Fani CineMagia, alegeti-va favoritii - RELOADED!

[emanuel]

Anul trecut, in cadrul editiei cu numarul 3 a Festivalului International de Film Transilvania organizatorii au propus formarea unui nou juriu, diferit de Juriul Festivalului. Astfel si-a facut aparitia Juriul CineMagia.

Trei dintre vizitatorii constanti ai site-ului www.cinemagia.ro - unul dintre partenerii TIFF si-au luat in serios rolurile de membri ai juriului, au vizionat zi si noapte filmele prezentate in festival (gasind timp si pentru distractie), iar la final au acordat proriile premii.

Anul acesta, TIFF 2005 e gata sa intampine un nou Juriu CineMagia.
Ce ai de facut daca vrei sa devii unul din cei trei membri ai juriului care se vor afla la Cluj in perioada 27 mai - 5 iunie: trebuie sa te comporti, sa gandesti, dar, mai ales, sa scrii ca un profesionist in materie de cinema. Asta, evident, pe forumul CineMagia. Povestea de anul trecut se repeta: trebuie sa-ti imaginezi ca faci parte dintr-un juriu a carui sarcina este sa aleaga cele mai bune filme care au fost prezentate in Romania de la inceputul anului 2005. Opiniile tale, care trebuie sa fie foarte bine argumentate, vor fi citite si "virusate" pe parcurs de un juriu format din trei critici de film - Alex. Leo Serban, Andrei Gorzo si Mihai Chirilov - care la final va alege cei trei membri ai Juriului CineMagia.

Concursul incepe pentru tine din momentul in care ai terminat de citit aceste randuri.
Bafta!

[emanuel]

Premiere 2005
Am mutat discutia de aici la topicul TIFF 2005 - Intrebari si raspunsuri.
Asteptam aici doar cronicile, pentru a nu fi greu de urmarit.
Multumesc.

[emanuel]

Asteptam cronicile in acest topic.
Concursul a inceput!

Bafta la toata lumea!

[BeNnY]

Million Dollar Baby

Million Dollar Baby nu este un film despre sport si nu este un film despre box. E un doar un alt film despre un 'white trash' plin de speranta si pasiune, de o stabilitate psihica inumana, care trece peste orice obstacole, fie ca a impuscat-o taica-su in ureche fie ca taica-su i-a ingropat cainele.Pare a exista o reteta pentru filmele cu boxeri: avem 1 individ barbat/femeie (preferabil femeie) alb(a)/mexican(a) (preferabil mexican(a) ) care a avut probleme cu parintii (preferabil tata a fost rau), un antrenor aparent dur, dar despre care stim ca deep down inside are o inima de aur si un 'ceva' pe la sfarsitul filmului care raneste pugilistul (preferabil grav)fie ca e un prieten, o amintire sau un scaun. O astfel de reteta a cazut pe mainile lui Clint Eastwood, maini care nu au reusit sa modeleze aceeasi uzata poveste spusa de multi alti regizori.

Filmul are o distributie impresionanta, Clint Eastwood, Hillary Swank, Morgan Freeman, dar nu impresioneaza prin jocul actorilor. Nu impresioneaza nu pentru ca cei trei ar avea vreo deficienta de talent, dar nu li se da sansa sa joace, original cel putin. Dupa atatea filme cu pugilisti s-a creat un tipar, un tipar din care Clint Eastwood n-a reusit sa iasa. Tiparul: un antrenor recruteaza un boxer cu putine sanse de a fi recrutat datorita faptului ca e un 'white trash' dar prezinta 21 de grame de pasiune, fapt care il intriga pe antrenor. Acesta procedeaza in consecinta si-l recruteaza pe individ. Cei doi ajung campioni mondiali si bat pe toata lumea pana ce se intampla ceva rau si, de cele mai multe ori, individul pateste ceva la coloana. De aici pugilistul poate sa moara sau sa se intoarca miraculos la viata dupa ce l-a vazut pe Iisus. Vedeti m$b (desi nu recomand) si veti afla pe ce cale o apuca Eastwood, paganul care se intreaba daca Iisus e demizeu.

