Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
Pe culmile normalităţii - "Francesca"
De la Howard Hughes la Bobby Păunescu
Cu Howard Hughes l-a comparat Tudor Caranfil pe Bobby Păunescu, la conferinţa de presă - printr-o glumă îndrăzneţ-adecvată. Este un "caz", într-adevăr, să fii un magnat financiar şi, din această calitate, să faci un film - ca autor al scenariului şi al regiei! E drept, relaţiile dintre Păunescu şi producţia cinematografică au antecedente consistente şi onorabile, mai ales prin colaborarea financiară cu casa Mandragora - producătoare şi a acestui film. Ba mai mult - răspunzându-mi la o întrebare de natură eminamente profesională, autorul rememora cu nostalgie candidă "cei patru ani de şcoală acasă la Cristi Puiu". Pe scurt, un autodidact format sub îndrumarea însuşi a corifeului noii generaţii. Care e rezultatul?
E un rezultat "normal", ca să zicem aşa - de o normalitate optimistă, în condiţiile în care, pe sub stratul valoric (şi valoros) al minimaliştilor şi confraţilor lor estetici, se cască un hău cvasi-total până la ororile dinozaurilor şi ale neaveniţilor nouveniţi. "Francesca" e unul dintre puţinele filme de nivel mediu - nu "mediocru", căci cam pe tot parcursul lui alternează calităţile (respectabile, nu sclipitoare) şi defectele (onorabile, nu flagrante) - alături de titluri ca "Legături bolnăvicioase", "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii", "Ryna" "Îngerul necesar" sau "Schimb valutar", producţii care, în condiţii normale, ar trebui să asigure substanţa masivă a unei cinematografii naţionale (şi care, la noi, nu reuşesc decât să acopere o zonă oricum, numai substanţială nu).
Concret, însă - care sunt calităţile şi defectele? Şi în ce fel, anume, decurge acest rezultat din formaţiunea profesională aparte a lui Bobby Păunescu?
Întrebarea are tâlcul ei, fiindcă la intervale regulate apar diverşi apologeţi ai autodidacticismului cinematografic, emiţând panseuri din puţul gândirii, gen: "Da' ce dom'le, Chaplin a făcut vreo şcoală? Griffith a terminat regia? Ce studii a avut Murnau?" - sau, mai nou, scuzând sub aceleaşi pretexte recentul semi-eşec al lui Tarantino cu "Inglourious Basterds", care ar putea fi chiar începutul sfârşitului acestui vulcanic talent din ultimele două decenii. Pentru că lui Bobby Păunescu nu-i dorim decât un început de... solidă carieră, suntem datori să procedăm la o disecţie cât mai precisă - şi, unde e cazul, lipsită de menajamente.
Motorul acestui proiect a fost cât se poate de legitim şi generos, situându-se în experienţa lui Păunescu de român trăitor în Italia. Nu vom intra acum într-o analiză aprofundată a acestui fenomen pe cât de complex, pe atât de dramatic - şi ingrat totodată - fiind de ajuns să înţelegem că, după ce a cunoscut în mod direct realitatea în cauză, Păunescu s-a simţit dator să-şi exprime punctul de vedere printr-un film pe care, cum cu sinceritate declară, "numai eu puteam să-l scriu şi să-l fac": povestea unei tinere românce vrăjită de mirajul Vestului - nu întâmplător, având-o ca patroană onomastică pe Santa Francesca Romana, ocrotitoarea emigranţilor.
