(Agnes Varda) Le bonheur vs. The Passion of Joan of Arc (Carl Th. Dreyer)

[Liviu-]

Meci: (A27. Agnes Varda) Le bonheur vs. The Passion of Joan of Arc (A28. Carl Theodor Dreyer)

Rezultat: 2 - 3

Perioada de votare: 26 septembrie 2011 - 2 octombrie 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[Chambord]

Le Bonheur

Un tanar chipes are o nevasta dulcica si doi copilasi ca niste bomboane. E fericit. Dar fericirea, oricata e, nu e niciodata suficienta. Asa ca atunci cand e rost de mai mult (o functionara de posta tanara si frumoasa) nu sta pe ganduri si isi traieste clipa. Filme cu premisa asta s-au mai facut dar acesta are niste "reglaje fine" care il individualizeaza: Actorul principal, sotia din film si copii sunt o familie si in afara filmului, prezentarea eroului pe genericul de debut e facuta cu formula "avec sa famme Claire et ses enfants". Privite prin aceasta lumina evenimentele capata un cinism aparte. Nou descoperita fericire este atat de imbatatoare incat i se pare firesc s-o impartaseasca si sotiei si sa o faca sa se bucure impreuna cu el. Surprinzator sau nu, ea il intelege si se bucura, totul pare OK dar ... in scurt timp lucrurile o iau razna.
Filmul pare a avea o agenda cand morala, cand feminista, cand masculinista dar evita destul de abil sa cada in vreuna din categorii. Personajele sunt setate pe modul "bressonian" de a-si spune replicile dar privirile si gesturile lor sunt dublu incarcate cu ceea ce s-a scos din emotia rostirii. Close-up-urile cu parti din cei doi amanti completandu-se sunt printre cele mai revelatoare din istoria imagisticii erotice in cinema.


La passion de Jeanne D'Arc

Ca in cazul oricarui film mare, vazut de mult, nu am detalii proaspete in minte dar n-o sa pot uita niciodata driving force-ul lui. Daca m-ai trezi noaptea sa ma intrebi care e cel mai bun rol feminin din istorie as raspunde fara ezitare Maria Falconetti as Jeanne d'Arc. N-am mai vazut un chip, un trup, atat de transpus, atat de magnetic emotional, atat de above this world. Un film mut care face ca vorbitul si muzica in film sa arate de prisos, indicatoare inutile catre lumi care ti se deschid oricum daca stii sa privesti intr-o pereche de ochi.

vot: Dreyer

[Windom]

Ten minutes into Le bοחheυr... OH, GOD!!! Zici ca mi-au bagat iehovistii sub nas un numar din TREZITI-VA... 60 min. to go... Back with updates. If I'm still awake...
No, si dupa un sfert de ora de basm a la Petre Ispirescu si viata de familie ca-n cartile postale, tipul intilneste o gagica si-i declara c-o iubeste. Merde... (minutul 30 si vreo 5) Albastru-i misto.
Ibovnica zice ca-i fericita si-i ordona si capului de familie sa fie la fel. Apare si un sin, dar eram mai fericit daca nu-l vedeam... Two tits. Now we're talking... Familia e din nou unita si fericita. I begin feelin' like a fag watching this.
Ok, fuck this. I take another's martyrdom over mine any day of the week. Good night and good luck...

[a few hours later, after a good night sleep]...si ca sa nu fiu neam de traista, am zis sa mai bag doua cubuletze de zaharina si sa-l vad pina la sfirsit. Si ce sa vezi, nici o revelatie. Da, culorile sint frumoase, la fel ca ambalajele batoanelor de pe vremea lui Ceausescu, care ocroteau un produs expirat si fara gust. Comportamentele ramin aberante pina la final, ai, la un moment dat, impresia ca te trezesti din letargie, cu prilejul "dramei" din final, care se dovedeste a fi drama doar pentru tine ca spectator, nu si pentru personaje. Si iar te simti inselat. Acum poate imi explica si mie cineva daca a iubi doua persoane cu aceeasi ardoare nu constituie o imposibilitate...fiziologica(?) Ca sa nu mai vorbesc de mustrari de constiinta, care n-au pina la urma nimic de-a face cu moralitatea. Dupa ce nevasta ti se sinucide din cauza ta, primul lucru pe care-l faci (dupa ce o bagi in groapa) e sa mergi la amanta si sa-i spui cit de mult o iubesti, cu o mina adorabila si un zimbet timp pe fata.
Dar, poate-s eu de vina pina la urma - filmul asta vine dupa Doina Groparilor de pe HBO.