Nici imaginea nu e remarcabila, decat in spital e frumoasa, cum altereaza vizibil imaginea intre nocturn si diurn. Mai impresioneaza vizual prin fundul lui Hillary Swank, care, sarind pe ritmul unei corzi, aduce multa bucurie spectatorilor dupa multitudinea de minute in care stam fata in fata cu Eastwood. Genial filmate momentele meciurilor, cu putin umor, cu foarte putin dramatism, mai putin 'punctul culminant' care denota lipsa de logica. Totul este previzibil, mai esti si ajutat de un voice-over marca Morgan Freeman care te ajuta sa intuiesti ce se va intampla, in caz ca nu te descurci on your own, voice-over care e, totusi, foarte bine realizat, o voce grava desi acest rol de narator omniscient a daunat un pic personajului lui Freeman, Scrap, care parca era prea atotstiutor. In primele minute relatia dintre Eastwood si Freeman aduce un pic aminte de Lemmon si Matthau dar se renunta repede la relatia dintre cei doi, ea nu se dezvolta pe parcursul filmului, ramanand undeva sub semnul intrebarii, intre punct si semnul exclamarii. Nici relatia dintre Swank si Eastwood nu e foarte clara, intr-un moment el e foarte sceptic in legatura cu antrenarea ei, si deodata o iubeste si o numeste Mo cuishle (my darling, my blood), sentimentul stapan-caine aparand subit la intrebarea pugilistei "You're gonna leave me again?" si el "Never.", gen that came out of nowhere. Lipseste evolutia treptata intre Swank si Eastwood, lipsa asta ducand la niste momente neverosimile in puritatea lor. Se impune spectatorului ca cei doi sunt ca un tata si o fiica, fara nici o justificare.

Filmul despre care am scris nu e prost, e, poate, mai rau, e mediocru. Nu se remarca prin nimic, prin poveste in nici un caz, prin actori nu, prin imagine nu, prin actiune nu, prin relatii interactoricesti nu, cateva glumite presarate ici-colo si mai sus mentionatul fund al lui Hillary Swank pastreza interesul spectatorului. Pot, insa, sa-mi dau seama de ce a fost atat de puternic oscarizat, e un cunoscut obicei al academiei sa dea atatea premii nominalizatului cate lacrimi smulge spectatorului. De evitat daca sunteti usor plictisibili.

[BeNnY]

Hotel Rwanda

Stii cum e multimea cand simte sange? "Prinde-l, ma, nu-l lasa sa fuga! Pastele ma-sii de ucigas!" Suntem multi, suntem impreuna si avem dreptate.

.................................................. .................................................. .................................................. .................................[Andrei Gheorghe]

Desi acest motto nu surprinde esenta filmului, descrie o mare parte din el.

Cand am auzit de "Hotel Rwanda", un film, aparent, despre un genocid comis in 1994, am fost foarte sceptic in legatura cu ce ar putea iesi dintr-un astfel de film. Scepticism care m-a ajutat in aprecierea filmului si mai mult, mai tarziu.

Hotel Rwanda e ecranizarea unui act de curaj comis in Kigali, Rwanda cumva in zilele noastre. Filmul are putin caracter moralizator, reprosand faptul ca oamenii prefera sa inchida ochii in fata unor astfel de fapte, exact cum spune un personaj din film: " I think if people see this footage, they'll say Oh, my God, that's horrible. And then they'll go on eating their dinners.". Nu se pune accentul deloc pe asta, spre fericirea noastra, deci nu deranjeaza.

Un barbat (Don Cheadle) adaposteste peste 1000 de refugiati tutsi in hotelul unde era manager, in timp ce alti 500.000 erau macelariti in mod samavolnic in afara gardurilor hotelului de catre Interhamwe (“Those Who Attack Together”), militia Hutu. El trece prin foc, tipete, generali si cadavre ca sa-si salveze, in primul rand, familia, sotia lui Tutsi si cei trei copii, apoi restul oaspetilor din hotel. Si reuseste, in cele din urma.

Coloana sonora e in surdina, doar in doua momente se aud voci de pe coloana sonora, actorii joaca excelent, Don Cheadle realizand, probabil, rolul vietii lui, se arata niste chestii cu dublu tais, gen toata lumea suferea ca-i parasesc pe rwandezi (strainii, in timp ce plecau cu un autobuz) si unul facea poze, un militian Interhamwe avea ca arma o bormasina, se impresioneaza prin mase dar nu prin genocid, se pun intrebari etice dar raspunsul se lasa la latitudinea spectatorului, se filmeaza genial unele momente ca cel al ambuscadei, se fericesc oamenii cand rebelii tutsi vin si omoara Interhamwe.

De apreciat ca la sfarsit cifrele se dau pe un ton informativ, spre deosebire de alte filme care incearca sa-ti scoata ochii cu numarul mortilor si victimelor. Not the case here. Am scris despre al doilea cel mai bun film al anului 2005 de pana acum, primul fiind Sideways. E un must-see deci you must see it.