Problema e că, din păcate, senariul (nu lipsit de calităţi disparate, dar totuşi importante) rămâne deficitar în planul structurii. Nu ştiu cum anume l-a instruit Cristi Puiu pe discipolul său, însă îndrăznesc să afirm din nou că treaba asta şi cu scenaristica sunt două chestii foarte grele. Chiar şi fără studii de specialitate (sau, mai ales în lipsa lor), dacă nu-ţi toceşti ani de zile burta pe cărţile de dramaturgie şi, mai ales, pe caietele format A-4 şi ciornele a nenumărate scenarii ratate, dintr-ale căror greşeli să înveţi, şansele de a duce la bun sfârşit un asemenea demers rămân descurajator de reduse. În cazul de faţă, deşi se doreşte un film despre condiţia de imigrant român în Italia, "Francesca" tratează aproape în totalitate numai problemele specifice ale românilor de acasă, puse în valoare prin pregătirile protagonistei de a pleca - şi nimic mai mult. Italia şi comunitatea românească de-acolo rămân absente - nu numai fiindcă în cele din urmă planul Francescăi dă greş, ci şi întrucât acţiunea ar fi rămas în mare parte aceeaşi şi dacă fata plănuia să plece în Spania la cules de căpşuni, în Marea Britanie ca babysitter, sau în Australia ca îmblânzitoare de canguri. Specificul temei de pornire e eludat - cu excepţia comentariilor (voit - şi reuşit!) sereotipe ale celor din jur, inclusiv buclucaşele replici despre "curva aia de Mussolini" şi "primarul ăla de căcat din Verona" (ca să fie clar: le rosteşte un personaj necreditabil, nefăcând altceva decât să citeze nişte leit-motive bârfitor-gregare, aşa că Signora Alessandra să nu-şi mai ridice poalele-n cap, că nu e cazul).
Un alt defect parţial al scenariului stă în caracterul prea expozitiv al anumitor dialoguri decisive - mai ales, tocmai în cazul discuţiei determinante de la început, în bucătărie, când Francesca îşi declară şcolăreşte intenţiile, la modul: "eu vreau să schimb ceva!!!" în condiţiile grele ale imigraţiei româneşti din Italia - să nu uităm vechea butadă care spune că dacă într-un film, sau o secvenţă, e vorba despre ceea ce spune filmul sau secvenţa, s-a zis! Cu atât mai mult în cazul acelor personaje care spun ceea ce gândesc! Când vrem ca o secvenţă cheie să aibă într-adevăr impactul scontat, nu strică să operăm o decalchiere între context şi subtext - ceea ce, har Domnului, se întâmplă în secvenţele cu recuperatorii (evident, datorită stilului lor "profesional" de a vorbi), rezultatul fiind o creştere dramatică a tensiunii.
Dincolo de aceste considerente, scenariul curge acceptabil - mai puţin începutul (un setup anchilozat şi nesigur), şi finalul (nepermis de disipat, în condiţiile în care până atunci povestea reuşise să acumuleze nişte premise zeiss pentru o încheiere pe cât de bubuitoare, pe atât de bogată în sensuri). Pe tot parcursul segmentului median, personajele îşi dezvăluie portrete interesante şi complexe, evoluţia dramatică merge într-un crescendo tensionat, ba chiar, înainte de anticlimaxul final, Păunescu izbuteşte să construiască un suspense realmente palpabil - mai ales de la nivelul scriiturii, cu contribuţia regiei în plan secund.
Şi pentru că tot veni (fatalmente!) vorba de regie, aici lucrurile devin şi mai semnificative. Din discuţia cu autorul, am aflat că, slavă Domnului, a ştiut foarte bine ce făcea. "Francesca" merge vizibil în siajul estetic al filmelor minimaliste, pe de o parte în mod firesc, datorită strânsei colaborări cu Cristi Puiu, dar pe de altă parte şi prin asumarea conştientă a formulei expresive. Predomină secvenţele construite eminamente pe mizanscenă şi filmate din câte un cadru lung, uneori fix, alteori de o mobilitate pseudo-improvizată, dar mai puţin agresiv la nivelul hiperrealismului (instabilitatea filmărilor din mână, brutalitatea câte unui rough, etc.), cu tăieturi de montaj minimale şi compoziţii relativ largi - Bobby Păunescu afirmând că povestea, prin însăşi natura ei, se cerea filmată de la o distanţă medie, oarecum neutră, excluzând gradul de implicare propriu prim-planului. Din păcate, în majoritatea cazurilor, acumularea insidioasă a tensiunii prin aceste lungimi şi tăceri (sau dialoguri deliberat irelevante), funcţionează doar parţial - cu câteva excepţii strălucite: conversaţia Ana-Remulus, dialogul între Francesca şi Miţă când acesta îi dezvăluie, prin replici scurte intercalate cu pauze înnebunitoare, impasul în care a ajuns, sau cele două secvenţe cu întâlnirile dintre Miţă şi recuperatori (în parcare, apoi la atelier).
