Ultima Carte Citita

[victor_homescu]

Jose Saramago :*De ce am orbit, nu ştiu, = poate că într-o zi vom afla motivul..Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi..Orbi care văd. Orbi care, văzând, nu văd.*<<Dacă poți privi, vezi / Dacă poți vedea, observă (Cartea sfaturilor);>>; Decedat, la 87, în urnă cu 11 ani, iunie 18, o zi de vineri, 2010 **Nu cunosti numele pe care îl ai / Cunosti numai numele pe care ți l-au dat**, scriitorul portughez (Premiul Nobel pentru literatură 1998) :**Orbii n-au nevoie de nume, eu sunt vocea pe care o am, restul n-are importanţă, ..Dar aţi scris cărţi, iar cărţile vă poartă numele...Acum nu le poate citi nimeni, ca şi cum n-ar exista.**
***
● Jose Saramago :"Eseu Despre Orbire", Polirom , 2013, traducere Mioara Caragea :
**Conştiinţa morală, pe care atâţia nesăbuiţi au insultat-o şi chiar mai mulţi au renegat-o, e ceva care există şi a existat dintotdeauna, n-a fost o invenţie a filosofilor din Cuaternar, când sufletul abia era un proiect confuz. Cu trecerea timpului plus activităţile convieţuirii şi schimburile genetice, am sfârşit punând conştiinţa în culoarea sângelui şi în sarea lacrimilor, şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, am făcut din ochi o oglindă întoarsă înăuntru, cu rezultatul, de multe ori, că ei dezvăluie fără reţinere ceea ce încercăm să negăm cu gura. Se mai adaugă la această situaţie, care e generală,, circumstanţa particulară că, în spiritele simple, remuşcarea provocată de facerea de rău se contopeşte adesea cu spaime ancestrale de tot soiul, drept care pedeapsa răufăcătorului ajunge să fie, fără par sau piatră, de două ori cea meritată. Nu va fi cu putinţă, va să zică, în cazul de faţă, să deosebim cât era frică şi cât era conştiinţă chinuită în frământarea care l-a cuprins pe hoţ de cum a pornit maşina. Fără îndoială, nu va fi niciodată liniştitor să stai pe locul cuiva care ţinea cu mâinile acelaşi volan în clipa când şi-a pierdut vederea, s-a uitat prin acest parbriz şi deodată n-a mai văzut, nu trebuie să ai multă imaginaţie pentru ca astfel de gânduri să trezească imunda şi târâtoarea fiară a terorii, iat-o cum îşi iţeşte capul. Dar şi remuşcarea, expresia agravată a unei conştiinţe, cum am spus mai înainte, sau, dacă vrem s-o descriem în termeni sugestivi, o conştiinţă cu dinţi muşcători, îi aducea în faţa ochilor imaginea orbului neajutorat închizând uşa, Nu e nevoie, nu e nevoie, spusese bietul de el, de acum înainte nu va mai fi în stare să facă un pas fără ajutor.**
***
**Discul galben se ilumina. Două automobile din faţă accelerară înainte să se aprindă lumina roşie. Deasupra trecerii de pietoni se ivi desenul omului verde. Oamenii care aşteptau porniră să traverseze strada călcând peste dungile albe, vopsite pe cuvertura neagră de asfalt, nimic nu seamănă mai puţin cu o zebră, totuşi aşa i se spune. Şoferii, nerăbdători, cu piciorul pe pedala de ambreiaj, îşi ţineau maşinile încordate, avansând, dând înapoi, ca nişte bidivii nervoşi ce presimt plesnetul biciului. Pietonii trecuseră acum, însă semnalul de voie pentru maşini va mai întârzia câteva secunde, unii pretind că această zăbavă, în aparenţă atât de neînsemnată, înmulţită cu miile de semafoare existente în oraş şi cu schimbările succesive ale celor trei culori ale fiecăruia, reprezintă una dintre cauzele cele mai importante ale gâtuirilor circulaţiei rutiere, sau ale ambuteiajelor, dacă vrem să folosim termenul curent. Lumina verde s-a aprins în sfârşit, brusc maşinile au demarat, dar pe dată s-a băgat de seamă că nu porniseră toate. Prima din şirul din mijloc stă pe loc, are probabil o problemă mecanică oarecare, acceleraţia desprinsă, schimbătorul de viteze înţepenit, sau vreo stricăciune la sistemul hidraulic, frâne blocate, sistem electric avariat, dacă nu cumva i s-a terminat pur şi simplu benzina, n-ar fi prima dată că se întâmplă. Noul grup de pietoni care se adună pe trotuare îl vede pe şoferul imobilizat gesticulând în dosul parbrizului, în timp ce maşinile din spate claxonează frenetic. Câţiva şoferi au sărit acum în stradă, gata să împingă automobilul rămas în pană, să nu mai împiedice traficul, bat furios în geamurile închise, omul dinăuntru îşi întoarce capul spre ei, la stînga, la dreapta, se vede că strigă ceva, după mişcările buzelor se înţelege că repetă un cuvânt, nu unul, două, într-adevăr aşa e, după cum se constată când cineva, în sfârşit, reuşeşte să deschidă o uşă, Sunt orb.