[emanuel]

Asteptam in continuare cronicile voastre.
Nu ratati sansa de a va duce la TIFF pe gratis si de a vedea toate filmele.
Cazarea, drumul tot este platit de catre organizatori.

[christi]

Let me get this straight: trebuie sa facem cronica filmului care ne-a placut cel mai mult, sau orice film? (Intreb pt ca Benny critica la greu "Million Dollar Baby"). Exista vreun termen limita?

[emanuel]

Orice film.
Termenul e cat mai repede ca incepe Festivalul peste noi!

[christi]

Hide and Seek

(***)

Iata ca a sosit si momentul in care sa-l vedem pe marele Robert de Niro eclipsat de o pustoaica de zece ani. Minunea se petrece in "Hide and Seek", si are loc din doua motive. Primul ar fi panta descendenta pe care a luat-o cariera lui De Niro, dupa ce a lasat rolurile serioase pe aparitii in filme (in principiu comedii) usoare, dar profitabile. Insa al doilea este mai important: Dakota Fanning. Copila cu nume de stat american este atit de convingatoare, intr-un rol extrem de dificil, incit eforturile lui De Niro de a salva o alta prestatie submediocra ramin fara succes.
Dakota ne aminteste oarecum de Haley Joel Osment, un alt nume remarcat la virsta frageda, dupa "The Sixth Sense". Diferenta este insa mare. Osment a jucat excelent intr-un film excelent, scris si regizat excelent de Shyamalan. Dakota are ghinionul sa apara intr-un film modest, ce nu convinge, ba mai mult, are momente in care stirneste zimbete, din cauza imbecilitatii scenariului. Un film care, spre deosebire de capodopera lui Shyamalan, va fi dat uitarii extrem de repede.
"Hide and Seek" este genul de thriller pe care, in majoritatea momentelor sale, ai senzatia ca l-ai mai vazut. Un tata isi duce fiica la tara, pentru a incerca sa lase in urma durerea pricinuita de moartea mamei acesteia. Izolarea de civilizatie creeaza insa o noua personalitate pentru micuta Emily, una ce se dovedeste extrem de brutala. De aici, incep cliseele. Exista sperieturi false, piste false, idei false ce nasc gauri mari in scenariu, un final (de fapt, ultima secventa din ultima scena) extrem de slab, si, implicit, senzatia de "pacaleala". Un joc de-a v-ati ascunselea in care scenele bune sint cele care se ascund bine de tot.
Atunci, daca totul e atit de slab, de ce trei stele? Pai, in primul rind, pentru Dakota Fanning. Apoi, pentru unele scene reusite. Da, exista si asa ceva, din pacate sint putine si la distanta mare una de alta. Si, nu in ultimul rind, pentru faptul ca, daca am elimina ultimele secunde ale filmului, am fi avut si un final satisfacator. Asa insa, raminem cu senzatia ca, in jocul creat de el, Polson triseaza.

[christi]

The Grudge

(**)

Daca asta este viitorul filmelor horror, nu e bine deloc. Faptul ca "The Grudge" este bazat pe o poveste japoneza, si regizat de acelasi Takashi Shimizu, nu ajuta. Sarah Michelle Gellar spunea ca japonezii vad horrorul ca o arta, spre deosebire de Hollywood. Ei bine, Gellar are dreptate. Exista diferente. Aici, nu exista fete care sa alerge aproape goale prin padure, cu criminalii dupa ele. Asta nu schimba insa idiotenia personajelor, care, rind pe rind, nu ezita sa se aventureze, singure, neinarmate, intr-un pod din care vin zgomote ciudate si in care au mai murit multi oameni inainte.
Va suna cunoscut? Asa si este. Vechea poveste a casei bintuite, dupa niste crime brutale petrecute cu ceva timp in urma, revine in centrul atentiei. Feelingul japonez al filmului promis de Shimizu lipseste insa cu desavirsire, actiunea putind fi la fel de bine setata in orice oras american. Si-asa, actorii principali sint americani, iar toata lumea vorbeste engleza.
Ce-i drept, exista citeva scene interesante, citeva momente cu adevarat tensionate. Ele apar insa doar in prima parte a filmului, cind intriga nu a fost inca dezvaluita, in imensa ei incoerenta si lipsa de sens. In acele momente de inceput, cind inca ai senzatia ca urmaresti un film care, poate, va aduce ceva nou, ceva de calitate. Cu trecerea timpului insa, teama scade tot asa cum creste prostia personajelor. Totul devine repetitiv, fara sens, flashbackurile sint obositoare si fara sens, iar finalul reprezinta cel mai clasic si celebru cliseu horror hollywoodian.
In final, o veste de peste Ocean: s-au incheiat filmarile la "The Grudge 2" si a inceput preproductia la "The Grudge 3". Dar, la cum merg lucrurile, s-ar putea ca aceasta stire sa fie mai de speriat decit filmele despre care vorbeste.