Un alt avantaj al acestei concepţii de încadratură subzistă într-o bună citire a atmosferei, care chiar dacă nu aduce nimic nou, compune totuşi expresiv ambianţa acelei zone din societatea noastră, atât de întinsă, proprie unor asemenea evoluţii - acele apartamente, acele cartiere, acele tipuri de firme şi locuri de muncă. Contribuie şi fotografia lui Andrei Butică, sensibilă şi meticulos compusă, dintr-al cărei ansamblu se disting câteva cadre de o frumuseţe plastică remarcabilă (inclusiv şi mai ales, aş zice, imaginea finală, cu Francesca aşteptând în gară, printre bagaje, trenul ce o va duce înapoi, unde o aşteaptă tragedia, îndepărtând-o de visul ce se şterge încet şi, poate, definitiv.
Îl mai ajută pe Bobby Păunescu şi o distribuţie foarte bine alcătuită, gravitând în jurul surprinzătoarei cvasi-revelaţii Monica Bârlădeanu - un talent palpabil, reuşind în special să sugereze zona de inocenţă atât de greu compatibilă cu un fizic aşa de frapant (ceea ce ne justifică iertarea câtorva mici stridenţe de rostire sau chei de rezonanţă cam pe-alături). Doru Boguţă îi dă replica mai mult decât adecvat, portretizând tipul de tânăr slab, condamnat să cadă victima propriei naivităţi - în raport contrastant cu Mihai Dorobanţu, o brută grobian-onctuoasă de care simţi că nu mai ai scăpare (cu atât mai impresionant ca actor, cu cât semnează şi scenografia, de acelaşi realism migălos-dezinvolt propriu întregului film).
Luminiţa Gheorghiu nu mai surprinde pe nimeni, asigurând masiva axă centrală a umanităţii filmului, în jurul căreia gravitează un număr de apariţii tip cameo pline de aplomb: Teo Corban, Ion Sapdaru, Ion Besoiu, Dana Dogaru, Gabriel Spahiu, şi mai ales Doru Ana - în rolul naşului, cu bizara lui obsesie erotică inofensivă dar deloc inocentă, căreia doar o câtime îi mai lipsea ca să întregească o posibilă secvenţă de antologie.
Trăgând linie şi adunând, răspunsul la întrebările formulate iniţial se profilează clar: cu toate inegalităţile şi micile lui stângăcii, filmul are stil şi un nivel cert de profesionalism - iar Bobby Păunescu, în mod paradoxal, manifestă nu atât profesionalism deplin (deocamdată), cât un foarte posibil talent nativ. Îndrăznesc să presupun, ca un diagnostic al prezentei radiografii, că dacă acest talent era dublat de o cunoaştere mai riguroasă a meseriei şi o experienţă mai cuprinzătoare, majoritatea hibelor de mai sus ar fi dispărut. Din fericire, însuşi Bobby recunoaşte: "pentru mine, a fost un film-şcoală!" Ei, atunci nu ne rămâne decât să sperăm că roadele se vor vedea în viitor. În care viitor...? Pentru moment, autorul nu e foarte hotărât - semn că nu se repede să filmeze pe pilot automat, ci preferă să stea o vreme în gestaţie. Ceea ce, iar, e un semn bun.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
1 octombrie, 2009,h. 19:00-21:06
Bucureşti, România
|