Călătorului îi şade bine cu drumul, spune o veche vorbă, iar aici "drumul", fie în sensul literal, fie într-unul mai larg aproximat de un mijloc de locomoţie precum trenul sau avionul, trage după el o mulţime de concepte atractive: aventură, libertate, oportunitate de cunoaştere şi... posibilitatea de a face cale întoarsă în orice moment. La fel stau lucrurile (cel puţin la început) şi cu Maddie şi Tyler, eroii din Passenger, doar că întâlnirea pe drum cu o entitate letală transformă toate aceste concepte atractive în pandantul lor coşmaresc.
Ca multe alte horror-uri, Passengers se foloseşte de o primă scenă pentru a prezenta inamicul, metodele sale şi ferocitatea sa: doi amici se opresc la marginea drumului şi îşi află sfârşitul brutal, unul dintre ei în imediata proximitate a lui Tyler (Jacob Scipio, cel mai bine cunoscut ca antagonistul din Bad Boys for Life), în timp ce Maddie (Lou Llobell, într-un rol foarte diferit de cel din Foundation) vede silueta unui bărbat printre copacii din apropiere. Nu trece mult şi Maddie ajunge să deducă ceea ce părea imposibil: entitatea îi vânează pe ea şi Taylor acum, însemnându-le dubiţa cu trei zgârieturi paralele.
Passenger excelează la aşa-numitele "jump scares", adică momente când interacţiunile dintre antagonist şi eroi fac publicul să "sară" de pe scaun. Regizorul norvegian André Øvredal, care a devenit un nume tot mai cunoscut al genului horror după ce a debutat cu Troll Hunter (2010), se pricepe de minune să folosească întunericul, mişcările camerei, interpretările protagoniştilor şi mai ales sunetele pentru a sugera publicului cât de inegală este lupta dintre doi oameni şi o entitate ce le poate contamina şi modifica drastic realitatea, atrăgându-i tot mai adânc în coşmar. Ca şi în filmele The Conjuring, spectatorul priveşte îngrozit ecranul şi caută indicii ale prezenţei entităţii, iar confirmarea vine întotdeauna cu o avalanşă de adrenalină.
Passenger foloseşte o metodă des întâlnită în filme de groază pentru a face povestea să meargă mai departe, anume "învăţarea regulilor". Practic, interacţiunile celor doi eroi cu inamicul lor îi învaţă ce poate şi ce nu poate face acesta, din ignoranţa iniţială născându-se metode de a-l contracara. Intră în scenă şi Melissa Leo (actriţă care a spus că Oscarul primit pentru The Fighter i-a dăunat, de fapt, carierei) în rolul unei femei care trăieşte de zeci de ani pe drumuri şi care ar putea cunoaşte informaţii despre cum ar putea fi învins Pasagerul (de remarcat apropierea de Dexter şi de "pasagerul său întunecat").
Din păcate, în a doua jumătate scenariul parcă uită ce a făcut eficientă prima jumătate a filmului şi, în mod cu totul inexplicabil, uită şi Pasagerul (o fi stat prea mult pe TikTok?) ce anume îl făcea atât de eficient în a-i îngrozi pe Maddie şi Tyler. Eroii sunt lăsaţi practic fără prea multă împotrivire să purceadă pe drumul cunoaşterii ce îi va duce la izbăvire, anume la eliberarea de cumplitul inamic, acest rege întunecat şi flămând al drumurilor lăturalnice. Sfârşitul vine cu o ridicare de umeri, iar spectatorul amator de horror iese din sala de cinema întrebându-se când se va lansa fenomenul Obsession şi în România...
Filmul câştigă câteva puncte prin explorarea unor teme suplimentare, de exemplu omniprezenta idealizare a acestui stil de viaţă, pe drumuri într-o dubiţă, pe reţelele de socializare sau dezechilibrul ce apare într-un cuplu când doar unul dintre parteneri este cu totul dedicat traiului la voia întâmplării. Totuşi, pentru fanii horror, scenele ce vizează aceste teme sunt mai degrabă nişte ocolişuri şi adaugă destule minute unei durate de aproape două ore ce sfârşeşte prin a se simţi exagerată.