[christi]

The Phantom of the Opera

(***)

Mult tupeu ii trebuie unui regizor sa se apuce de o re-ecranizare a "Fantomei de la opera". Romanul lui Gaston Leroux, de la inceputul secolului trecut, a dat nastere la zeci de filme si piese de teatru, dar si unui muzical, creat de Andrew Lloyd Webber in anii 80. Acest muzical sta la baza incercarii lui Joel Schumacher de a readuce in atentie povestea sarmanei "fantome" din adincurile Operei de la Paris. Partea interesanta e ca respectivul muzical este extrem de slab. Fapt confirmat de mai toti specialistii de peste Ocean, si nu numai. Si mai interesant e ca, in ciuda acestui fapt, a avut un enorm succes. In aceste conditii, filmul lui Schumacher contrasteaza puternic. Partea cintata, din pacate cam 90% din film, este plictisitoare, obositoare si repetitiva. Insa cea vizuala este absolut stralucitoare. Imaginile, decorurile, costumele, totul arata magic, o magie pe care doar tehnologia din ziua de azi putea s-o aduca. "Fantoma" lui Schumacher este un film pe care sa-l vezi, nu sa-l auzi. Si nici sa te deranjeze povestea "subtire", sau faptul ca fantoma nu mai sperie pe nimeni asa cum o facea in anii 1920. De fapt, Schumacher nici nu mai are intentia sa infricoseze. Ar fi fost penibil sa incerce asa ceva. El incearca insa sa uimeasca prin imagine, si reuseste din plin. Macar pentru asta, noua varianta a "Fantomei" merita vazuta.

[BeNnY]

Nói alb�*nói

Un film din Islanda, tara pe care nu as putea s-o localizez pe globul pamantesc, dar care are, aparent, un geniu autohton, Dagur Kári. Apoi sunt actorii, Tómas Lemarquis, Þröstur Leó Gunnarsson si El�*n Hansdóttir, nume care nu inseamna nimic inainte sa vezi filmul. Si nici dupa. Pentru ca sunt (mult) prea lungi si prea neromanesti. Dar Kári dirijand acesti actori a infaptuit Nói alb�*nói cu un buget de doar 5000$.

Practic filmul nu are nici un plot. E vizionarea unei mici bucati din viata lui Nói, un tip plictisit de toate, de 17 ani, dintr-un sat parca de la capatul lumii, in Islanda, unde wake-up call-urile se fac cu pusca, impuscatul turturilor e un hobby, panoramele sunt, parca, rupte din vederi, se fac puzzle-uri, se danseaza in fata televizorului si, nu in ultimul rand, se canta karaoke. Nói e, intr-un fel, excentricul satului, retardat sau geniu, nu stim, dar stim ca nu intra in tipare. Are un tata alcoolic, locuieste cu bunica, scoala o frecventeaza rar, dar cel mai important: are o noua prezenta feminina la benzinarie care ii trezeste simturile amortite de imprejurari. Invatam cum sa facem maioneza, cum sa fumam, cum sa spargem un pian cu un topor, cum sa nu jefuim o banca si cum sa nu furam o masina, acestea, impreuna cu bibliotecarul, aruncatul pietrelor in curcubeu, negocierea adancimii sub standardele europene a unei gropi si o caciula atotprezenta, realizeaza fondul comic al filmului, un umor negru pe care daca nu-l sesizezi, ratezi filmul. Susnumitele sunt infatisate intr-o imagine rece, cu un fundal sonor compus de Kári, fiind in mod ciudat caracteristic filmelor independente si cu actori care se incadreaza perfect in rolurile date. Totul se termina imprevizibil. Filmul s-ar putea interpreta in 1000 de moduri, dar unul este de ajuns.

Kári si-a inceput cariera de regizor la maxima intensitate, regizand unul dintre cele mai bune filme vazute de mine.

[nume]

Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events (2004)

Sentimente amestecate. Am avut impresia ca revad pe alocuri franturi din RHPS (secventele cu piesa de teatru si "imfama" casatorie).

