Originally Posted by Pitbull:
O sä vinä si cronicuzda, mintenas.
|
Si, iacät-o!
(Mai întâi, o precizare, apropo de constatärile mele de ieri: n-am observat nici o relatie semnificativä între scenariul lui Daneliuc si scaletta propusä de mine; existä unele asemänäri, dar s-ar putea sä fi fost întâmplätoare si chiar inevitabile; am s-o caut, am s-o recitesc, si dacä apar unele teme de discutie, le vom aborda mai încolo. Deocamdatä... cronica filmului.)
"Sistemul nervos" - un Daneliuc cuminte
Dupä ce proaspät unsul tovaräs Dulea, la indicätiile pretioase ale tovaräsei primviceprimministru Elena Ceausescu, däduse putin cu el de toti peretii (mai ales cä scandalul umflat artificial
"Glissando" era cald încä), Mircea Daneliuc s-a cumintit si a fäcut
"Iacob" - un film care läsa în pace falsele disidente si expunea onest drama unui miner din regimul... oricare - pentru cä, desi prozele lui Geo Bogza se plasau în "orânduirea burghezo-mosiereascä", viata (si moartea) lui Iacob Onisia aveau tangente clare cu universalitatea. Desi inegal construit, si cam trenant în portiunea medianä, filmul se impunea printr-un început si un sfârsit de-a dreptul apocaliptice, de o fortä expresivä rarä. Chiar si "cuminte", Daneliuc era insuportabil de "räu" ("räu", adicä "bun").
Imediat dupä aceea, comunistii l-au cumintit si mai dihai, ajungând la compromisul
"Tusea si junghiul", dupä basmul
"Fata babei si fata mosneagului", de Creangä. A fost primul semn al carambolicei deraieri ce avea sä se producä imediat dupä aceea, o datä cu "liberalizarea" lui Daneliuc. Fermecätoarea poveste clasicä era împänatä cu hidosenii, aluzii sexuale perverse (o adeväratä blasfemie, secventa cu "scäldatul"), violente si figuri de stil ostentative - si în final, un tricolor gäurit fâlfâit de Mosneag dupä ce scäpase de Babä, cä între timp trecuse Revolutia peste noi.
De-atunci încoace, Daneliuc s-a înscris într-un funest glissando (termen predestinat!) spre cele mai aberante zone ale discursului cinematografic. Virulenta criticä a degenerat în isterie. Nonconformismul s-a împotmolit în perversitate si scatologie. Oniricul cu nuante fantastice a decäzut în degringolade haotice. Personalitatea stilisticä aparte, atât de viguros exprimatä în
"Proba de microfon" sau
"Vânätoarea de vulpi", a esuat în agramatism cinematografic. Artistul de odinioarä s-a rostogolit rapid si sigur pe povârnisul marcat de hopuri ca pelteaua
"A unsprezecea poruncä", insanitatea
"Patul conjugal", stângäcia ezitantä
"Aceastä lehamite", cosmarul sub-naturalist
"Senatorul melcilor", (nefäcutul "Ovidiu") si strident-gratuita fantasmagorie
"Ambasadori, cäutäm patrie". Pentru a ajunge, în sfârsit, cu
"Sistemul nervos" în pioneze.
Originea declaratä a acestui film este romanul
"Marilene" al aceluiasi Daneliuc, dar putini stiu cä adevärata sa genezä se revendicä de la un document olograf - jurnalul intim-sentimental al unei persoane reale, pensionara Elena Bors din Pitesti, îndrägostitä iremediabil de Paul Soloc. Pornind de la acest izvor real, Daneliuc grefeazä peste povestea bietei femei o serie de motive dragi lui, întâlnite si räsîntâlnite prin majoritatea filmelor anterioare. La loc de cinste stä noua inventie cu bäutul de urinä, fatalmente inspirat din încä nestinsa halima bivolarianä, plus recentele obsesii urinoterapeutice care se-nghesuie sä devinä cât mai trendy prin lumea largä (sau... mai putin largä).
Imediat ce constatäm cä majoritatea personajelor si zonelor umane ale filmului sunt mai mult sau mai putin preocupate de "bäutul de pisu", ne întrebäm legitim (cel putin, dacä ne-a mai rämas o brumä de încredere în Daneliuc) CE LEGÄTURÄ are mania asta cu straniul amour perdu dintre Niculina Puicä si Paul, si UNDE vrea cineastul sä ajungä. Dar eventuala încredere se spulberä ireversibil, cäci Daneliuc nu se dezminte: nu ajunge NICÄIERI. Tot altoiul urinar nu rämâne decât o scârbavnicä paralelä cu axa principalä a povestirii, risipitä în cele din urmä sub tentatia soväielnicei "revolutii a pensionarilor" din final.
