Dacă în romanul Moromeții al lui Marin Preda, „timpul nu mai avea răbdare”, în comedia lui Olivier Assayas pare că stă pe loc. Acțiunea este plasată în 2020, în timpul stării de urgență de la începutul pandemiei de COVID-19, și pare să se concentreze pe frații Paul (Vincent Macaigne) și Etienne (Micha Lescot – Jeanne du Barry), și pe iubitele lor Carole (Nora Hamzawi) și, respectiv, Flavia (Maud Wyler – Blue is The Warmest Color). Cele două cupluri împart același spațiu timp de câteva săptămâni, ceea ce începe treptat să genereze conflicte și descoperiri despre relațiile lor. Distribuția este formată din actori francezi îndrăgiți, iar Macaigne și Hamzawi au colaborat cu regizorul și pentru mini-seria Irma Vep, un remake al filmului clasic semnat de el.
Dar sinopsisul filmului te poate trimite pe o pistă extrem de greșită. Cel puțin eu am căzut în plasă. Mă așteptam să fiu martora unor scandaluri de proporții, să aflu de eventuale escapade ilicite între cei patru. Așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în Complet necunoscuți (r. Octavian Strunilă). În schimb, În afara timpului tinde să să semene mai mult cu Malmkrogul lui Cristi Puiu – doar că puțin mai ușor de digearat. De fapt, ultimul film semnat de Assayas reprezintă o odă adusă naturii și artei, cu accent pe locurile și operele specifice care l-au format pe cineast.
Deși nu se prezintă ca atare, drama este la fel de mult o autobiografie, debutând cu o introducere extinsă a moșiei familiei Berger ca o poezie de tip pastel. Cadrele statice ne prezintă peisajele verzi aproape neatinse de intervenția omului, în timp ce un narator explică istoria casei. Nu durează mult până când spectatorii realizează că această voce îi aparține protagonistului și dă glas poveștii personale a regizorului. Adeseori o auzim criticând ruperea conexiunii dintre natură și artă, dar și omagiind artiști cu o influență definitorie asupra lui, printre care și obsesia cea mai relevantă: pictorul David Hockney, creditat și pentru realizarea afișului. Auditivul este însoțit de poze ale obiectelor originale despre care ne vorbește posesorul. Astfel, Assayas devine mai vulnerabil ca niciodată și creează o punte de legătură empatică cu privitorul.
Pentru ca publicul să rezoneze cu aceste personaje deosebit de privilegiate, o poziție pe care Paul și-o asumă cu un strop de vinovăție, conexiunea trebuie realizată prin alte modalități. Prin nostalgia trecutului și a amintirilor, cum am menționat anterior, dar și prin conturarea lor cu aceleași frici și nesiguranțe ca omul de rând. Toate patru sunt ori divorțate, ori împart copii cu foști parteneri, ori au fost ținute ca amante o lungă perioadă de timp. În ciuda terenului de tenis de care se bucură și a întinderii enorme de pădure pe care își permit să se plimbe, ipohondria lui Paul rămâne aceeași, iar sentimentul de captivitate al lui Etienne persistă până la final. Chiar dacă beneficiile materiale ale oamenilor diferă, emoțiile sunt aceleași.
Aproape întreg filmul, cu un ritm lent ca perioada pe care o portretizează, este presărat cu dezbateri intelectuale pe teme culturale sau cu încercările artelor de a face tranziția la mediul digital. Însă Assayas alege înțelept atunci când decide să încheie epilogul – cam lungit, dacă mă întrebați pe mine – într-o notă mai puțin rațională și mai mult emoțională: cu Paul care îi lasă fiicei sale moștenire jumătatea lui de casă. Pentru că, în final, cum afirmă David Hockney: „iubirea conteză cel mai mult”.
