Turneu: (Eliseo Subiela) El lado oscuro del corazon vs. Kings of the Road (Wenders)

[Liviu-]

Meci: (A5. Eliseo Subiela) El lado oscuro del corazon vs. Kings of the Road (A6. Wim Wenders)

Rezultat: 2 - 5

Perioada de votare: 22 august 2011 - 28 august 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[Windom]

Kings of the Road sau Im Lauf der Zeit (cu aproximație, În Trecerea Timpului) – în original titlul se potrivește mult mai bine, reușind să cuprinda multiplele sensuri ale evenimentelor ce se petrec pe ecran. Deși, “evenimente” e mult spus. Multe nu se petrec în cele aproape 3 ore de film. Cel puțin nu la nivel faptic. Cu toate acestea, filmul nu plictisește deloc. Nu există, propriu-zis un plot. Nu a existat un scenariu. Wenders si-a adunat, practic, echipa, intregul calabalic, si a pornit la drum. La fel facem si noi, alaturi de doua personaje tipice pentru universul lui Wenders – oameni carora viata le-a jucat festa dupa festa astfel incit, in momentul in care facem cunostinta cu ele, le gasim deja intr-o atitudine resemnata. Mai exact, pe Bruno il aflam astfel, Robert se „resemneaza” sub ochii nostri, dupa ce plonjeaza cu un Beetle in apa, intr-o actiune sinucigasa de tip kamikaze, executata cam in doi peri si fara tragere de inima. Cine se aseamana se aduna, cei doi s-au vazut, s-au placut si au pornit la drum. Asadar, un road-movie. Atipic. Ca in orice road-movie, insa, oamenilor nostri le ies in cale tot felul de personaje, mai mult sau mai putin ciudate.
Avem din nou de-a face cu o meditatie legata de scurgerea ireversibila a timpului, despre modul in care aceasta scurgere influenteaza destine, dar nu numai. Observam cum personajele avanseaza, in timp si spatiu, oferindu-si, ici-colo, momente de ragaz. In care opresc timpul pentru citeva secunde, in locuri in care timpul parca s-a oprit pentru totdeauna, si apasa rewind. Din negura timpurilor mai apropiate sau mai indepartate, ne sint evocate amintiri. Pentru unele personaje amintirile sint tot ceea ce mai conteaza. Traiesc (mai mult sau mai putin) anchilozati in aceste amintiri, sfirsind prin a fi striviti sub greutatea lor. Spre deosebire de aceste personaje secundare, eroii nostri reusesc sa-si pastreze o anumita detasare fata de tot ceea ce-i inconjoara, cu exceptia citorva momente in care trecutul ii ajunge din urma, fortindu-i sa o ia rapid din loc. Spre ce anume? Nu conteaza destinatia, importanta e calatoria, perceputa ca un act de evadare, ca revolta. Orice, numai sa nu „prinzi radacini”, sa nu devii leguma. Leguma precum tatal lui Robert. Cu care acesta din urma a epuizat orice cale de comunicare, folosind, ca ultima solutie, tiparnita, pentru a-i spune ceea ce nu i-a putut spune in cuvinte. Bruno are partea sa de experiente „frigide”, petrecindu-si noaptea cu o tipa insa nereusind altceva decit sa se culce cu ea. La propriu. Dorinta exista insa e atit de adinc ingropata incit nu mai poate fi exprimata.
Spre final, tonul devine nitel moralizator, singura cale de iesire din mocirla e actiunea, drumurile celor doi se despart, iar resemnarea e lasata in urma trenului ce goneste in acordurile lui Roger Miller. Un pic prea mult optimism subit, insa o alternativa eleganta la cele 2 ore si jumatate de pesimism light.