E relevant faptul cä exact acelasi tip de gresealä se regäseste în multe alte filme recente ale lui Daneliuc: încercarea de a combina douä ciudätenii disparate, care în loc sä se potenteze una pe alta sfârsesc prin a se anula la fel de reciproc (în
"A unsprezecea poruncä": sosiile marilor demnitari nazisti, pierdute pe drumul spre acel no man's land unde naufragiazä personajele; în
"Aceastä lehamite": fantoma si dealul pe care masinile "urcä"; în
"Senatorul melcilor": scandalul Sälcudeanu si violentele cu tiganii). Toate sunt rezultate semnificative a nestiintei de a rezolva celebra relatie dramaturgicä dintre "dacä" si "dar dacä".
În jurul acestor douä inegale tulpini însäilate precar, graviteazä aceeasi si aceeasi Românie mai bolnavä de o mie de ori de cât este sau ar putea fi vreodatä - România lui Daneliuc. Eternul univers casnic derizoriu, omniprezentul fundal sordid al sträzii, inevitabilul demers prin sanctuarele televiziunii publice si ale guvernului, infect-asepticele decoruri spitalicesti - filmate la fel ca în
"Patul conjugal", la fel ca în
"Aceastä lehamite", la fel ca în
"Senatorul melcilor" - adicä urât, inestetic, stângaci, nu ca pe vremuri, în
"Proba de microfon". Privirea lui Daneliuc asupra acestor zone (SINGURELE pe care le vede), voindu-se poate piezisä, nu e decât strâmbä, iar glasul säu critic nu reuseste sä sune decât ca "huo!" si "ptiu!"
Se remarcä din nou, glorios-nepäsätoare, puzderia de inadvertente - soldatul din gardä care se poartä ca un racoleur de figuratie, intrarea petentei la guvern pe poarta principalä, blatul total la metrou (ivite fie din neglijentä, fie din stângäcia construirii unor licente care s-ar fi dorit, poate, acceptabile pe principiul "improbabilului posibil"). Simptomaticä în acest sens este audienta la secretarul de stat - un Dorel Visan orb (ce infantilä si transparentä "metaforä"!), cu comportament ilogic si blând-deviant. Pesemne autorul a încercat (din nou) o abordare în spirit kafkian - uitând cä marele geniu al absurdului tragic a scris acum aproape un secol, iar reluarea acelorasi procedee, neactualizate estetic cu nimic, nu poate fi decât epigonicä (mai ales când îti lipseste forta creatoare si, în special, RIGOAREA intrinsecä a absurdului în artä).
Nu lipsesc nici gratuitätile totale (secventa cu motociclistul de dirt-track si cuplul de pe stadion, introdusä poate doar ca sä mai vedem o junä spunând cä "mä scapä pisu" si un june insinuând cä ar vrea s-o contempleze cu acel prilej - si ca si cum n-ar fi fost de ajuns, se mai si reia de trei ori, ca un leit-motiv cu care numai Daneliuc stie ce-o fi urmärit). La fel de nejustificatä e si agresiva hernie a lui Jenel (spectacularul Val Teodosiu, care când inträ pe mâna unui regisor neavenit cade inevitabil în caricaturä groasä), prilejuind numai aparitii repetate de lenjerie femeiascä pe trup de bärbat, chiloti dati sus-jos, sus-jos, gemete si strâmbäturi, si-ntr-un final, o internare în spital încununatä prin fecalizare în pat. A - si sä nu uitäm, desigur, idealul personajelor de a face cât mai mult sex, când legitim, când nelegitim: cei doi soti acasä, asistenta cu medicul (särmane Miticä Popescu, ce-ai ajuns!), cei patru în camera cu asternut de mätase neagrä, si asa mai departe. De ce? Päi, ca sä socäm - cum de ce? Ca sä arätäm cu degetul cä lumea se duce de râpä de imoralä ce e.
