„Closer to the Moon” Nae Caranfil

[LUTARIM]

„Closer to the Moon”
Nae Caranfil între două valuri, Mai aproape de Lună...

De unde „noul val” al cinematografiei românești a apărut atât de tumultuos, cu premii și recunoaștere internațională, anul acesta nu a avut nici cu ce se prezenta la Berlin... Asta e! Ce e val, ca valul trece!

Dar, din câte știu eu, Nae Caranfil nu face parte din „noul val”. Probabil din cauza vârstei, care l-a prins între două valuri! Norocul lui, și al nostru, zic eu, pentru că acum, în loc de „Closer to the Moon” ar fi făcut probabil un film „de artă” despre metabolism și tubul digestiv uman, color și pe ecran lat!

Faptul că noul film al lui Nae Caranfil figurează în programul cinematografelor cu titlul în engleză m-a cam intrigat puțin, pentru că eu voiam, îmi doream, să văd un film românesc, mai ales că era vorba despre „marele jaf comunist”, cunoscut deja de noi toți. Adică, un „grup organizat” jefuiește Banca de Stat a Republicii Populare Române în 1959, autorii sunt prinși, condamnați la moarte și executați . Evenimentul, însă, avea câteva particularități. „Protagoniștii” erau toți evrei, foști luptători comuniști în ilegalitate, integrați în noua societatea pe care și-au dorit-o, iar procesul lor penal pare mai de grabă un proces politic.
Pentru propagandă, autoritățile de atunci filmează reconstituirea jafului, folosindu-i chiar pe făptuitori.

Nu am văzut documentarul lui Alexandru Soloman despre acea reconstituire, dar am constatat că în alte filme, „noul val” înfierează cu mânie neproletară partea adversă celei care era înfierată cu mânie proletară de „vechiul val”!
Așa că-l pândeam pe Nae Caranfil la cotitură. Ce ar mai fi putut spune el în plus?!
Curând, însă, aveam să-mi dau seama că văd un film adevărat, nu propagandă într-un sens sau celălalt! Un film plin. Ba chiar cu vârf și îndesat! Din punct de vedere cinematografic, desigur.
Căutam să înțeleg ce îmi crea această senzație. Deja nu mai conta că nu se vorbea în română. Pe ecran nu vedeam niște actori, fie ei și talentați, interpretând niște roluri, ci niște personaje. De ce oare!? Interpretarea? Regia? Scenografia? Costumele? Subiectul? Scenariul? Castingul? Lumina? Coloana sonoră? Imaginea? Sau toate la un loc!? Sau faptul că anul trecut am înghițit 20 de filme românești care mi-au lăsat un gust amar!? Și asta, precis și asta!

Încercam să identific personajele principale, adică „bandiții”, dar încă de la începutul filmului mi-a atras atenția un tânăr care nu avea cum să facă parte dintre ei. O astfel de apariție nu putea fi decât una importantă. Și era. Era inocența în persoană. Inocență răsfrântă, revărsată mai târziu și asupra celor 5 „bandiți”, cel de-al șaselea nu mai avea nevoie, pentru că era la rândul lui un inocent mai mic. Mai mic de vârstă, un copil!
Personajul la care mă refer este ospătarul care devine apoi cameraman în filmul reconstituirii jafului. Apariția lui mi-a atras atenția ca și cum ar fi fost fosforescent, și-mi puneam problema de ce? Fără replici multe, chipul lui luminos, ochii ageri, întrebările din priviri, mișcările, gesturile spuneau totul. Asta înseamnă meserie, asta înseamnă film bun! Pentru că toate personajele au fost la fel de meticulos construite. Personaje, nu chipuri, fețe! Nu ca în multe filme românești! Fețe de actori, uneori actori talentați. Personaje, mișcare, situații, acțiune! Dar nu neapărat împușcături, urmăriri, cascadorii, explozii, sânge, spectacol gratuit...

Nici măcar nu mai avea importanță sfârșitul, filmul mă ducea cu el. Trebuie să spun că mă și lăsam dus. Mă lăsam pentru că îl consideram un film românesc. Subiectul era autohton, regizorul era de-al nostru. Dar era și internațional. Subiectul nu era numai al nostru, regizorul nu mai era numai al nostru.

Nae Caranfil, însă, nu s-a rezumă la documentarul amintit, el a făcut un film artistic. Își pune problema de ce niște oameni care luptă pentru schimbarea unui regim, se ridică apoi împotriva noului regim adus de ei la putere. „Adevărul istoric”, în cazul acestui film, nici nu mai are importanță. Oricum, prea multe „adevăruri” au fost mincinoase, în funcție de cine le-a susținut!
Cel puțin pentru noi, românii, filmul lui Nae Caranfil, însă, este extrem de actual. Schimbi un regim, și?!

Dar să revin la „construcția” filmului, deși nu sunt decât un simplu spectator. Pomeneam de cameramanul care iese în evidență ca personaj încă de la începutul filmului. Nu e vorba numai de șarmul actorului și inocența reală a acestuia, ci și de modul în care toată echipa de realizatori îl ajută. Operatorul de cameră îl caută în cadru și îl aduce în centrul atenției exact când trebuie, are o cămașă albă cu mânicile scurte, în timp ce alții din jur sunt mai închiși la culoare, sau, în timp ce alții au șepci muncitorești pe cap, el își poartă cu candoare juvenilă frizura impecabilă. Conștient că a devenit un personaj drag, scenaristul, adică tot Nae Caranfil, „îi dă de lucru” până la sfârșitul filmului. Astfel, spectatorul nu-i mai vede pe „bandiți” prin ochii „justiției comuniste”, ci prin ochii acestui tânăr inocent.