El lado oscuro del corazon – un film frumos intr-adevar. Poetic, atit la propriu cit si la figurat. Incepind cu prologul si pina la superbele cadre finale pe care se desfasoara creditele (mi s-a parut, de altfel, cel mai frumos moment din intregul film). Poezia e sublima de-a dreptul in anumite momente, cuvintele au impactul versurilor eminesciene susotite de un Caramitru in mare forma. Regizorul nu se poate abtine insa si trebuie sa impinga lucrurile dincolo de o anumita limita, filmul devenind astfel, de la un anumit punct, mult prea self-indulgent. Daca la inceput momentele suprarealiste, metaforele, sint atent dozate, asigurind sarea si piperul unui film, alminteri, limitat prin gen (love, love si iar love), ele incep, la un moment dat, sa-ti fie bagate pe git cu forta. Mai rau, sint menite a clarifica 100% anumite aspecte pe care fiecare ar trebui sa le interpreteze personal, la un nivel mai mult sau mai putin intim. Faza cu inima, spre exemplu, mi s-a parut extrem de lame, la fel si „zborul” personajului principal la intilnirea cu persoana iubita. Wtf? Si ca tot veni vorba de baiatul asta, iata un ditamai cliseu cinematografic, tocmai bun de pus in sectiunea respectiva de pe forumul nostru. Viril (cum altfel?), frumos (cum altfel?), nebarbierit, asa cum ii sade bine unui artist cu inimutza frinta. Mereu in cautarea dragostei, care, nu stiu cum se face, tocmai de Adonisii astia nu se leaga.
Asadar, ramine un film interesant, insa prefer complexitatea lucrurilor nerostite din Im Lauf der Zeit ardorii declaratiilor patimase rostite pe fata in El lado oscuro del corazon.

Votul meu merge la Wenders.

[rvn]

am simtit acea fericire exuberanta pe care ti-o confera libertatea deplina de miscare.intotdeauna i-am invidiat pe cei care n-au alta avere decat calabalacul dintr-o masina si cativa dolari in buzunar. e viata traita pe sosele,vezi lumea la modul simplu,iei contact cu oamenii aflati in alte locuri doar din mers, e de-ajuns doar cateva ore petrecute intr-un loc de popas ca sa ramai cu amintiri minunate.
fericirea nu inseamna neaparat sa ai o casa de care sa fii legat.fericirea lui Bruno(sau poate resemnarea,dar linistea aceea de pe chipul lui eu am perceput-o asa) inseamna sa ai o vechitura de camion si cateva ustensile rudimentare in ea cu care sa cutreieri Germania in lung si-n lat, aducand altora, aflati in locuri incremenite in timp, o mica distractie, proiectand filme.
ce multumire sufleteasca mai mare poti avea?
si in plus, este sentimentul acela al libertatii totale de care spuneam,sentiment pe care nu stiu cati dintre noi au ocazia in viata sa-l traiasca. este acea senzatie incredibila ca atunci opresti masina din mers si folosesti tufisul pe post de buda.

[varu]

Im Lauf der Zeit
Am avut ocazia sa il vad la cinema anul asta cu discutii cu publicul dupa proiectie.
Road movie melancolic facut dupa un scenariu improvizat, din mers, asa ca starea personajelor de la o scena la alta a fost si o chestiune de decizie de moment, de asta poate si filmul lasa senzatia de felie de viata in forma bruta, prea putin 'dramatizata', in sensul de reactii spectaculoase ale personajelor (mai putin doua scene din final).
Mi-a placut ideea ca trebuie sa treaca ceva viata peste tine ca sa ai empatia necesara sa intelegi framantarile sufletesti ale celor doi hoinari si imi aduc aminte cum criticul care a facut prezentarea filmului a spus ca nu e un film care sa poata fi inteles de cei tineri, poate de la 30 de ani in sus te poti identifica cu astfel de personaje. In anii 20 pana la 30 din viata unui om nu exista framantarile si incertitudinile existentiale pe care le reclama camionagiul Bruno in finalul filmului.
Finalul selenar nu mi s-a parut fortat, a fost ca o curgere lina, ca atunci cand niste rani se cicatrizeaza si sunt aruncate intr-un sertar al sufletului de care nu vrei sa mai stii. Si inca o paralela foarte frumoasa: secventa cand proiectionistul Bruno decupeaza si lipeste niste scene deocheate care sub aparatul de filmat ajung sa fie ca un mecanism repetitiv ce se roteste in gol poate fi si o metafora pentru relatiile repetitive si mecanice ce au loc in realitate in viata. Filmul imita la o scara minimalista viata, relatiile, repetivitatea trairilor.
Filmul mediteaza si la soarta cinemaului, vazut din ce in ce mai mult ca un produs de consum versus purtator al unor emotii sincere (vezi refuzul unei proprietare de cinema de a rula succesele zilei goale de continut) si la americanizarea Germaniei (vezi cat de ironic e folosita limba engleza in anumite replici din film)
Probabil cel mai bun film al lui Wenders, atins de aripa geniului pe alocuri, stie foarte bine sa amestece niste senzatii sufletesti ale omului adult si sa construiasca o calatorie (nu doar fizica, ci si sufleteasca) credibila si onesta.