Vorba cuiva : "Altceva decat sex, droguri si impuscaturi".

Pe alocuri insuportabil, sunetul dat la blana de la Mall mi-a spart timpanele (cand se prabuseste casuta matusicii, interpretata bestial de Meryl Streep).

Singura secventa care merita banii cu adevarat, este cea in care orfelinii fac escala la conacul parintesc incendiat. Ca prin minune locuinta este intacta, luminoasa si primitoare. Copii privesc siderati peretii imaculati. Visul nu dureaza decat cateva secunde, caci zidurile redevin negre de fum, scarile calcinate si tavanele prabusite.

Filmul este plin de gafe jenante. Casa se prabuseste peste barca, dupa care protagonistii se salveaza vaslind la bordul aceleiasi barci. Secventa in care micuta Sunny se joaca cu sarpele "ucigas" m-a facut sa vomit.

6,7 / 10
_________________

[gionloc]

The Aviator


Un tip scoate bani din petrol si ii pompeaza in evenimentele care-l anima pana la nebunie: avioanele si filmele. Howard Hughes. Povestea lui, de la "Hell's Angels" pana la Hercules, de la Katharine Hepburn pana la afirmarea personalitatii artistice in fata comisiei de "disciplina" civica. Film biografic. Drama.


Dupa ce l-a jucat pe Frank Abagnale Jr in "Catch me if you can"(2002), Leonardo di Caprio intra iarasi in pielea unui personaj real, Howard Hughes, sub lentila lui Martin Scorsese in "The Aviator", filmul marcand a doua colaborare a celor doi. Fara a avea suflul sau nervii din "Taxi Driver", "Raging Bull" ori chiar din "Casino", Scorsese amesteca cu gust ingredientele clasicei retete filmice hollywoodiene - povestea de dragoste, prezenta unui ideal, decorurile somptuoase, criza - reusind sa construiasca bine (corect din punct de vedere politic) elogiul adus cineastului si inventatorului Howard Hughes.
Alege bine actorii. Pune in lumina legendara (batrana) poveste a atingerii idealurilor artistice (Hughes piloteaza avioanele ca un artist si filmeaza ca un tehnician) platind un anume pret. Tine spectatorul pentru ca-i administreaza, in doze repetate, crescand in masura, curgerea pasionala a lui Howard Hughes spre... spre locul de unde soimii vad cum iadul fierbe. Iar cand iadul chiar da in clocot, filmul se cam petrece, ramane prea mult cu di Caprio, este lent si poate parea cam lung.
Ce ramane? Ramane un film care nu socheaza, dar nici nu plictiseste. Si ramane iubirea unui regizor ajuns la varsta intelepciunii (Scorsese), care stie sa povesteasca incat scenele memorabile ale filmului "The Aviator" sa nu trimita la el sau la arta sa, ci chiar catre cel care-i ofera prilejul de a filma.


+uri: scenele din "Hell's Angels"
montajul, imaginea
Cate Blanchet
Howard Hughes (obsesia pentru aseptic!)
manevrarea figurantilor.

-uri: disproportia momentelor narative
familia lui Katharine Hepburn
deprecierea lui Hughes in film.

The Aviator, SUA 2004.
regia: Martin Scorsese; scenariul: John Logan; imaginea: Robert Richardson;
montajul: Thelma Schoonmaker; muzica: Howard Shore;
cu: Leonardo di Caprio, Cate Blanchet, Kate Beckinsale, Alec Baldwin.

[Kwisatz]

Blade Trinity

Nu stiu cum de am ajuns la filmul asta. Ma asteptam sa fie infect si din pacate s-a ridicat din plin la asteptarile mele. Povestea se muleaza perfect peste celalte 2 filme din serie (un vampir care nu mai e vampir pentru ca "s-a scos" vaneaza alti vampiri si le darama planurile diabolice) dar tot filmul e mult mai slab. Ma uitam la ecran si o singura impresie se contura cu fiecare secunda ce trecea : "unde e scenariul?". Replicile personajelor nu pareau scrise in prealabil. Ma uitam la Wesley Snipes si ascultam replicile pe care le spunea de parca era un film cu niggeri in cartier. La fel si cu Ryan Reynolds... parca l-au smuls din Van Wilder cu tot cu replicile din filmul respectiv si l-au aterizat fortat in Blade Trinity.