[varu]

Le Bonheur

Filmul asta e o minune cromatica. O explozie de culori. Fiecare cadru e gandit atent sa asorteze cromatic hainele oamenilor cu tencuiala caselor, cu masinile care trec pe strada, cu florile din apartament sau de pe camp.
Din punct de vedere al constructiei vizuale, filmul e gandit ca un curcubeu. Culorile sunt despicate si fiecare culoare e omagiata intr-un segment al povestii. E minunat filmat, cu o mare finete a detaliilor. Este daca vreti (cu riscul de a parea aberant, risc pe care mi-l asum si astept executia publica) un fel de precursor al celor 3 culori ale lui Kieslowski care inseamna pentru mine unul dintre cele mai inalte piscuri ale cinemaului. In cazul unui astfel de film e mai important cum e facut decat chiar povestea din interiorul lui.
Filmul e o poveste delicata, fara sa fie naiva (desi pare). Eu spun ca nu e naiv pentru ca chestioneaza intr-o forma care poate parea 'dulceaga' probleme umane reale (poate exista iubire 'deschisa'?, poate un barbat sa iubeasca la fel de mult doua femei in acelasi timp?) fara sa arate un deget moralizator. Ba chiar e un film dezbracat de orice morala rigida a timpurilor cand a fost facut, fara sa fie ostentativ, provocator sau galacios. E delicat, bibilit, cochet. E un film facut cu sufletul si ochii unei femei.
E un film facut cu multa atentie si cu multa iubire pentru cinema si atunci cand iubesti cinemaul nu iubesti doar povestea din film. Cred ca e cazul acestui film care a fost o incantare pentru mine.

Disclaimer pentru Mr Windom:
I'm not a fag and I did not fell like a fag watching this. Iar amanta e o superbunaciune. Mama, ce bunaciune!

[Chambord]

Acum poate imi explica si mie cineva daca a iubi doua persoane cu aceeasi ardoare nu constituie o imposibilitate...fiziologica(?)

Now you do sound like a fag OK, glumesc, you don't. Nu vreau sa sune condescendent dar ... daca ai fi iubit 2 femei cu aceeasi "ardoare" ai fi stiut ca se poate ... fiziologic.

Ca sa nu mai vorbesc de mustrari de constiinta, care n-au pina la urma nimic de-a face cu moralitatea.

No shit ? Read it loud and clear : "mustrari de constiinta". Mind you: Am spus moralitate nu religie.

[Windom]

N-ai cum sa iubesti total 2 (doua) femei si in acelasi timp viata ta sa arate ca o reclama la ciocolata Heidi.

[Chambord]

Hint: Ba da. Cand esti student

[Windom]

La medicina legala.

[Chambord]

Of of, cat esti de nedrept cu focul iubirii

[Windom]

The Passion of Joan of Arc

L-am revăzut acum şi impactul a fost la fel de puternic ca la prima întîlnire, graţie, în primul rînd, interpretării Mariei Falconetti. E şi normal avînd în vedere că close-up-urile cu faţa-i suferindă se succed pe ecran tot la cîteva secunde. Acestea, în alternanţă cu minele ameninţătoare ale inchizitorilor sînt singurele care contează, accentul este pus pe ele, restul este ignorat – nu avem o plasare în spaţiu, nu avem o dezvoltare a personajelor, ele sînt lipsite de trecut ori de concepţii politice. Există torţionar şi există victimă, atît. Torţionarul, filmat mereu de jos în sus, îşi domină permanent victima. Lui Dreyer, la fel ca lui von Trier, se pare că-i făcea plăcere să-şi supună femeile la tot felul de cazne pentru a obţine de la dînsele randamentul maxim şi nici cazul de faţă nu-i o excepţie – cică o punea pe Falconetti să stea în genunchi pe dalele de piatră ore întregi, pînă atingea nirvana remarcat de noi pe ecran.
Dincolo de toate astea, lipsit de dimensiunea auditivă, întregul efort artistic se concentrează pe vizual, oferindu-ne astfel cinema în esenţa sa cea mai pură. Şi n-am putut să nu remarc, din nou cu satisfacţie, punerea la colţ a bisericii, a aroganţei clerului, menită întotdeauna să-i ascundă inutilitatea.