El lado oscuro del corazon
O minunatie de film, poate cel mai poetic film din cate mi-a fost dat sa vad. Aproape ca investigheza mecanismele poeziei cu limbajul cinematografic. O iubita nu e doar o iubita, e chiar Iubirea, o amica mesagera de ganduri tenebroase e chiar Moartea, deci teme abordate de toti poetii lumii de-a lungul timpului.
Sincer mi-e foarte greu sa scriu prozaic despre un astfel de film care e mai mult o experienta intima personala a celui ce il vede decat un film care sa se supuna unei cronici obiective cu argumente. Adaugati la acest cocktail poezie-moarte-iubire si atmosfera unor spelunci sud-americane si o sa intelegeti de ce un astfel de film e mai mult o experienta ce trece direct prin aorta decat ceva ce se explica prin alte cuvinte.
E singurul film al lui Subiela pe care l-am vazut si probabil ca daca ar fi concurat cu oricare alt film in aceasta runda ar fi fost invins de Wenders (pe care chiar eu l-am propus in turneu), dar trebuie sa recunosc cu toata obiectivitatea ca El lado oscuro del corazon e un film ce mie mi-a mers mai mult la inima decat Im Lauf der Zeit

Intre doua filme (foarte) bune, votul meu e
El lado oscuro del corazon - Im Lauf der Zeit 1-0

[MinRep]

El lado oscuro del corazon
Acesta este primul film de Subiela pe care l-am vazut, deci imi lipseste, poate, minimul de context de care as avea nevoie pentru a vorbi despre el. Dar am sa ma lansez la o incercare scurta.
Protagonistul este Oliveiro, un poet fara succes, care isi petrece timpul alaturi de prieteni artisti, in conversatii cu Moartea, vanzandu-si talentul pentru reclame sau fripturi, precum si alaturi de diferite femei pe care le expediaza din patul sau cu ajutorul unei trape. Existenta sa este magica, iar scopul ei pare sa fie sa gaseasca o femeie care stie sa zboare, care apare sub forma unei prostituate care ii cade cu tronc lui Oliveiro.
Dario Grandinetti este foarte bun in rolul principal si mi-a placut foarte mult si imaginea semnata de Hugo Colace (care a mai filmat "La cienaga" si unul dintre filmele mele preferate din competitia de la TIFF din anul acesta, "Sin retorno", care a castigat si Trofeul Transilvania), in special reluarea catorva cadre importante pe parcursul genericului de final, de aceasta data insa nepopulate de personajele care par sa-si fi luat zborul. Nu sunt foarte convins de metafizica si poezia care incarca povestea, dar aceasta ii dau filmului o aura aparte si m-au facut curios de acest Subiela.