**
***
** Nimeni n-ar fi spus. Examinaţi aşa cum se poate în acest moment, pe fugă, ochii omului par sănătoşi, irisul se prezintă neted, luminos, scle-rotica albă, compactă ca porţelanul. Pleoapele lărgite, pielea crispată a feţei, sprâncenele arcuite deodată, toate astea, oricine îşi poate da seama, arată că e răvăşit de spaimă. Cu o mişcare rapidă, ce era la vedere dispare în dosul pumnilor încleştaţi ai bărbatului, de parcă ar fi încercat să reţină înăuntrul minţii ultima imagine captată, o lumină roşie, rotundă, de pe un semafor. Sunt orb, sunt orb, repeta cu disperare în timp ce îl ajutau să iasă din maşină, iar lacrimile, ţâşnind, îi făceau să pară mai strălucitori ochii despre care spunea că sunt morţi. Trece, o să vedeţi că trece, câteodată e de la nervi, spuse o femeie. Semaforul îşi schimbase din nou culoarea, trecătorii curioşi se apropiau de grup, iar şoferii din spate, care nu ştiau ce se în-tâmplă, protestau împotriva, credeau ei, unui obişnuit accident de circulaţie, vreun far spart, niscai bară îndoită, nimic n-ar putea justifica agitaţia, Chemaţi poliţia, ţipau, ridicaţi rabla asta. Orbul implora, Vă rog, să mă ducă cineva acasă. Femeia care vorbise despre nervi îşi dădu cu părerea c-ar fi trebuit să cheme o ambulanţă, să-l ducă pe bietul om la spital, dar orbul spuse nu, nu asta voia, cerea doar să fie condus până la uşa clădirii unde locuieşte, E la doi paşi, faceţi-mi un bine. Dar maşina, întrebă un glas. Alt glas răspunse, Cheia e la locul ei, urcaţi maşina pe trotuar. Nu e nevoie, interveni a treia voce, am eu grijă de maşină şi îl însoţesc eu pe domnul acasă. Se auziră murmure de aprobare. Orbul se simţi prins de braţ, Veniţi, veniţi cu mine, îi spunea acelaşi glas. îl ajutară să se aşeze pe locul de lângă şofer, îi ataşară centura de siguranţă, Nu văd, nu văd, murmura printre lacrimi, Spuneţi-mi unde locuiţi, îi ceru celălalt. Prin geamurile maşinii pândeau chipuri vorace, avide de noutate. Orbul îşi ridică palmele în dreptul ochilor, le agită, Nimic, parcă aş sta în ceaţă, parcă aş fi căzut într-o mare de lapte, Dar orbirea nu e aşa, spuse celălalt, orbirea se spune că e neagră, Dar eu văd numai alb, Poate c"avea dreptate cucoana, o fi de la nervi, nervii sunt lucrul dracului, Eu ştiu foarte bine ce e, o nenorocire, da, o nenorocire, Spuneţi-mi unde staţi, vă rog, în acelaşi timp se auzi sforăitul motorului. Bâlbâindu-se, ca şi cum lipsa vederii îi slăbise memoria, orbul pronunţă o adresă, apoi spuse, Nu ştiu cum as putea să vă mulţumesc, iar celălalt replică, Ei, n-are importanţă, azi dumneata, mâine eu, nu ştim ce ne pregăteşte soarta, Aveţi dreptate, când am plecat azi-dimineaţă de acasă cine ar fi crezut c-o să păţesc aşa necaz. Se miră că mai stăteau pe loc, De ce nu plecăm, întrebă, E roşu, răspunse celălalt, Ah, făcu orbul, şi începu din nou să plângă. De acum înainte nu va mai şti când e roşu. Aşa cum spusese orbul, casa lui era aproape. Dar trotuarele erau ocupate toate de automobile, n-au găsit spaţiu să parcheze maşina, de aceea au fost nevoiţi să caute un loc pe o stradă transversală. Acolo, spaţiul era atât de îngust încât locul de lângă şofer se afla la numai câteva degete de perete, drept care orbul, ca să nu se chinuie târându-se de pe un loc pe altul, cu schimbătorul de viteze şi volanul în cale, a trebuit să coboare primul. Dezorientat, în mijlocul străzii, simţind că-i fuge pământul de sub picioare, încercă să-şi domine disperarea care-i urca în gât. îşi agita mâinile în faţa ochilor, nervos, de parcă ar fi înotat în ceea ce numise o mare de lapte, şi aproape că deschise gura ca să strige după ajutor, când, în ultima clipă, mâna celuilalt îi atinse uşor braţul, Calmaţi-vă, vă conduc. Merseră foarte încet, de teamă să nu cadă, orbul îşi târşâia picioarele, poticnindu-se în denivelările asfaltului, Aveţi răbdare, aproape am ajuns, murmură celălalt, şi puţin mai târziu îl întrebă, E cineva acasă să aibă grijă de dumneavoastră, iar orbul îi răspunse, Nu ştiu, soţia mea cred că n-a venit încă de la serviciu, eu s-a întâmplat să plec azi mai devreme şi uite ce-am păţit. O să vedeţi că nu-i nimic grav, n-am auzit niciodată să fi orbit cineva aşa deodată, Şi eu care mă lăudam că nu port ochelari, n-am avut niciodată nevoie, Vedeţi. Ajunseră la uşa clădirii, două femei din vecini urmăreau curioase scena, uite-l pe vecin cum e adus de braţ, însă niciuna nu se gândi să întrebe, V-a intrat ceva în ochi, nu le-a trecut prin minte, aşa că el nu poate răspunde, Da, mi-a intrat o mare de lapte. Ajunşi înăuntru, orbul rosti, Vă mulţumesc din suflet, iertaţi bătaia de cap pe care v-am provocat-o, de aici mă descurc singur, Ei, asta-i bună, urc cu dumneavoastră, nu m-aş simţi bine dacă v-aş lăsa aici. Intrară cu greu în ascensorul strâmt, La ce etaj staţi, La trei, nu vă imaginaţi ce recunoscător vă sunt, Nu-mi mulţumiţi, azi dumneavoastră.**
***
(*De câți orbi este oare nevoie ca să faci o orbire?..Nimeni nu știu să-i răspundă*)