Nu am mai vazut de mult un film in care personalitatile actorilor sa se vada atat de bine pe ecran (si asta nu e un lucru pozitiv pentru ca personalitatile lor nu se potriveau de loc cu personajul jucat), asta facandu-ma sa cred ca replicile lor nu erau scrise dinainte si ca au fost gandite (improvizate?) de fiecare in parte. Ce sa mai zic de toate scenele branzoase si de dialoguri idioate care abunda ("Are you ready to die?" "I was born ready mother fucker!" "mother fucker... i like that!" - aici se vede si ce ziceam despre personalitatea lui Snipes). Jocul actorilor a fost sub mediocru... nu am mai vazut de mult un accent asa prost ca cel al lui kris kristofferson iar pe Dominic Purcell, in rolul lui Dracula, l-am gasit dureros de misscast. Fata lui, gesturile, mimica, nu mi-au sugerat deloc cel mai periculos vampir care a existat vredata. Mai mult starnea rasul. La fel ca si prezenta lui Jessica Biel, care, e drept, arata bine in haine de piele mulate si bate bine, dar da impresia ca e pusa pe afis pentru a atrage publicul masculin in sala (vezi scena cu ea in dus - total gratuita).

Adaugand la ce am amintit cateva scene slabe de lupta (nu numai gandite cu lipsuri dar si coregrafiate dubios)si doar o urmarire cu masini, de pe la inceput, mai de capul ei, Blade Trinity lasa per total un gust amar... Si spun fara nici o greutate pe inima ca a fost cel mai prost film pe care l-am vazut anul asta.

[Kwisatz]

Closer

M-am dus la filmul asta mai mult tras de prietena mea. Asta fiind zis, nu prea ma asteptam la nimic spectaculos si am intrat in sala deja plictisit de aeea ce avea sa urmeze. Prejudecati, care s-au dovedit eronate, pentru ca ceea ce ma asteptam sa fie un chick flick de duzina s-a transformat pe parcurs intr-un film care s-a ridicat cu mult peste mediocritatea care caracterizeaza filmele cu povesti de dragoste, prezente in ultimul timp pe ecrane.

Filmul surprinde patru persoane (Clive Owen - Julia Robers / Jude Law - Natalie Portman) si relatiile amoroase dintre ele, cu problemele ce apar cand cele doua cupluri se intersecteaza (cate unul de acolo cu unul de dincolo). Nimic nou aici insa ce m-a suprins in caracterizarea personajelor a fost faptul ca din fiecare dintre ele "transpira" preponderent, pe masura ce filmul se desfasoara, propriile trasaturi negative. Nu a fost un film ca toate celalalte in care trasaturile clasice (bun, rau, urat, frumos) se opun una alteia, ci a reusit sa surprinda numai si numai particularitatile negative ale fiecarui personaj si tot ce poate fi mai rau in relatiile amoroase dintre ei, prezentand efectiv tot dirt-ul relatiilor interumane.Si ca sa citez din prietena mea: "si stii ce e mai trist? Chiar asa sunt oamenii..."(mi-am si luat papucii dupa filmul asta).

Mi-a placut foarte mult jocul actorilor si bravo celui care a ales cast-ul pt asta. Clive Owen se potriveste perfect in rolul lui "primitiv", nimerind cu virtuozitate scena in care o infrunta pe Julia Roberts.Jude law de asemenea joaca un rol foarte bun ca indecis nehotarat si egocentrist care pune fericirea lui pe primul plan(mi se pare rolul perfect pt el ... seamana un pic si cu ce a jucat in Alfie ca mentalitate). Si Natalie Portman... ahh Natalie ... perfect aleasa pt un personaj care vrea sa intruchipeze spiritul liber.


Singurul minus care l-am dibuit intregii realizari a fost faptul ca se sare foarte brutal peste luni intregi de relatii(in care banuim ca totul e bine si frumos), si da o oarecare incoerenta pentru ca la inceput nu m-am prins exact ce se intampla si multi se pot declara astfel confuzati de taiaturile bruste.

Dar, conteaza? Am ramas cu un feeling foarte bun dupa film. Regizorul a facut o treaba buna manevrand asemenea nume mari pe un text dramatic extrem de apt. E greu sa adaptezi un film dupa o piesa si sa iti si iasa asa de bine. A stiut cum sa faca un film care sa miste ceva in mine si de ce nu, in fiecare spectator. Si clar nu e chick flick.Din contra, e un film profund si inteligent si bine ancorat in realitatea care ne incojoara.