Im Lauf der Zeit
Filmul lui Wim Wenders functioneaza pe mai multe niveluri. In primul rand, este o poveste despre prietenia (sau, ma bine zis, intovarasirea) dintre doi barbati de varsta mijlocie, a caror vieti par sa ruleze in punctul mort. De asemenea, este si un film despre o cultura in suferinta - cultura cinematografica. Salile pe care Bruno le viziteaza pentru intretinere s-au reprofilat pe pelicule porno, singurele care atrag spectatorii. Daca personajele par, in general, blazate si neinteresate de acest aspect, Wenders cu siguranta nu este, iar acest lucru se releva in puternicul sentiment de nostalgie care domina pelicula, de la scena se inceput, care vorbeste despre salile de cinema, la modul in care sunt filmate interioarele cinematografelor si, mai ales secventa din spatele ecranului, in care Bruno si "Kamikaze" pun in scena - spre neplacerea lor, dar spre incantarea copiilor - un mic show cu siluete. Impasul cultural si nostalgia par sa justifice aparitia noilor forme de expresie (un "nou val") si despre asta cred eu ca este vorba in filmul lui Wenders: o pledoarie pentru renasterea cinematografului, filmata intr-un alb-negru splendid.
"Im Lauf der Zeit" este facut de un tip care evident a petrecut prea mult timp in sali de cinema si in cabine de proiectie, dar aici arata cat de bine a invatat meserie.

Vot: "Im Lauf der Zeit"

El lado oscuro del corazón - Oliverio e un barbat frumos, cult, poet care-si cauta perechea, sau dupa cum se exprima, o femeie alaturi de care poate zbura. Se indragosteste de o prostituata, ceea ce produce o gramada de durere de corazon. In una din scenele care se doreste imaginativa, dar e mai degraba exagerata, femeia chiar ii tine corazonul in mana, la propriu.

Nu am multe sa-i reprosez filmului astuia, dar n-a rezonat cu mine. E romantic, in stilul latino-american, e imatur, dar recunoaste asta si face parte din farmecul lui. Nu mi-au placut metaforele destul de evidente, falusurile si teoriile despre arta ca protest, care sunt ca nuca in perete intr-un film atat de conventional in fond. Regia e foarte buna si actorii la fel. Spre final atinge o intensitate care l-ar fi purtat mult mai bine, daca exista de la inceput.

[rvn]

Nu am multe sa-i reprosez filmului astuia, dar n-a rezonat cu mine.

poate n-o sa-ti vina sa crezi,dar nici cu mine. chiar deloc! ca sa ma conving ca este asa,chiar am incercat o revizionare.pur si simplu, dupa 15 minute am dat semne de plictiseala si mi-am adus aminte de expresia ta cu floricelele.
cred ca siropelul acesta exotic argentiniano-canadian,e recomandat adolescentelor care viseaza cu ochii deschisi la Fat-Frumos venind pe calul din poveste.
muzica este extraordinara, in schimb.un adevarat tur de forta pentru deprimatii in urma unor esecuri sentimentale,dar cred ca poezioarele sunt deja prea mult chiar si pentru ei.frumoase versurile poetului uruguayan,chiar rostite si in germana,dar e prea multa literatura in acest film,prea multa tanguiala de amor fara substanta,fara nimic..
nu-mi plac filmele de genul acesta si oricat am incercat,chiar nu mi-a atins nici o coarda sensibila.pacat, fiindca socanta scena de inceput, cu trapa patului deschizandu-se brusc,promitea destul de multe...