[1MicuCelUmilSiViril]

S-a întârziat puțin, dar e bine că s-a terminat.
Mulțumesc foarte mult colaboratorului care m-a ajutat la această piesă.
Democrit, varianta finală:
https://www.mediafire.com/file/29gph...cere.docx/file
https://www.mediafire.com/file/p47n6...iesa.docx/file
Adaug încă o piesă, bonus, pe care am ascultat-o de atâtea ori, dar care, parcă, n-a sunat niciodată așa!
https://www.youtube.com/watch?v=AcVFtu-ZmmM

[victor_homescu]

<<Was the Holodomor an act of genocide?>> ??* Anne Applebaum, scriitoare=jurnalistă "Washington Post", Premiul "Pulitzer", 2004; o nouă carte remarcabilă, publicată în 2017 : "Red Famine. Stalin"s war on Ukraine" = Foametea roșie ??*"Ucrainofobia" lui Stalin:▪︎Holodomorul "32=33" :
Anne Applebaum :*That the famine happened, that it was deliberate, and that it was part of a political plan to undermine Ukrainian identity.*
<<Au povestit ce s=a întâmplat.>> :**Dacă reușeam, cumva, să facem o recoltă bună, deveneam culaci iar bolșevicii ne confiscau tot și muream de foame; dacă nu, de asemenea muream de foame.**
***
"Dar șira spinării ți-a fost zdrobită
Frumoasa, biata mea epocă,
Şi cu un zâmbet prostesc
Te uiţi înapoi, crudă şi slabă,
Ca un animal trecut de vreme,
La urmele propriilor copite…">>
(Osip Mandelştam, „Vek“)
***
Holodomor :▪︎Rata deceselor : iunie 1933, Ucraina :
= zilnic = 34560 persoane;
= în fiecare oră = 1440 persoane;
= în fiecare minut = 24 persoane.▪︎
***
**Indivizii nu aveau nevoie să creadă toate aceste mistificări, dar erau obligați să se comporte ca si cum le=au fi crezut ori cel puțin erau obligați să le tolereze în tăcere, sau să se împace cu cele care le conveneau. Dar, tocmai din acest motiv, ei nu aveau altă opțiune, decât să trăiască în minciună.**
(<<Vaclav Havel, "Puterea celor fără de putere".>>)
***
**Într-o zi, cineva din mulţime m-a recunoscut. În spatele meu era o femeie cu buzele învineţite de frig, care cu siguranţă că nu auzise pe
nimeni strigându-mă pe nume până atunci. Acum, ieşind din amorţeala de care
eram cu toţii cuprinşi, mă întrebă în şoaptă (acolo toată lumea vorbea în şoaptă):
— Puteţi să descrieţi asta?
Şi i-am spus:
— Pot.
În acel moment, un zâmbet fugar păru că străbate ceea ce fusese cândva chipul ei.**
(Anna Ahmatova, În loc de prefaţă: Recviem 1935=1940)
<<"Gulagul. O istorie," Humanitas, 2011">>, Anne Applebaum
***
??* Parlamentul European = Rezoluția referitoare la comemorarea foametei deliberate - Holodomor - din Ucraina (1932-1933)/ (2010/C 15 E/16)
Parlamentul European :
— având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană,
— având în vedere Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
— având în vedere Convenția ONU privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid,
— având în vedere Declarația comună din cadrul celei de a 58-a ședințe plenare a Adunării Generale a ONU cu privire la a 70-a comemorare a Holodomorului din Ucraina, declarație la care au subscris 63 de state, printre care și toate cele 25 (la acea vreme) de state membre ale UE,
Având vedere legea ucraineană privind „Holodomorul din 1932-1933 din Ucraina”, adoptată la 28 noiembrie 2006,
— având în vedere declarația Președintelui Parlamentului European din 21 noiembrie 2007, prin care s-a marcat începerea celei de a 75-a comemorări a foametei Holodomor din Ucraina,
— având în vedere declarația finală și recomandările adoptate la 27 februarie 2008, în urma celei de a zecea reuniuni a Comisiei parlamentare de cooperare UE-Ucraina,
— având în vedere articolul 103 alineatul (4) din Regulamentul său de procedură,
A. întrucât respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este un principiu fundamental al UE;
B. întrucât Convenția ONU privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid incriminează anumite tipuri de acte, comise cu intenția de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios: uciderea membrilor grupului; vătămarea gravă, corporală sau psihică, a membrilor grupului; provocarea deliberată a degradării condițiilor de viață ale grupului, cu scopul de a-l distruge fizic, în
întregime sau în parte; impunerea unor măsuri care limitează natalitatea în cadrul grupului și deplasarea forțată a copiilor din grupul respectiv în alt grup;
C. întrucât foametea Holodomor din 1932-1933, care s-a soldat cu moartea a milioane de locuitori ai Ucrainei, a fost planificată cu cinism și cruzime de regimul lui Stalin pentru a impune politica Uniunii Sovietice de colectivizare a agriculturii împotriva voinței populației rurale din Ucraina;
D. întrucât comemorarea crimelor împotriva umanității din istoria Europei ar trebui să contribuie la evitarea unor astfel de crime în viitor;
E. întrucât integrarea europeană se bazează pe dorința de a accepta istoria tragică a secolului XX și recunoașterea faptului că această reconciliere cu o istorie dificilă nu denotă niciun sentiment de vină colectivă, ci constituie o bază stabilă pentru construirea unui viitor european comun bazat pe valori comune și pe perspective împărtășite și interdependente,
1. declară urmatoarele poporului ucrainean și în special supraviețuitorilor Holodomorului, familiilor și rudelor victimelor:
a) recunoaște Holodomorul (foametea deliberată din 1932-1933 din Ucraina) drept o crimă îngrozitoare împotriva poporului ucrainean și împotriva umanității;
b) condamnă ferm aceste acte îndreptate împotriva populației rurale ucrainene și soldate cu anihilări în masă și încălcări ale drepturilor și libertăților omului;
c) își exprimă solidaritatea cu poporul ucrainean, care a suferit această tragedie, și onorează memoria ucrainenilor uciși prin înfometarea deliberată din 1932-1933;
d) solicită țărilor apărute ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice să permită accesul la arhivele referitoare la Holodomorul din Ucraina din 1932-1933 în vederea unei examinări cuprinzătoare, pentru a se
dezvălui și investiga complet toate cauzele și consecințele;
2. încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului și Comisiei, Guvernului și Parlamentului Ucrainei, Secretarului General al ONU, Secretarului General al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și Secretarului General al Consiliului Europei.**
***
Mărturie despre genocidul bolșevic : ( "În primăvara cumplită a anului 1933, am văzut oameni murind de foame. Am văzut femei și copii cu abdomenul umflat, cianozați, cu ochii goi, lipsiți de viață, încă respirând”.)
***
Despre Stalin și Holodomor, un interviu elucidant cu jurnalista=scriitoare Anne Applebaum, Radio Europa Liberă
***
https://moldova.europalibera.org/a/r.../28760909.html