[herbert]

Din solidaritate cu Emanuel si din respect pentru eforturile lui BeNnY, am rasfoit jurnalul meu de cinefil si am redactat urmatorul text. Daca nu e tarziu, maine mai postez cateva…

Scene din viata „americanului linistit”

Sideways (In vino veritas) de Alexander Payne ilustreaza fatete diferite a ceea ce indeobste numim „americanul linistit”, comun si nespectaculos. In centrul „naratiunii” sunt doi prieteni, ambii niste loseri. Miles, interpretat excelent de Paul Giamatti, este un profesor de literatura cu veleitati de scriitor. E divortat de doi ani si a scris un roman pe care deocamdata nu-l poate publica. E sensibil, inteligent, un melancolic cu chinuitoare reprize de luciditate, care nu minte, nu e fustangiu si nu e deloc narcisiac, dar despre care nu gresesti daca spui ca e un etern „copil al mamei”, temator sa infrunte realitatea dura. Lui Miles ii plac filmele si e un bun cunoscator/consumator al vinului, mai ales Pinot... Celalalt, Jack (Thomas Haden Church), e un actor de reclame, afectat si afemeiat, prost si mincinos, care se inchipuie si foarte atragator. Un tip antipatic, care tine cu tot dinadinsul sa ne demonstreze ca stie doar trei lucruri pe lumea aceasta: bautul, cuplarea si autoadmiratia. Pentru aceste „calitati” uneori e lovit in plina figura... Jack se va casatori peste o saptamana si vrea sa profite din plin de zilele de libertate ramase. Cei doi pornesc cu masina intr-o calatorie, aventuroasa si distractiva, prin „tara vinului”, in California de sud. Asadar, un trip-story despre viata pe orizontala, asa cum este, cu denivelarile si surprizele ei. O saptamana de degustari si betii crancene, de aventuri usoare si relatii serioase...
Nimic deosebit, la prima vedere, ca subiect. Si totusi, Sideways e un film excelent, care mi-a placut mult. De ce?...

1. Pentru ca iti creeaza iluzia ca e un film chiar despre tine, adica despre niste oameni obisnuiti. Oameni care petrec si beau vinuri bune, se gandesc la viitor si isi amintesc trecutul, se casatoresc frumos si divorteaza urat, cad in lungi reflectii si se lasa, deodata, purtati de valul unei noi aventuri...

2. Pentru ca e un film despre cum omul, ramas singur, se trezeste pe marginea vietii, acolo unde nimeni nu se mai intereseaza de el, si doar o intamplare sau o clipa de inspiratie ii aduce fericirea pe care n-o mai astepta.

3. Pentru ca e un film bine facut si bine jucat (pe langa cei doi actori pomeniti mai sus, mai trebuie remarcate Virginia Madsen si Sandra Oh): romantic, discret-filozofic, placut la vedere si incredibil de linistit, desi contine si destule strigate si chiar bataie... Reuseste sa pastreze pe intreaga sa durata o linie fragila care emotioneaza si pe cel „strain” si pe cel „apropiat”. Dozeaza cu masura umorul si tristetea, strigatele si linistea, cochetaria accidentala si marea iubire, degustarea si alcoolismul... E un fel de art-house pentru un public larg. Un film aproape genial pentru un spectator nepretentios, adica arta adevarata pentru toti si nu doar pentru snobii care sunt abonati la festivalul de la Cannes.

4. Pentru ca reveleaza inca o data adevarul ca noi, oamenii, suntem cu toane, fantezisti si capriciosi, ca si vinul Pinot. Ne iluzionam, chiar ne fortam uneori sa traim complex, plenar, nuantat, cand de fapt viata nu poate fi decat А fucking sau beautiful.

5. Pentru ca acest film razbuna, prin nominalizarile sale la Oscar (a obtinut doar Oscarul pentru scenariu), sumedenia de filme de acelasi fel care raman neobservate. Cinefilii pot confirma acest adevar.

Un must see pe care il notez cu 8/10. Colectionarii si cei care nu privesc cu optimism spre orizonturile filmului de autor il pot retine macar pentru o perioada de timp.