Vot: Dreyer, of course.

[aniela07]

In filmul lui Agnes Varda mi-a placut ca trebuia sa vanezi tot felul de indici, detalii care imbogateau povestea si imaginile, si faptul ca lucrurile subintelese erau surprinse in jurul personajelor (ca atunci cand Francois o invita la o cafea pe Emilie si camera surprinde les enseignes din jur cu Tentation, Amour etc.).
Filmul este sarac in umbre, in alb/negru, schimbarea cadrelor la delimitarea etapelor subiectului se face prin explozii de culoare. Culorile vii si optimiste devin de-a dreptul agasante, ca si justificarile lui Francois pentru propria tradare care sunt mult prea entuziaste pentru a putea fi si acceptate (ceea ce nici nu se intampla, Therese refuzandu-le tragic prin gestul extrem de la sfarsit).

Filmul lui Dreyer te erodeaza vizual. Toate schimbarile alea de cadru fara o continuitate aparenta, luate de la o distanta apropiata, de multe ori inconfortabila, au fost foarte solicitante pentru mine. Mi-a placut ca povestea nu a cazut in melodrama, Joan a fost prezentata intr-un mod simplu, fara ostentatii de martir.

Pentru imaginile « fotografice » votez pentru Agnes Varda.

[Chambord]

In filmul lui Agnes Varda mi-a placut ca trebuia sa vanezi tot felul de indici, detalii care imbogateau povestea si imaginile, si faptul ca lucrurile subintelese erau surprinse in jurul personajelor (ca atunci cand Francois o invita la o cafea pe Emilie si camera surprinde les enseignes din jur cu Tentation, Amour etc.).

Asta e un minus mare al filmului, nu imbogateau nici povestea nici imaginile ci le supra-explicau, ca si cum regizoarea n-ar fi avut suficienta incredere in inteligenta spectatorului: "Ba, deci voi sunteti prea prosti, stati asa sa va filmez si niste cartoane cu subtitrarea !". Ma mir ca n-a filmat si un sir de reclame luminoase pe care sa scrie: HOMME / BAISER / FEMME (man / fuck / woman). Nu de alta dar ca sa stim si noi ce se intampla acolo.

[MinRep]

La passion de Jeanne d'Arc este unul dintre cele mai bune filme facute vreodata (adica, cele mai bune dintre cele mai bune...) si e greu sa pui in competitie cu el orice alt film. Folosind ca principal mijloc de expresie prim-planul (aproape fiecare cadru este un portret cinematografic), Dreyer construieste din imagini si din expresiile personajelor o poveste care te tine cu sufletul la gura desi stii cum urmeaza sa se termine. Intr-un fel, filmul reprezinta si ceva ce s-a pierdut in trecerea de la filmul mut la cel sonor si nu reusesc sa ma gandesc la un film care sa fie cat de cat asemanator. Sigur, povestea Ioanei d'Arc s-a spus de mai multe ori, iar filme precum "The Devils" (Ken Russell) pun in scena idei si premise politice asemanatoare, dar nu exista vreunul care sa aiba impactul vizual al filmului lui Dreyer. Iar pentru o actrita care prefera teatrul, Falconetti s-a multumit cu un singur mare rol (adesea citat drept "cel mai mare" rol facut vreodata).
Asa ca e clar cu cine voi vota, dar intai cateva cuvinte despre filmul lui Varda.

Le bonheur
Mi-a placut filmul acesta din doua motive:
1. e nouvelle vague lejer. Nu cred ca trebuie cautate sensuri ascunse dincolo de imaginile frumos colorate in care, sincer, te poti pierde minute in sir fara sa urmaresti ce se intampla.
2. ne-am pus 4 sa ne uitam la film, doar 2 am rezistat pana la sfarsit (bine, era vreo 2 noaptea), si tot cred ca este un film placut, usor, care curge frumos intre diferitele parti ale naratiunii si se termina "in timp util" (sub 80 de minute).