[victor_homescu]

"Il Decamerone"/"Decameronul", în expozeul autorului * Giovanni Boccaccio * :**Omenesc lucru este să-ți fie milă de cei necăjiți: și, deși mila aceasta îi șade bine orișicui, ea se cuvine a fi simțită mai cu seamă de către aceia care au avut și ei nevoie de mângâiere odinioară și au găsit-o chiar la unii; or, printre aceștia de pe urmă, dacă a mai fost vreodată om să aibă într-adevăr nevoie de ea, să-i fie scumpă ori să-i încerce bucuria, eu unul fără îndoială mă număr printre ei. Încă din fragedă tinerețe și până în vremurile de față, eu, ca unul care pururi am fost înflăcărat de o iubire înălțătoare și curată, poate cu mult mai înălțătoare și mai curată decât s-ar cuveni umilei mele stări - așa precum ar putea crede unii, din cele câte povestesc - deși găsit-am laudă și prețuire la aceia care îmi aflaseră iubirea și erau oameni înțelepți, cu toate aceste, zic, mi-a fost nespus de greu s-o îndur, și nu din pricina cruzimii femeii îndrăgite, ci din pricina văpăii în care ardeam muncit de doruri nesățioase; iară văpaia aceasta, neîngăduindu-mi să găsesc în nici un chip vreo alinare, adesea mă făcea să simt mai multă amărăciune decât ar fi trebuit. Or, în amărăciunea aceasta, cuvintele de bine ale câte unui prieten și mângâierile lui mi-au adus atâta ușurare, încât sunt pe deplin încredințat că numai datorită lor se face c-am scăpat cu viață. Dar, după voia Aceluia ce-i fără de sfârșit și care a rânduit prin legi nestrămutate ca tot ce-i omenesc să piară, iubirea mea, mai arzătoare ca orișicare alta, pe care nici o hotărâre, nici o povață, nici o rușine ce-ar fi putut s-o amenințe sau vreo primejdie care s-ar fi iscat dintr-însa n-au izbutit s-o frângă și nici măcar s-o zdruncine - s-a măcinat ea însăși cu vremea, în așa măsură, încât nu mi-a lăsat în suflet din tot ce-a fost odinioară decât doar desfătarea pe care o dă de obicei acelora ce nu cutează să se avânte prea departe pe primejdioasele-i întinsuri; drept care, de unde înainte vreme iubirea îmi era chin, azi, fiind înlăturată orișice suferință, rămas-am doar cu bucuria. Cu toate acestea însă, deși durerile au pierit, nu mi-au pierit din minte binefacerile de care am avut parte pe vremuri de la aceia care din dragoste față de mine sufereau și ei la gândul chinurilor mele; și nici nu cred c-am să le uit vreodată, până în ceasul morții. Or, după cum dintre toate virtuțile, după părerea mea, recunoștința e cea mai vrednică de laudă, tot așa după cum nerecunoștința e vrednică de ocară, fiindcă n-aș vrea să par un nerecunoscător, mi-am pus în gând ca atât cât pot, în schimbul celor ce-am primit, acum că în sfârșit pot zice c-am scăpat din mrejele iubirii, s-aduc un dram de mângâiere, dacă nu acelora care m-au ajutat și care, mulțumită înțelepciunii lor și sorții celei bune, din fericire, n-au nevoie de ea, măcar acelora ce-i duc lipsă.**
***
** Și chiar dacă sprijinul meu ori mângâierea mea, cum vreți să-i ziceți dumneavoastră, n-ar însemna mare lucru față de unii ca aceștia, eu totuși socotesc că-i bine să te înfățișezi cu ea acolo unde lipsa se arată a fi mai mare, atât pentru că mângâierea e mai folositoare acolo, cât și pentru că e mai dragă aceluia ce are nevoie de ea. Și unde este omul, oricine ar fi să fie el, care ar putea tăgădui că sprijinul acesta se cade a fi dat mai degrabă drăgăstoaselor femei decât bărbaților? Femeile își tăinuiesc cu teamă și rușine în gingașul lor piept văpăile iubirii, care, după câte știu aceia ce le-au simțit pe pielea lor, ascund puteri nebănuite de a se face cunoscute; și în afară de aceasta, femeile ținute în frâu de voia, de porunca ori de bunul plac al taților, al mamelor, al fraților sau soților rămân închise cea mai mare parte a vremii în strâmtele hotare ale odăii lor și, stând așa în huzur, pe de-o parte de voieși pe de alta de nevoie, se tot gândesc la câte toate și nu e cu putință ca gândurile lor să fie pururi vesele. Iar dacă uneori din pricina acestor gânduri se lasă pradă întristării stârnite de vreun dor aprins, sunt nevoite să rămână, spre marea lor mâhnire, mereu întru aceleași gânduri, de nu le vin în minte și nu le înviorează altele noi și mai plăcute; unde mai pui că ele, femeile, îndură totul cu mult mai greu decât bărbații. Așa ceva nu li se întâmplă bărbaților îndrăgostiți și ne putem da seama în chip vădit de lucrul ăsta. Ei, dacă sunt munciți de doruri sau de gânduri negre, pot să-și aline plictiseala și amărăciunea lor, în fel și fel de chipuri: căci ei, dacă doresc, pot să se plimbe în voie, să audă și să vadă nenumărate lucruri, să meargă la vânat, la pescuit, să călărească, să joace cărți sau alteori să-și vadă de negustorie. Și dintre toate acestea, fiește care în parte are puterea de-a atrage sufletul zbuciumat la sine, cu totul sau barem în parte, și de a-i întoarce fața de la un gând mai uricios, măcar pentru o bucată de vreme, dacă nu mai mult; după care, sufletul, într-un fel sau altul, ori își găsește o mângâiere, ori nu mai suferă așa mult. De aceea dar, ca să se îndrepte prin mijlocirea mea măcar în parte vina Sorții, care s-a dovedit zgârcită în ajutorul ei tocmai acolo unde ar fi fost mai multă nevoie de el, adică la femei, pe care le cunoaștem cât sunt de slabe și plăpânde, într-ajutorul și scăparea acelora care iubesc (căci celorlalte le e de ajuns acul, fusul și depănătoarea), mi-am pus în gând să povestesc o sută de povești, ori basme, ori parabole, ori istorioare, cum veți vrea să le numiți, istorisite în zece zile de către o preacinstită ceată de șapte doamne și trei tineri care s-au întovărășit pe vremea păcătoasă a molimei de odinioară, precum și câteva cântări cântate întru desfătarea lor de către doamnele amintite.**
***
** Din care povestiri se vor vădi plăcute sau dureroase întâmplări de dragoste, precum și alte norocoase fapte, petrecute atât în vremurile noastre, cât și în cele de demult; iar din cuprinsul lor, femeile sus-amintite ce vor ajunge a le ceti se vor alege pe de-o parte cu bucuria desfătării pricinuită lor de întâmplările hazlii, iar pe de altă parte cu sfaturi de folos, putând astfel să-și deie seama de cele ce se cer a fi urmate întru totul, cât și de altele, de care s-ar cuveni să se ferească; și e cu neputință, cred, ca lucrurile acestea să nu le aducă alinare. Iar de va fi așa (și deie Domnul așa să fie), să mulțumească dragostei care descătușându-mă din lanțurile ei, mi-a dat puterea să trudesc întru plăcerea lor.**
***
**Pe cei ce vor citi poveștile acestea îi povățuiesc să nu le ia în seamă decât pe cele ce desfată, iară pe cele care împung să nici nu le citească. În fruntea lor stă scris ce se ascunde în ele, astfel încât cuprinsul lor să nu poată înșela pe nimeni.**
***
<<Mulțumesc cu umilință Părintelui Ceresc că, după atâta osteneală, m=a ajutat s-ajung la mult râvnitul capăt al istorioarelor acestora. Iar voi, plăcute doamne, rămâneți sănătoase în paza și puterea Lui și, de v-a fost de vreun folos citirea acestei cărți, aduceți-vă aminte din când în când de mine.>>