[christi]

"Sistemul nervos"

(*)

"Sistemul nervos" îþi pune bine de tot la încercare nervii. Mircea Daneliuc ne loveºte, rînd pe rînd, ba cu o scenã penibilã, ba cu cîte o tãieturã la montaj fãcutã cu toporul ºi cu ochii închiºi, ba cu aceleaºi dialoguri ºi idei rãsuflate. Printre toate aceste copilãrii tehnice ºi regizorale, o bãbuþã, aflatã deja pe drumul spre azil, o ia de tot razna, din cauza lui Mircea Radu, a familiei aproape la fel de nebunã ca ea, ºi, nu în ultimul rînd, al tratamentelor cu urinã. Sincer vorbind, deºi uneori obositoare, monologurile non-stop ale bãtrînei, jucate foarte bine de Rodica Tapalagã, sînt printre puþinele lucruri ce meritã vãzute în acest film. În rest, nimic nu þine. Povestea, o adaptare a lui Daneliuc dupã un roman propriu, nu e deloc plauzibilã, în modul în care este prezentatã. Douã ore de demenþã a unei bãtrîne de la þarã, ajunsã printre rudele nesuferite ºi cu probleme fizice ºi psihice de la oraº, nu au cum sã atragã. Ma' mare (care era de fapt titlul iniþial al filmului), îndrãgostitã pînã peste cap (sau peste batic, în cazul de faþã) de un "ºpicãr" de la televiziune, delireazã, vorbeºte singurã, viseazã non-stop, îºi imagineazã ºi bune, ºi rele. Daneliuc ne prezintã povestea ca un amestec între realitate ºi delirul bãtrînei, însã scenele de "imaginaþie" sînt, tocmai, lipsite de imaginaþie ºi de vreun sens anume. Una peste alta, printre hernii, încercãri de sinucidere, revolte ale pensionarilor ºi spitale, putem spune cã 2005 a început prost pentru filmele româneºti. Nu-i nimic, aºteptãm liniºtiþi "Moartea domnului Lãzãrescu".

[nume]

E Closer misto ?
Ca are dialoguri belea (mi se rupe daca-s dupa piesa de teatru sau nu).
Ca e filmat minimalist, fara tot felul de efecte de 2 lei.
Ca Portman isi arata pizda doctorului si ala se uita ca bou' in ea - pacat ca n-o vedem si noi.

Finalul e slabut si atenueaza mult valoarea filmului. Saraca stripteuza vrea sa ramana anonima. Ea ii spune numele real numai doctorului (lucru confirmat cand aceasta reintra pe teritoriul american). Micutul scriitor de necrologuri descopera ca ea imprumutase o identitate la misto dupa o placa comemorativa a persoanele care si-au dat viata salvandu-si semenii. El inca o iubeste dupa ce-i daduse cu shutu', ea il iubeste cand e sedusa, fututa si abandonata. Cand el se intoarce la ea, disperat si neconsolat de cealalta, Alice Ayres ("fata unui muncitor ce a salvat 3 copii dintr-o casa in flacari"), gaseste un pretext pentru a se razbuna si a-i da papucii lui Dan.
In rest ... tot felul de beverlyhisme d-astea intre cei patru.
8/10 (cam mult la a 2-a vizionare).

[nume]

Ray sau ....
un caine manca o paine cinstita pe marginea drumului.

Pe mine ma interesa fix partea a 2-a a vietii lui Charles, partea cu futaiurile, cu drogurile etc. Copilaria lui de nigger nefericit care trebuie sa minta ca a luptat in razboi (Normandia) ca sa se poate urca in autobuz, faza cu locurile "Colored" si cea cu bancnotele de 1 $ ma lasa rece. M-am saturat de filme cu negri discriminati si evrei prigoniti. Ce poate fi mai rau decat sa fii negru si orb in anii aia ? Gata, ajunge !

Un film autobiografic realizat "cinstit", in mare parte neinteresant, nu aduce nimic nou, nu socheaza, e pur si simplu un film cuminte care isi idealizeaza personajul si il prezinta destul de roz. Mici incercari exista (v. "insensibilitatea" fata de fufe), dar sunt repede reprimate de regizor. Cand afla ca amanta a murit datorita unei supradoze, Ray se da de ceasul mortii, cu toate ca in urma cu ceva timp o daduse afara pe usa ca pe ultima zdreanta.

Dupa ce ma chinuie o ora si jumatate sa-mi povesteasca copilaria si za early days, filmul asta expediaza viata artistului intr-o micuta cutie albastra de pateu de ficat :
"Ray s-a tinut de cuvant. Nu s-a mai atins niciodata de heroina. Desi celebru, n-a uitat de unde a plecat si a contribuit cu 20 de mil. de $ pentru colegiile afro-americane si institutiile de orbi si surdo muti".
Cata corectitudine politica.

Realizatorii lui Ray n-au reusit sa treaca de capcana intinsa de biografii. Pentru iubitorii filmelor de gen, indraznesc sa recomand Blow, mai putin celebru, dar de 1000 de ori mai tare.


Ray - 6/10 (si pentru unele melodii)