[adinachitu]

El lado oscuro del corazón- elementele de suprarealism nu mi se pare că ar trece dincolo de inconfortabil sau penibil, cum zicea cineva mai sus, ci ele sunt suprarealiste mai degrabă în limita slovei, poeziei decât în limetele vizualului. Subiela spune povești versatile în viersuri făcând apel într-un mod inedit, igienic, aproape pudic, la elemente care ies cu mult din sfera cinematografului obisnuit si se indreaptă către axiologie, filosofie ușoară, sănătoasă, dihotomii, romantisme până la transcendențe și misticisme digerabile cum e cazul lui Hombre mirando al sudeste, No te mueras sin decirme adónde vas sau Pequeños milagros, însă El lado oscuro del corazón, comparativ cu cele mentionate e mai putțin misticos și mai revigorant, în egală măsură trist, un film-slovă bacoviană mototlită dadaist și "origamic" .

un film-slovă bacoviană mototlită dadaist și "origamic"

As fi foarte curios sa aflu unde ai vazut tu film bacovian in El lado oscuro del corazón. "mototolit dadaist"? Un film atat de conventional ca asta? La "origamic" mai ca nu mai am curajul sa ma mir.

[adinachitu]

get used to it
so, când vine vorba de poezie (vizuală) interpretarea ei (de pe scaunul simplului privitor) e pur aleatoare, subiectivă. N-am făcut decât să cobor bitternesssu și greața de sorginte "sartriană" (sartre op. cit) a cestui film în spațiu mioritic unde am găsit un vas liber...bacovian, cât despre "origamie" las-o deoparte, face parte din el lado osbscuro de mi corazon )

Aici incercam in general sa discutam despre filme, nu sa epatam cu interpretari "pur aleatoare, subiective" intr-un limbaj cat mai alambicat cu putinta. Sau, mai pe romaneste, aberatii.

[Windom]

Nu va duelati in slove cu femeia asta.

[rvn]

“im lauf der zeit”
in goana timpului-o metafora potrivita cu tema filmului si cu ceea ce simti cand calatoresti alaturi de cei doi protagonisti, Bruno si Robert, pe drumurile lungi si obositoare ale Germaniei de Est,intr-o aventura pe care cei doi barbati o incep din pura intamplare.
cabina fostului camion care transporta mobila pe vremuri,acum singura avere a lui Bruno,proiectionistul care nu-si mai gasea utilitatea in noua era a cinematografului german,devine locul unde cei doi voiajori,in incercare lor de a lasa totul in urma,leaga o trainica si bizara prietenie,bazata in special pe dorinta de libertate,de detasare fata de trecutul dureros, similar cu senzatia de ratare.
surprizele de care cei doi au parte, prinsi in mrejele calatoriei impreuna, ii ajuta sa-si redescopere partea sensibila,sufletista a lor,lucru care le confera posibilitatea unei comunicari profunde, mai ales prin gesturi si priviri cu subinteles in detrimentul dialogului,care ar fi stricat mult frumusetea acestei interesante experiente de viata traita de ei,uneori la cota maxima.
filmul,desi lipsit de ritm alert,place de la inceput pana la sfarsit, in primul rand din cauza provocarilor la care esti supus ca spectator. totul este imprevizibil,regizorul lasandu-le celor doi posibilitatea de a lua decizii de moment,lucru care sfideaza logica itinerariului prestabilit si care le da lor,dar si noua,senzatia ca n-o sa ajunga de fapt niciodata la capat de drum,ci doar vor hoinari la nesfarsit,lasand in urma oameni,locuri,fapte,inclusiv propriile vieti,dupa ce, un impuls,tot de moment,i-a determinat sa se confrunte cu ele.
tin neaparat sa-i remarc pe cei doi actori:Rudiger Vogler si Hanns Zischler,care ne-au facut demonstratia unei prestatii actoricesti de inalta clasa si n-am cum sa uit sa mentionez si coloana sonora,acordurile muzicii country fiind cat se poate de potrivite pentru un road movie original.