[1MicuCelUmilSiViril]

Nou!
Cao Xueqin - Visul din pavilionul roșu
o carte prea educativă, ce nu poți să o ratezi!

Mie, unul, îmi pare rău că nu am mai putut frecventa acest subiect, din condiții obiective, dar, de câte ori o să am prilejul, o voi face cu drag.
Nu e prima oară când revin aici la un subiect deja amintit, pentru că e puțin doar faptul să amintești de existența lui, ele merită mult mai mult (cel puțin două îmi doream să le mai dezvolt, ăsta fiind unul dintre ele). Revenind la acesta, îmi dau seama că mai sunt încă două în continuare, căci mi-am mai amintit de altul în timp ce scriu.

Trebuie să recunoaşteţi, cele mai multe opere de maturitate (a se înțelege ideile principale din lucrările respective) au fost scrise la beție și de aceea nici nu merg/se potrivesc în viață, nu neapărat că ele nu spun adevăruri, ci pentru că oamenii trăiesc treji în cea mai mare parte a timpului, nu trăiesc în beție, așa că nu manifestă simpatie pentru ele, iar cei care le-au scris, le-au scris la beție, căci ea e singura care-i face să uite de nimicurile și traiul enervant zilnice, încât să le poată scrie (nu analizăm aici ce a determinat precis beția sau dacă ea a fost, într-adevăr, determinată).

Vorba cântecului: 2 mere, 2 pere, ia ciuleandra la o bere! Și abia apoi vine aia cu 2 hire, 2 paie... Ce iese, se știe.
Excepții sunt. Azi am văzut pe stradă femei cu trei bulane, da, ați citit bine - nu vă ștergeți ochelarii, acolo unde e cazul! - Și cel de-al treilea era cel mai tare, prins la cingătoare, am văzut 2 polițiste proaspete și bune! De fapt, am avut o scăpare, noi vorbeam de opere literare, în principal.
Și mai e ceva, în caz de vreo problemă, toți dau vina pe Bachus, omenește, nu în zeflemea.

Deci, citim.
Unii citesc că n-au altă treabă, alţii citesc că aşa li s-a spus, alţii că asta le e meseria, dar câţi din ei citesc din convingere, asta însemnând toate, scopul, etc? De ce spun asta? Dacă era aşa, s-ar vedea rezultate.
Eu sunt un om fericit. Am aici câţiva prieteni cu care împărtăşesc asta şi pe care nu-i voi părăsi niciodată.
Despicătorii de fir în patru or să spună prostii aici. Ei, și ce?
Dispariţia mea de aici, o perioadă, anul acesta, s-a datorat, printre altele, din câte îmi amintesc, şi faptului că am vrut să-mi pun roșii în grădină, "inima boului". În realitate, ceea ce mi-a vândut sub acest nume femeia cu ten colorat (nu de muncă în soare) s-a dovedit a fi mai mult "ochiul boului" decât inima lui.
Dar revin acum, de Sf. Ioan cu o carte de milioane (de yuani).