Evident, toate acestea nu erau de ajuns spre a astâmpära pulsiunile lui Daneliuc, care face ce face si iar ajunge la un pui de revolutie! De data asta, se revoltä pensionarii din Brasov. Episodul respectiv, împins cu forta pe firul povestii (färä nici o motivatie realä, nici în relatie cu evolutia personajelor principale, nici pornind de la fundalul social) si crosetat unu-pe-fatä sapte-pe-dos, e atât de inadmisibil realizat cinematografic, încât nu reuseste decât sä încheie filmul într-o notä de iritare suveranä. Cä nu se prea stie ce vor demonstrantii, mai treacä-meargä - putem accepta intentia de "abstract", de "în general", de "stim cu totii cum e". Cä din nou se reiau, pentru a nu stiu câta oarä, strävechile "cine-a tras în noi / dupä douäsdoi", "a-de-vä-rul!", etc., fie - hai sä zicem cä nici acum nu le-am aflat, si Daneliuc, vezi-Doamne, trage iar un "semnal de alarmä" (desi... hai sä fim seriosi!). Cä Rodica Tapalagä se trezeste c-un tricolor în mânä si se uitä prin revolutionara-i gaurä - bine, hai si-asta, cä e drapelul sfânt al nostru al tuturor. Dar sä vezi o mizanscenä atât de penibilä, o adunäturä atât de falsä, presäratä DIN NOU cu personaje care-si fac nevoite prin locuri publice, cu sticle incendiare aruncate-n doru' lelii, cu câtiva scutieri tropäitori si mascati care se uitä FOARTE URÂT la eroinä - si totul filmat atât de împrästiat, atât de diletant... ar deveni revoltätor, dacä sentimentul dominant n-ar fi unul de milä.
Un sentiment de milä si "tristete iremediabilä" permanent, de altfel, când constatäm cä Daneliuc continuä sä gândeascä cinematografic la nivelul filmului românesc din anii '80. Majoritatea covârsitoare a încadraturilor, unghiulatiilor, täieturilor de montaj, de-acolo se revendicä. În ochii cuiva care vede strict filmele recente ale lui Daneliuc si nimic mai mult (cum, în fond, e si firesc pentru orice operä cinematograficä), regisorul nostru pare sä nu stie meserie. Expozitiunea sa filmicä e de un agramatism înfiorätor - constructie dezordonatä a secventelor, racorduri cum dä Dumnezeu, ritm narativ sau descriptiv pierdut prin päpusoi - respirând un aer general de amatorism si improvizatie. Lipsa semnelor de punctuatie a frazelor în imagini, cuvintele-cadre încropite partial, omisiunile de tot felul, aproape cä sugereazä limbajul internetistic cu "btw d c nu miai zis k luMa d 1a data lol" (problema e cä Daneliuc filmeazä asa încä de prin 1990, când la noi nu se auzise de Internet nici mäcar din cärtile lui Toffler!)
Ce-i drept, cei mai multi dintre noi l-am auzit de-atâtea ori vorbind, l-am mai si citit, asa cä putem spune cä, pe undeva prin sträfundurile lui läuntrice, omul stie, teoretic, cinema. Buba e cä se pierde cu totul când e vorba sä spunä. Fortând putin nota, e ca un vorbitor inteligent dar bâlbâit si incoerent. (Fortând-o putin mai mult, am adäuga si o undä de haos patologic pe drumul de la intentie la realizarea ei - si chiar si la nivelul intentiei...) Iar dacä ne amintim cä a fäcut cândva acele filme extraordinare dinainte de 1984, e evident cä nu avem de-a face cu un tâmpit - ci cu un cineast care s-a pierdut pe sine... pentru totdeauna, îndräznesc sä spun.
As zice cä singura componentä cât de cât viabilä a acestui
"Sistem nervos" în degringoladä rämâne tocmai filonul säu central: fantezia romanticä a protagonistei în relatie cu "Paul". Se remarcä aici, în primul rând, o tresärire a autorului cu adevärat creatoare: femeia din realitate, autoarea acelui jurnal si träitoare a respectivelor sentimente, era efectiv un caz patologic si färä nimic nobil: lipsitä de inteligentä, cu o spoialä subtire de educatie si scoalä, ruptä de realitate, pierdutä în fantasmele ei. În schimb, Niculina Puicä propune un model de întelepciune popularä candidä, împodobitä cu inevitabile naivitäti si cäderi în derizoriu prin relatia cu o lume bolnavä în care, paradoxal, ea e cea mai normalä persoanä. Dacä Daneliuc ar fi rämas acelasi de pe vremuri, dacä demersul lui artistic ar fi fost riguros, ferm si responsabil, din asta s-ar fi putut obtine o constructie foarte convingätoare si profundä. Desigur, motivul "nebunului" care e "singurul om normal" într-o lume "si mai nebunä decât el" s-a folosit cu vârf si îndesat, dar încä nu e complet compromis. Povestea Niculinei Puicä avea, la origine, destule date ca sä-l reia încä o datä, cu rost. Dacä...