Vot: Dreyer

[aniela07]

@ Chambord
Eu nu am vazut-o ca pe un minus si nici ca pe o incercare de a supra-explica filmul. Nu cred ca este o insulta la adresa inteligentei spectatorului care nu-si da seama de evolutia relatiilor dintre personaje. Cred ca vrea sa atraga atentia asupra detaliilor si asupra modului in care povestea se reflecta in jur. Sunt un fel de "tag-lines" in varianta fotografica pentru film. Mie mi s-a parut un mod jucaus de a te uita cu camera si de a surprinde detalii care se potrivesc cu povestea. Cadrele cu enseignes sunt destul de evidente (desi fiecare cuvant este scris intr-un alt stil -eu mereu fotografiez prostii dintr-astea prin orase: cum isi scrie lumea numele de restaurant, de bar etc.), dar sunt si altele pentru care trebuie sa depui putin efort pentru a le descoperi (cum ar fi afisele cu filme de pe stalpi).
Mie mi-au placut aceste surprinderi fotografice ale detaliilor din jurul personajelor. Le-am luat drept spontaneitate.

[Chambord]

Inteleg ce zici, si mie imi plac indiciile presarate in filme dar parca astea aratau mai degraba a tag-uri decat a indicii. De fapt, poate Varda a inventat astfel tagging-ul si e un film ahead of its times, cine stie ?!

[varu]

The Passion of Joan of Arc

Nu o sa neg nimic din ce am citit despre filmul asta inainte sa il vad
-Capodopera a filmului mut.
-Unul dintre cele mai mare filme facute vreodata, a trimis Chambord candva un Excel cu top 1000 filme cele mai mari si asta era pe locul 20.
-Cel mai mare rol feminin din Istoria filmului, Maria Falconetti
N-am instrumentele culturale si critice sa neg afirmatiile astea. Pot doar sa spun ca l-am vazut si ca a fost o experienta poticnita. L-am vazut cu multe stopuri in 3-4 zile. Ceea ce inseamna ca nu a avut asupra mea un rol acaparator, nu m-a bagat in transa. De vina o fi formarea mea culturala, nu am vazut filme mute in afara de cele ale lui Chaplin. Creierul meu si gusturile mele cinefile paupere nu sunt setate sa acapareze la adevarata ei valoare o astfel de creatie. O fi ea capodopera, dar nu e pentru oricine.

Pot doar sa spun ca privita in 2011, pelicula asta aduce mai mult a teatru de televiziune. N-am detectat ca ar fi o pelicula creatore si inovatoare pentru cinema, iarasi, neavand cultura necesara m-as bucura sa fiu contrazis.

In ceea ce priveste prestatia Mariei Falconetii:
Da, e admirabila. E facuta numai din prim planuri, joaca doar cu fata. Problema pe care o ridic eu e ca m-am simtit destul de frustrat, e o actrita de o expresivitate uluitoare, dar am avut mereu senzatia ca Dreyer a filmat o sculptura din fata. Sau nah, o succesiune de sculpturi. E onorant, dar parca eu as vrea mai mult de la o performanta actoriceasca in special si de la cinema in general decat o fata expresiva. Si apropo, daca rolul Mariei Falconetti e cel mai mare rol din istoria cinemaului, atunci minutul asta cu Tilda Swinton e cea mai mare secventa de 1 minut filmata vreodata? (Chiar incerc sa aduc un argument aici Plus ca habar nu aveam ca e un omagiu adus lui Falconetti, dar mi-a reaparut in creier, l-am vazut inaintea originalului )

http://www.youtube.com/watch?v=J2Zajvjm4LI

Fara sa neg ca The Passion of Joan of Arc e o capodopera (ca n-am cum) si filmul considerat mai bun de toata suflarea criticii, votez cu "Le Bonheur" pentru ca a fost o experienta cinematografica mai aprope de mine.

Vot: Le Bonheur