De când lumea nu mai citește pe la noi, țara a devenit Europinca continentului.
Cartea aceasta are, ca piloni, vechi legende chinezeşti, precum cea a pietrei de jad, cu semnificaţia ei, dar şi învăţături, inclusiv filosofice antice sau de cele religioase ale acestui popor, în sfârșit, o halcă de cultură pentru cei interesaţi.
Romanul ne prezintă o educaţie de multe veacuri, învăţături care se ţin până astăzi (vezi notele traducătoarei cărţii). Amintesc acum doar una principală, cultul pentru înaintaşi, ce revine de foarte multe ori în discuţie. Iată de ce China e departe, adică atât de dezvoltată, nu geografic vorbind.

Îmi plac ăia care spun: "noi n-o să ajungem niciodată ca ei", dar "ăia" au muncit ca asiaticii, spre exemplu, pentru a ajunge ca ei? Sau s-au gândit măcar, la asta? Lor şcoala nu prea le place, atunci cum să ajungă, vreodată?
În carte se citează principiile dezvoltării trainice (iată, China a ajuns în stadiul acesta), față de principiile altor continente, fie ele şi cu moţ sau cu aere. După evoluţia țării, China poate fi considerată o planetă aparte.

Acest mod de viaţa dă capacitatea de a putea face ceea ce fac chinezii. Toată lumea e uimită de realizările Chinei. Iar o parte din oameni sunt interesaţi care e secretul lor, e lucru bine ştiut sau bine bănuit. Chinezii au făcut sute de ani ceea ce spune autorul în carte, nu ceea ce fac personajele din această carte, o să le recunoaşteţi repede modelul occidental, care îi va duce la eşec (dezvăluire senzațională, stați aproape în următoarele minute).

Romanul este o introducere în lumea chinezească, pentru cei interesaţi, o şcoală perfectă pentru chinezi, lucru dovedit practic, una numai bună pentru oameni în general, dar extrem de potrivită, în acest moment, pentru europeni (chinezii nu îşi aruncă învăţăturile vechi, ca alţii, şi nu s-ar putea spune că nu sunt dezvoltaţi sau că le lipseşte tehnologia, din această cauză).
Romanul prezintă structura socială, privighetoarea chineză ciripeşte nu numai de bogaţi, de împărăţie, vorbeşte, la un moment dat, inclusiv de slugi şi posibilităţile lor, o lecţie privată pentru muritori (sau şcoală particulară, dacă doriţi. Din multe puncte de vedere romanul poate fi considerat astfel).
Prezintă ocupaţiile din casele oamenilor cu bani de la ei (aici se pot face nişte comparaţii inutile).

Se citează inclusiv ambientul, cultul pentru flori, copaci, plante alese simbolic, amenajări de grădini înmiresmate, ceaiuri şi aromatice.
Dar și obiceiuri ciudate de la Curte, lupte de greieri la împărăţie. Zice-se că pentru greieri buni, bătăioși, împăratul împroprietărea pe aducătorul lor.
Spuneam, dacă nu s-o fi şters postarea precedenta despre roman, că sunt multe personaje în carte. De remarcat priceperea autorului de a prezenta personajele pe parcursul cărţii, de a aminti cine sunt şi care e locul lor, atunci când reapar, fără să bată la ochi, cu stil. Cu astfel de ajutor, nicicând nu te pierzi în desişul lor şi citirea romanului este uşoară. Stilul clar al romanului permite o citire uşoară.

Bine, așa, ca personaje principale, sunt vreo 10, nu stau acum să le număr pe degete, poate îmi ies la numărătoare mai mult de 10 (degetele, la ele mă refer).
"Visul din pavilionul roşu" este titlul unui cântec vechi chinezesc.
Sunt abordate o diversitate mare, o bogăţie de teme, de idei, în 700 de pagini, exprimate chinezește, dar nu "în chineză".
În casa aia, castel de fapt, trăiau stăpâni peste slugi, care stăpâni, aici, se comportau bine cu slugile, un număr foarte frumos de persoane, 300. Vă daţi seama cum era acolo, ca în curtea şcolii, şi nu era una din cele mai înstărite familii, decăzuse, cum ni se spune.

Totuși, e de observat că, deși sunt stăpâni şi slugi, în acest castel, relația dintre stăpâni și slugi era specială și din alt punct de vedere, una umană, prietenească (crescuseră împreună de mici).
Familia, la castel, nu angaja decât frumuseți (feminine), era o regulă.
Aveau și școală în castel.
Sunt multe învăţături, spre exemplu, obiceiul darului simbolic, educativ, folositor, obicei de masă şi la noi, odată.
Se pune punctul pe "i" de la imoralitate.

Și să vedeți ce (cât) beau femeile aici, fără interdicții!
Sunt femei foarte petrecărețe, mult prea, în ciuda eforturilor lor de a reveni la bunăstarea de odinioară.
Un amănunt, la noi, a doua soție e succesivă, la ei este concomitentă!
Bunicii Jia Mu, stăpâna bătrână sau cea mare, în traducerea mea, îi plăcea veselia, petrecea. Avea palanchin cu 8 inși care "dădeau la vâsle" (numărul celor care cărau palanchinul era în funcție de starea materială, de maxim 8 persoane).
Ce înseamnă o lume așezată de 5000 de ani! Ordinele erau stricte, nu crâcnea nimeni.

