Interviu cu Hugh Jackman

Cunoscut pentru intensitatea cu care a adus pe ecrane unul dintre cele mai populare personaje X-Men, Wolverine, Hugh Jackman vine pe ecrane în acest weekend cu thrillerul poliţist Prizonieri/Prisoners. Bine primit de critica internaţională, filmul arată cum reacţionează un om simplu atunci când fiica sa de doar şase ani şi prietena ei cea mai bună dispar fără urmă, iar poliţia nu pare să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Alături de Jackman în film apar Maria Bello, în rolul soţiei protagonistului, dar şi Jake Gyllenhaal în cel al detectivului însărcinat să descopere ce s-a întâmplat cu cele două fete.

Ce te-a făcut să accepţi rolul din filmul Prizonieri?
Prizonieri este un thriller plin de suspans, cu un scenariu extrem de bine scris, care te va ţine cu sufletul la gură de la început până la final. În acelaşi timp, are o poveste emoţionantă despre spiritul uman şi felul în care un om aflat sub presiune reacţionează.

Cum este personajul tău?
Dover are o replică foarte potrivită care îmi place mult: „Roagă-te pentru ce-i mai bine şi pregăteşte-te pentru ce e mai rău!”. Are câte un plan de rezervă pentru orice, dar nu şi pentru ce se întâmplă în familia lui. Când fetiţa sa de doar şase ani dispare şi după ce îşi pierde încrederea în poliţie, consideră că e datoria lui să acţioneze şi să facă dreptate. Familia lui este mai presus de orice. Nu se consideră un justiţiar, dar este înnebunit de gândul că anchetatorii trec cu vederea dovezi şi decide să acţioneze de unul singur.

Maria Bello este soţia ta în film. Cum ţi s-a părut?
Deşi Maria este o femeie foarte puternică şi curajoasă în realitate, a reuşit să confere personajului său multă vulnerabilitate şi să arate, în acest mod, că oricine poate fi învins de durere.

Tu cât de departe ai merge pentru familia ta?
Există furie în orice bărbat pus în situaţia de a-şi salva familia. Este o revoltă interioară pe care ca tata şi soţ, speri să nu ai ocazia să o simţi. Dar odată pus în această situaţie, nimic nu te mai poate opri. Dacă aş merge la fel de departe că personajul meu? Nu ştiu. Posibil. Dar tocmai asta e ideea şi aceasta este puterea filmului.

Răpirea celor două fetiţe în film produce reacţii diferite în oameni. Crezi că normal este să acţionezi sub impulsul furiei sau să aştepţi cu răbdare şi încredere rezolvarea poliţiei?
Oamenii uită de politeţuri în astfel de momente. Nu îi mai interesează ce cred alţii despre ei. Comportamentul devine ceva elementar, instinctual. Fie că se prăbuşesc în lacrimi, fie că devin violenţi sau nervoşi, toate aceste trăiri sunt sincere. E ceea ce simt să facă pentru a putea depăşi momentul.

Alte știri din cinema