“el lado oscuro del corazon”.
este primul film al lui Subiela pe care-l vad si de care am ramas demazagita,dar nu din cauza calitatilor artistice ci a faptului ca totul cade intr-o vesnica lamentare si tanguire,incat lacrimile care ar trebui sa-ti umple ochii de cate ori auzi recitandu-se versurile care reprezinta si motto-ul filmului,deja seaca de plictiseala…
suprarealismul acesta in stil latin imi este complet nou si oricat am incercat sa rezonez cu el,n-am reusit,poate si din cauza unei asocieri(nedreapta,sa zic) cu stilul telenovelistic,desi,intr-adevar,filmul argentianului,depaseste cu mult sfera genului amintit, ce reprezinta cartea de vizita cu care ne-am obisnuit sa asociem America Latina.
subiectul filmului are un potential dramatic imens, pe care Subiela ar fi putut sa puna accent,dar probabil latura lui poetica,inclinatia lui pentru elegie,l-a determinat sa faca un astfel de film, un “poem cinematografic”, o lunga agonie pentru actori si spectator,la finalul careia, eu,am avut impresia ca n-am aflat nimic concret, ca tot ce-am vazut transpus pe ecran in imagini, a fost un sir lung de versuri,emotionante intr-adevar, dar fara nici un fel de finalitate,o meditatie complicata si fara sens asupra vietii,mortii si iubirii,la fel cum era si invartirea continua in cerc a trenuletului,jucaria preferata a lui Oliveiro.
repet, as fi preferat ca regizorul sa faca din poveste un subiect real dramatic, adica o legatura imposibila de amor intre o prostituata si un poet blazat,sarac lipit,care n-ar fi fost in stare s-o intretina.ar fi fost cu siguranta un cliseu,dar cel putin,am fi fost scutiti de atata lamentare care risca sa devina penibila, mai ales pentru cei care nu prefera genul acesta de film.
momentul culminat al filmului,scena cu inima smulsa din piept si cu bricheta arzand, mi-a adus zambetul pe fata.aceasta exagerare la punct maxim,mi-a pus capac si m-a facut sa ignor celelalte calitati pentru care apreciez totusi, filmul:muzica si imaginea.
cei doi actori,desi decorativi, n-au sustinut partitura poetico-erotica,decat cu sentiment.interpretarea lor,nu mi-a lasat o impresie deosebita.

votul meu, fara dubiu,merge asadar la WIM WENDERS.

[adinachitu]

Aici incercam in general sa discutam despre filme, nu sa epatam cu interpretari "pur aleatoare, subiective" intr-un limbaj cat mai alambicat cu putinta. Sau, mai pe romaneste, aberatii.

omule, orice interpretare a unui film fie ea si "critica autorizata" e supusa ghilotinei subiectivitatii, a refuza acest principiu de bun simt este o, mai pe romaneste, aberatie
din cauza unor astfel de reactii nu stau de obicei pe acest forum
windom, bruce lee face o reverenta catre tine

[Liviu-]

din cauza unor astfel de reactii nu stau de obicei pe acest forum

Reactia mi se pare indreptatita. Twinsen ti-a cerut doar sa explici cum ai ajuns la caracterizarea respectiva. Nici eu nu prea vad cum ar fi bacovian filmul asta.

Get used to it, aici nu mai e monolog

[adinachitu]

hm, da, cred ca am pseudo-explicat
da, mi-am zis sa ies oleaca din sfera monologului si am ajuns la dialog punitiv adica la dialog

[Federico]

Mi-a placut, dar e genul de film pe care n-as indrazni sa-l recomand cuiva si in acelasi timp n-as indrazni nici sa-i detractez in vreun fel decizia de a-l urmari. Mi-a placut cum reuseste sa-si cladeasca un mood intens si special; contributia muzicii e decisiva aici ( schelalaielile meditative ale saxofonului (cred) deprima iar murmurul ala subliminal de tip Vangelis care insoteste scenele de dragoste te imbie inspre transcendent) dar si mutra dezabuzata a actorului si vocea aferenta cae nareaza din off in anumite momente. Desi sunt capabil sa ma predau incprehensibilului (Lynch, Tarkovski, von Trier), cand o fac desi nu inteleg nimic pe cale analitica din imageria filmului, simt un fel de cordon ombilical immaterial care imi conecteaza subconstientul la inteligibilul supra-logic al filmului. Din pacate aici nu e cazul. N-am intels suficient nici pe cale logica, dar nici pe cale intuitiva. In rest , mi-a mai placut prologul si epilogul, secventa in care e sincronizata o priveliste ce aluneca pe sinusoidele unui roller coaster si sonorul unor gemete erotice, toata portiunea cu femeia oarba care cocheta cu al saselea simt, ideea cu levitatia (daca ne gandim si la motivul poeziei putem spune ca cineva a tras cu ochiul la Tarkoski) desi a doua oara cand e folosita merge cam departe depasind incinta apartamentului , ralantiul in care el intra in camera cu femeia-n brate darmand usa, si cu autocomnustia obiectelor din jurul lor dupa ce ei se asaza-n pat (de pluverizarea spontana a sticlelor cu parfum nu sunt sigur ). Si cam atat.