Dar nici cu generația tânără nu mi-e rușine. În conjunctura că stăpânii cei mari se duseră (cu treburi), cei care le luaseră locul aveau multe probleme de rezolvat. Bătrânii s-au împrăștiat care încotro prin țară, treburile gospodăriei au fost lăsate celor din generația următoare, care văzându-se cu putere în braț, așa peste noapte, nu, nu l-au încercat la scanderbeg, jucau barbut cu el şi chefuiau, şi nimeni nu le putea zice nimic. Asta înseamnă ordinea strictă, pricepir?

Romanul este foarte actual, chiar şi printr-una dintre glume (are și câteva glume în cele 700 de pagini, bineînțeles poante elevate), unde un personaj se exprimă cu condiționalul (introdus și la noi, astăzi, cu prisosință, pe filiera englezească, când e şi când nu e nevoie în vorbire), iar o fată isteață i-o tăie (vorba) cu o glumă, ironizându-l, arătându-i ce înseamnă în adevăr utilizarea acelei exprimări (de fapt, altceva), ceea ce dă o situație amuzantă și râde, firesc, de el.
Am mai amintit pe forum câteva elemente din roman. Venindu-mi altă idee, revin cu câteva completări.

De la început, spun: bă, nu trebuie să stai 7 ani în Tibet, ca americanii. Pune mâna şi citeşte cartea asta şi eşti mai câştigat, cu excepţia cazului în care citirea cărţii durează mai mult de 7 ani. Atunci, mai bine du-te în Tibet!
Intenționat nu am spus până acum mai nimic despre poveste, pentru că omul, nu de azi, e fascinat de poveste, e purtat de ea, omițând detalii importante, de aceea mai mult am spus despre detalii, o parte, care trebuie evidențiate, descoperite. Povestea o găsiți în carte, așa că nu am spus decât o frază, și nu cred că a durut.
Să tragi ca boul în jug la căruța poveștii, de fiecare dată același jug, să simți aceeași greutate a carului, de fiecare dată, fără să vezi cu ce e umplut carul, fără să te uiți la semnele de circulație, la cele de punctuație, la semnele autorului (bănuiesc că... obscene în acest caz), nu reprezintă cea mai mare ispravă a unui cititor!

Romanul descrie viaţa, dedesubturile şi declinul unei familii prospere cu numai 100 de ani înainte, acum preponderent feminină, care se zbate, după pricepere, să revină ceea ce a fost odată.
Vorbește și de un "ein klein" mahmurică, pe numele sau Baoyu, personajul principal al naraţiunii, care, într-o traducere bâlbâită, ar însemna "piatra pre-pretioasa", răsfățat de la cel mai înalt nivel de autoritate în familie - bunica lui. Un urmaș de sex masculin bărbătesc tare și speranța pentru refacerea gloriei acestei familii.

Dar e greu, cu atâtea fete în jur! Mare destrăbălat! Ce-i drept, erau concubune tare țiitoarele alea! Iar el, leneş la învăţătură, nu prea dă pe la scoală, deşi talentat şi dintr-o familie în care toate generaţiile până la el au dat oameni cu învăţătură, renumiţi pentru ceea ce au făcut. Să ne mai oprim puțin la acest personaj.
Când era tată-său să-i frigă o bătaie, cum ăla dădea regatul său pentru un cal, așa și Baoyu ar fi dat orice pentru o slugă, mai bine o ștafetă, care să-i anunțe bunica, singura ce putea să-l scoată cât mai rapid din mâinile tatălui său.
Observăm reacțiunea, gesturi penetrant educative. Stăpânul își pune o slugă să-l scuipe în față pe fiul stăpânului, adică tot pe unul care-i era stăpân, la rândul lui, al doilea, fiu de stăpân care greșise. Ba, sluga îl mai și beștelea, văzând că nu se liniștise încă stăpânul cel mare, altfel, ar fi luat-o și el peste cocoașă!
Fiul stăpânului, l-am numit pe Baoyu, e prea răsfățat și necontrolat (în gesturi, acțiuni).

Găsiți multe lucruri inedite în ce-l priveşte, i s-au arătat frumos în vis cele două drumuri, al dragostei și al plăcerilor.
Abia acum, după bătaie, în familie se pune problema serioasă a educării lui, un plan foarte complex. După care Baoyu își pierde piatră prețioasă, în care sălășluiește viața lui, conform legendei, tradiției chinezești, și dacă o pierzi, ce îți pierzi? Polița de asigurare, banii de recompensă?
Astfel de pietre aveau doar cei desemnaţi cu un destin mare, piatra dată de divinitate, viața celui ce o poartă.

Da, dragi cititori, stimaţi bibliofili, aşa este, sau stimaţi iubitori ai cărţii acesteia, toate au o limită! Baoyu nu are. De ce nu are? Ca să aibă stimatul cititor, da, de aceea nu are, stimaţi şoareci de bibliotecă!
Da, el este sacrificat de autor, ca să nu fie cititorul.
Deși aspectul e la vedere, principala caracteristică, tocmai de aceea nu se sesizează. Așa se întâmplă în general (cauzele pot fi: e prea la vedere sau viteza mare de citire).

Își creșteau copiii (chinezii), atât prin faptul că aveau grijă de ei, dar îi și educau, dacă-mi dați voie să deconspir acest fapt.
Alt adevăr, direct, prin munca bunicului lor au bunăstarea, iar ei curvăsăresc, cumnați între ei, lucru reproșat de un bețiv bătrân care i-a salvat viața bunicului lor în război, un alt lucru trecut cu vederea prea ușor, prea atenți la poveste.
Prin voia autorului, romanul imens sporeşte tensiunea, nerăbdarea, așteptarea cititorului ca Baoyu să se maturizeze, să se apuce de treabă. Își va reveni el? Asta vom vedea în episodul următor. Cum nu va exista episodul următor, vedem în episodul precedent, postarea anterioară. Și cum acolo nu am scris nimic despre asta, vom vedea în continuare.