Ce spun eu aici nu e cine știe ce mare descoperire a mea, sau genială învățătură din teoria cinematografică. Mi se pare ceva firesc într-un film care se respectă și își respectă spectatorii. Problema pe care mi-o pun eu, este de ce nu găsești așa ceva și în alte filme românești? O primă bănuială ar fi că scenariile nu oferă atâta „substanță”!

Dar chiar dacă am lăudat filmul , nu înseamnă că nu am și ce critica. Din câte îmi dau seama, „Closer to the Moon” a fost de fapt „ Alice în țara tovarășilor”, un titlu nepotrivit, ținând cont că și Alice era o „tovarășă” și, oricum, nu era vorba numai despre ea. „Mai aproape de lună” te duce deja cu gândul la „aspirații”.

„Condamnata la moarte” nu cred că trebuia să-i spună explicit tânărului cu care era în pat de ce nu-l lasă să-i descheie bluza. Momentul acela era curat și trebuia să rămână curat din toate punctele de vedere. Sunt convins că scenaristul a vrut să ne dea atunci o palmă peste ochi, ca să ne trezească la realitate, dar putea să o facă în alt moment. Nici destăinuirile ei ulterioare pe teme erotice nu-și aveau rostul, mai ales că el era începător și nu prea avea de unde ști cum se comportă o femeie „la pat”.

Participarea copilului la jaf pare forțată de scenarist. Copilul să zicem că își găsește rostul în film, „chipul său angelic” poate să însemne speranță, dar face greu de înțeles gestul sinucigaș al părinților. Dar, din nou sunt tentat să văd partea plină a paharului. Faptul că Nae Caranfil nu ni-l arată la față pe cel de-al șaselea împricinat, ne face cu atât mai mult să ne dorim să-l cunoaștem. Când, în sfârșit, îl vedem pentru câteva clipe, ni se lipește de retină și plecăm cu el acasă, cu gândul parcă de a-l proteja, de a-l păstra așa cum era el de fapt.

Mi-aș dori mult ca și alți „cineaști ai economiei de piață” să înțeleagă faptul că, atunci când au ceva de transmis, trebuie mai întâi să-l determine pe spectator să intre în sala de cinema, să-l convingă să rămână până la sfârșit și să-l facă să plece cu filmul în gând, dacă vrea să vină și la următoarea sa creație. Și mai e ceva: un film comercial nu trebuie neapărat să fie prost!

Așa că, oricând e loc și de mai bine. După părerea mea! Chiar mă gândeam, ce subiect ar mai putea găsi Nae Caranfil pentru un film la nivelul celui de-acum? Ce „miză” ar putea avea? Pentru că „miza” e pe primul loc, „spectacolul cinematografic” a trecut deja pe locul doi. Chiar și dacă filmul de-acum nu va avea succesul pe care i-l doresc și-l merită, „miza” pe care s-a bazat și-a îndeplinit rolul, atâta timp cât au fost găsiți parteneri străini care au venit cu bani, și încă mulți, se vede pe ecran!

[Optimvs]

Filmul asta e primul semn dupa niste ani buni (sau mai bine zis rai) ca inca mai exista cinematografie in Romania.

Dupa ororile mungiste facute strict pentru circuitul inchis al anumitor festivaluri, in sfarsit avem un film care se adreseaza atat criticii cat si publicului.

Ramane de vazut cat de bine va fi promovat pe piata romaneasca, pentru a avea succesul de public pe care il merita pe deplin.

Jos palaria in fata lui Nae Caranfil.

[LUTARIM]

Eu am văzut „Closer to the Moon” la cinema EUROPA, într-o sală neîncălzită, pe un ecran mai mic decât normal, dar cu imagine bună. De aceea am spus despre tânărul ospătar/cameraman că avea chipul luminos. Și tot filmul mi s-a părut luminos, nu încrâncenat, cum l-ar fi făcut alt regizor, am putut să citesc chipurile personajelor.
De aceea am vrut să revăd filmul pe un ecran mare și lat, în centrul Capitalei, la SCALA. Ca să fiu sincer până la capăt, și să mă pot bucura de imagine, fără să mai fiu obligat să mă concentrez asupra subtitrării! Chiar voiam să revăd ritualul acela al tinerilor evrei, excelent mixat în final! Surpriză, însă! Parcă era alt film! Totul era întunecat. Am mers și am cerut explicații, dar mi s-a spus că așa se vede la ei. Ba mai mult, lumina s-a aprins în sală imediat după ultimul cadru al filmului propriu-zis, când a început să ruleze în ecran restrâns documentarul alb-negru care a stat la baza scenariului lui Nae Caranfil. Spectatorii au mai rămas câteva minute în picioare, dar nu se mai vedea mare lucru!
Într-un interviu, Nae Caranfil spunea că e mai bine cu dialogurile în engleză, că și așa spectatorii se vaită că nu înțeleg nimic din filmele românești, din cauza sonorului.
Acum, nici proiecția nu mai e bună, așa că ar trebui să înceapă să scrie romane!