PS: apropos de Bacovia...

Barbar, canta femeia-aceea,
Tarziu, in cafeneaua goala,
Barbar canta, dar plin de jale,-
Si-n jur era asa rascoala...
Si-n zgomot monstru de timbale,
Barbar, canta femeia-aceea.

Barbar, canta femeia-aceea...
Si noi eram o ceata trista-
Prin fumul de tigari, ca-n nouri,
Gandeam la lumi ce nu exista...
Si-n lungu, satanice ecouri
Barbar, canta femeia-aceea.

Barbar, canta femeia-aceea,
Si-n jur era asa rascoala...
Si nici nu ne-am mai dus acasa,
Si-am plans cu fruntile pe masa,
Iar peste noi, in sala goala,-
Barbar, canta femeia-aceea...

[rvn]

Mi-a placut cum reuseste sa-si cladeasca un mood intens si special; contributia muzicii e decisiva aici ( schelalaielile meditative ale saxofonului (cred) deprima iar murmurul ala subliminal de tip Vangelis care insoteste scenele de dragoste te imbie inspre transcendent) dar si mutra dezabuzata a actorului si vocea aferenta cae nareaza din off in anumite momente.
In rest , mi-a mai placut prologul si epilogul, secventa in care e sincronizata o priveliste ce aluneca pe sinusoidele unui roller coaster si sonorul unor gemete erotice, toata portiunea cu femeia oarba care cocheta cu al saselea simt, ideea cu levitatia (daca ne gandim si la motivul poeziei putem spune ca cineva a tras cu ochiul la Tarkoski) desi a doua oara cand e folosita merge cam departe depasind incinta apartamentului , ralantiul in care el intra in camera cu femeia-n brate darmand usa, si cu autocomnustia obiectelor din jurul lor dupa ce ei se asaza-n pat (de pluverizarea spontana a sticlelor cu parfum nu sunt sigur ). Si cam atat.

degeaba incearca muzica si imaginile sa transmita frumusetea si intelesul versurilor.
actorii nu transmit nimic.eu una,n-am simtit nici un fel senzatia de erotism pur,natural,care ar fi trebuit sa-l emane,mai ales in timpul scenelor de dragoste.totul este prea stilizat,prea exagerat in simboluri,incat, la un moment dat ,ai impresia ca ,de fapt,totul este un vis,ca nici macar intalnirea celor doi in spelunca aceea,n-a fost reala.inlocuirea realului cu suprarealul e exagerata cantitativ si devine hilara cu cat creste si-n intensitate dramatica.degeaba imaginezi combustia obiectelor din jur si pulverizarea parfumurilor,nu mai zic de usa daramata,inima smulsa din piept ca in Saw si pusa pe farfurie ca ofranda,daca actorii nu transmit aceasta pasiune erotica existenta in ei, prin gesturi convingatoare.

[adinachitu]

frumos apropos, mi-l arog egocentric, caci subliminal imi apartine deja

Nice poem, n-are absolut nicio legatura cu filmul.

Ma lupt din greu cu Im Lauf der Zeit, sper sa nu ma invinga inainte de final.