Asa însä, nu ne rämâne decât sä admiräm (atât cât se poate, printre sticlute cu urinä si forfecäri de montaj brambura) talentul unei mari actrite care, si la vârsta a treia, rämâne la fel de adeväratä, complexä, expresivä si subtilä ca pe vremea când o juca pe Coana Joitica, în regia lui Ciulei. De asemenea, se cuvine sä remarcäm cä singurele secvente functionale din film sunt câteva dintre cele ale relatiei ei cu Paul - în special, atacurile imaginarului, când Paul începe sä i se "adreseze direct" din televizor. Din päcate, acestea se consumä rapid, iar personajul televizorului devine redundant si exasperant. Iar glissando-urile în imaginar (cândva atât de incitante si misterioase - în chiar...
"Glissando", evident!), devin aici tulburi, haotice, derutante - în ultimä instantä, enervante. Delirul internärii în spital, care s-ar fi vrut (si ar fi putut sä fie) halucinant în cel mai bun sens al cuvântului, nu rämâne decât un talmes-balmes de diletantism scäpat de sub control.
Desi cu douä-trei flori nu se face primävarä, si nici cu imagine de calitate nu se poate face un film ratat la nivel de fond, se impune totusi sä remarcäm cä ochiul lui Cälin Ghibu a rämas viu, si nu lipsesc cadrele compuse interesant si expresiv - cu rarele ocazii când Daneliuc se linisteste si-si lasä operatorul sä lucreze asa cum stie el. Decorurile se achitä onorabil de sarcina zugrävirii unei realitäti românesti cât mai urâte cu putintä, reusind mai ales sä ne introducä într-un apartament insuportabil (unde o notä discordantä face biblioteca, deloc în ton cu locatarii). Costumele îsi aduc contributia la fel de läudabil, în acelasi spirit al grotescului acceptabil (mai ales bluza cu päianjeni a Ceciliei Bârborä si pantalonasii lui Val Teodosiu), la care se adaugä, evident, toaletele Rodicäi Tapalagä, unde riscul de a caricaturiza ostentativ imaginea nebunei ce vorbeste singurä pe sträzi era enorm. Verdi rämâne Verdi, asa cä acordurilor din
"La Traviata" nu li se poate reprosa nimic - si chiar se asazä bine peste vibratiile Niculinei pentru "cerbisorul" ei.
Una peste alta,
"Sistemul nervos" ne vârä iar pe gât, pentru a nu stiu câta oarä, negativismul crunt si unilateral fatä de lumea în care träim, în aceleasi tuse groase si stângace. Ne bucurä putin cu Rodica Tapalagä, ne scârbeste mult cu urina (färä sä ne ofere nimic mai acätärii în schimb, pe vreun plan al ideilor), ne astenizeazä cu nemuritoarele clisee postrevolutionare si, de pe la jumätate încolo, ne plictiseste criminal. Iar dacä nu suntem simpli spectatori, ci cât de cât cunoscätori ai artei si meseriei filmului, ne aratä din nou cum "nu se face".
Bine cä mäcar, asa cum spuneam la început, de data asta Daneliuc a fost relativ mai "cuminte" - în sensul cä:
- se zbiarä mai putin ca de obicei;
- personajele se ceartä si se bat cu mäsurä;
- nici un personaj nu bea urinä în cadru;
- nici un act sexual nu se prelungeste pânä la datul din fund (cä de orgasm, slavä Domnului, ce sä mai vorbim!);
- se practicä numai sex straight;
- singurele nuduri (douä) abia se zäresc, în treacät, la televizor;
- nici unul dintre W.C.-urile foarte prezente în film nu e filmat si în curs de folosire;
- se aud replici obscene doar de vreo douä-trei ori, si înjuräturi, de vreo cinci-sase ori;
- despre melci se vorbeste doar, nu se si väd; si nu tot timpul;
Ceea ce înseamnä cä suntem pe drumul cel bun.