanu, si în elemente sau straturi ale filmelor lui Pita, Daneliuc si Pintilie. Iar marile nenorociri ale vremii sunt si ele binecunoscute - chiar si pentru cei ce nu le-au fost martori: cä nu era mâncare (evident, felia aia de cascaval
trebuie sä se plimbe ostentativ prin cadru!), cä nu era luminä (desigur, curentul se-ntrerupe de vreo trei ori, si
de fiecare datä cu comentarii apäsate!), cä securitatea (tot de vreo trei ori apare fix
acelasi echipaj care descinde, perchezitioneazä stereotip, aresteazä si pleacä), cä scoala, cä una alta... Aceleasi si aceleasi obsesii, cu fortarea acelorasi pedale si încropirea acelorasi poncife "creatoare". La materia inventivitate, ingeniozitate, fantezie, creatie, domnul Mitulescu e invitat sä se prezinte în toamnä.
Cum spuneam, prin actia persoanelor din film (s-ar fi putut numi chiar
personaje, dacä aveau mäcar olecutä mai multä consistentä), palpitä oarece pulsiuni, de unde si supozitia cä autorii credeau, într-adevär, cä urmäresc ceva cu ele. Eva îsi träieste din plin adolescenta, främântatä între oscilatii sexuale, crize de constiintä, drag de frätior si dor de ducä, nu o datä fäcând sä vibreze si decorul, si ecranul. Aici, se cuvine sä läsäm orice ironie la o parte si sä-i däm cezarinei ceea ce-i apartine: Dorothea Petre, cu strania ei lipsä de frumusete care însä n-o face neaträgätoare, reuseste sä stäpâneascä admirabil mijloacele de expresie dramaticä, mai ales în momentele de täcere: priviri cu adevärat proiectate undeva într-o lume interioarä, un zâmbet cald, un joc de scenä discret, sobru, dar bogat în nuante si detalii; totul, pânä deschide gura - cäci, din acel moment, falsitatea stridentä a replicilor o trage brutal si nedrept undeva spre Violeta Andrei cea din filmele lui Saizescu de antärt. (Nici nu-i de mirare cä i-au dat
«Un certain regard»: anumitele priviri i le-au înteles; anumitele replici, mai putin).
Si mai scandalos este ratat personajul de maxim potential Lalalilu, pentru care se comisese chiar si incredibilul
tour de force al gäsirii unui pusti capabil sä dea bine (si sä facä si mai bine) în fata aparatului de filmat! Päi ducä-se toti Näicii si alte marionete care-au spammat ani de-a rândul trackurile bostanian-naghice ale filmului românesc, cä acest Timotei Duma cu sclipiri léaudiene avea-n el destul detergent ca sä ne spele de toate päcatele - päcat doar cä, pân-la urmä, finalmente si-n ultimä instantä, de personajul lui se-alege praful. Cäci bietul pusti se pierde-n poveste la tot pasul, uitat pe drum si iar recuperat, si tot asa, cam ca fetita din
"Cäinta" lui Abuladze sau bäietelul din
"Prietenul meu, Ivan Lapsin", de Alexei Gherman (alti doi copii care se voiau martorii täcuti ai unor drame, dar nu reuseau sä fie decât elemente de recuzitä - si nu din vina lor!). Personajul nostru e plasat în cele mai imposibile situatii - sub aspect psihologic în primul rând - si pus sä aibä cele mai atipice reactii, rezolvate prin cele mai false replici, în care särmanul interpret e funciarmente incapabil sä creadä. Rezultatul este exploziv-grotesc: un personaj infantil de autentic potential, în interpretarea unui actor copil de mare farmec si spontaneitate, se comportä si vorbeste aproape tot filmul ca un oligofren dislexic care-si cautä cuvintele printre gânduri si viceversa. Bravos, Mitulescule - da' cu pustiu' ce-ai avut?
Pe aceiasi parametri, filmul se rästoarnä ca o vacä pe douä picioare (ambele-n aceeasi parte), cäci spilul ar fi fost ca Lalalilu sä fie de fapt
«raisonneur»-ul, mä-ntelegi, comentatorele, ochiul lucid si nemilos, candid si penetrant, prin care radiografiem toatä acea lume. Si nu e. Nu numai
raisonneur, dar nici mäcar personaj central nu e - se pierde pe lângä sorä-sa, care-i ia fata tot timpul. Din nou, inabilitate regisoralä în lucrul cu actorii.
Tot în cäpräria actorilor mai remarcäm câteva ciudätenii. Mircea Diaconu, într-un rol care nu justifica prin
nimic recursul la un actor cu mijloacele si de statura lui. Jean Constantin, sarmantul nostru pseudo-tigan bufon de odinioarä, scos acum de la naftalinä absolut degeaba, printre vecini. Grigore Gonta, prea putin folosit în cinema de-a lungul anilor, iar acum läbärtat inexpresiv în ostentativ-gäunosul "Ceausicä". Sau Coti Praida, cam singurul dintre "bätrâni" cäruia i se oferä o partiturä cât de cât mai cärnoasä.
Si, în fond, cam acestia sunt factorii care salveazä fata filmului: aportul acestor câtiva veterani (în cel mai bun sens al cuvântului), laolaltä cu montajul cursiv si discret-dramatic al Cristinei Ionescu (o singurä lipsä de racord pe miscare, gravä, dar sä zicem cä s-a väzut si la case mai mari), si mai ales imaginea lui Marius Panduru, de o plasticä subtilä, în clar-obscururi dozate atent, reusind sä acopere poate mai bine decât în orice alt film românesc cenusiul sumbru, cromatica moartä, starea plumburie a acelor ani (cum cred cä doar în
«Trahir» al lui Mihäileanu am mai väzut). Toate, rezultând din päcate într-o compozitie cât se poate de falsä în raport cu realitatea pe care o descrie: filmul rateazä starea de ceausism si de ani optzeci, si ca atare îsi pierde orice motivatie, esuând într-o înciocälare de micute ciudätenii cäznite.
Mä refeream mai sus la
"Cäinta" - iar paralela ar putea genera o discutie interesantä (mäcar în ceea ce priveste "modurile de a gresi": a gresi inteligent sau naiv? Interesant sau anost? Eficient sau futil?). Ca sä ne rezumäm, deocamdatä, doar la strictul esential, se cuvine sä spunem cä dacä, în
"Cäinta", fantezia lui Abuladze îsi lua zborul ca lava unui vulcan, bombardându-ne pe toti cu bolovanii cât casa ai sensurilor, aici creativitatea regisorului planeazä, din päcate, întru totul la fel de firav ca... of... ca un balon de chewing gum... care nici nu existä decât în visul unui copil... Dintr-un film. De Mitulescu.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
5 octombrie, h. 19:30-21:18
Bucuresti, România