Și el acum zace (tace, nimic nu face), deci trebuie să lase prostiile și să facă ceva la viața lui. Îl ajută și fetele din jurul lui, spunându-i care sunt lucrurile importante în viață (slugi, slugi, dar educate, mare atenție!).
Treaba se împute rău cu mai mulți ai familiei, e momentul apariției motivului Phoenix (pasărea), explicat încă de la începutul cărții.
Cu greu și-a revenit Baoyu! Dar era tânăr și viteaz, pentru că se reapucase de băutură. Făcând prima oară dragoste cu nevasta lui, deveni, într-adevăr, măgar sănătos.

Un alt moment important este întâlnirea cu celălalt Baoyu, ca o privire în oglindă, spus europenește, ce semnifică simțul datoriei, pe care o descoperă personajul principal. Vedeți și semnificația numelor celor doi Baoyu, adevărat și fals, explicată, de asemenea, în carte.
Baoyu are posibilitatea să ajungă în viață de două ori în lumea nemuritorilor, să călătorească până la Rai (nu la televiziunea italiană).

Observațiile din ultimii ani arată că mulți părinți tineri, cu alte concepţii, iluzorii, își iubesc mai mult telefonul decât pe copiii lor, deşi ei susţin contrariul, impresionaţi de "chiştoacele" fumate şi aruncate de "n" generaţii. Aşadar, copii, în această situație, luați cu încredere și educați-vă singuri!
În contextul european actual, foarte îngăduitor, de primitivi cu nădragi de firmă pe ei, tot aşa precum face romanul în multe rânduri (citindu-l, veţi vedea acest lucru), ca o prelungire în spiritul cărţii și al autorului, putem spune și noi, peste veacuri, în context continental, și faptul că dacă nimicul devine important, importantul devine nimic.

Romanul detaliază și apucăturile oamenilor cu bani sau poziție socială înaltă.
Baochai, o tânără citită, care era mai mintoasă, le spune, nene, din ale înțelepților vorbe, ce îndatoriri are omul, în particular și în familie.
Ca la tenis: mingi noi! Și cu personajele, și cu zicerile, dragi forumisti! Vedeți, astăzi, unor conaționali le pute tot ce e românesc. Iată că și la alții se spune tot ca la noi, nu scapă de asta: binele pe care îl ai în viață se datorează înaintașilor (la fel, răul); oricât s-ar strofoca ei, și bogații, ca orice muritor de rând, sunt supuși soartei; etc.

Romanul se constituie și ca o exemplificare de variantă când femeia e la putere.
Și, pentru vorbitorii de limbă latină (cât de cât, așa numita necrolimbofelie, nu e o exprimare prea limbistică), limbă care zice și ea "Și naturam ducem sequemur" (Dacă urmăm natura călăuzitoare), până la urmă, traseul lui Baoyu urmărește credința și filosofiile chinezești (confucianism - daoism, budism), aia cu lupta contrariilor, de aceea nu poate fi criticat, așa e construit, încât, în final, ajunge la destinația hărăzită.
Baoyu, pe o parte, trăia sub semnul pietrei, dar pe alta şi sub greutatea ei imensă.

Pe vremea aceea, a scrierii romanului - 1770 (Mozart era încă tânăr), nu se reinventase triunghiul conjugal. Autorul folosește o altă schemă: un segment de dreaptă și un punct exterior lui, prin care se poate duce numai o singură dreaptă perpendiculară pe acel segment.
De fapt, dacă observați cu atenție, acolo sunt două segmente, unul peste altul, deși pare numai unul, mai îngroșat, segmente care au un punct comun, pentru că Baoyu, pe lângă iubită, avea facilitatea dată de poziția socială să-și înghesuie și slujnica, Xiren, de câte ori era necesar.

Dar stați fără grijă, perpendiculara dusă din acel punct a căzut pe segmentul care trebuia. Reamintesc, Baochai era foarte isteață, vedea bine tot ce se întâmplă.
Dacă din piciorul perpendicularei ce cade pe segment prelungim acea perpendiculară plecată din punctul exterior segmentului, cu încă un segment egal cu segmentul de la punctul exterior la segmentul pe care se află Baoyu, construind cercul ce trece prin cele trei puncte, respectiv, punctul exterior, punctul găsit ulterior, aflat la aceeaşi distanţă de segment pe partea opusă (în plan sau, spus la zi, 2D), şi punctul lui Baoyu de pe segment, vom observa că unghiul făcut între aceste puncte este de 90 de grade, la fel că unghiul făcut de perpendiculară cu segmentul, ceea ce înseamnă nici o acţiune (şi în acest caz), de unde şi-a dat seama autorul că nu mai trebuie să facă o continuare a romanului (partea a II a). Ăsta era cărturar bătrân, ştia geometrie!

Revenim puțin în cercuri înalte. Autorul, subtil, critică împărăția. Cei ce au știință despre ce scrie în carte (numai din rezumate) vor spune: cum? Căci pe parcursul romanului întotdeauna împăratul e bun, face, drege. Da, dar acțiunea cărții se petrece cu sute de ani înainte de a o scrie autorul. Acel împărat făcea și dregea, pe când cel din timpul scriitorului trebuia să vadă șaua bătută ca să priceapă iapa chioară, după sonor!

Tot aici e bine de zis că romanul are și note personale ale autorului, lovit în interese (atunci nu era încălzire globală, încă).
Vedeți dvs, interesul poartă fesul, dar acum, cu încălzirea globală - se vede mai bine! - nu mai e nevoie de fes, se distinge simplul interes (al personajelor), insuficient pentru o viață!
Sunt lucruri pe care autorul nu le spune explicit, te lasă să le gândești, le confirmă câteva capitole mai târziu.
La concluzie, sfârșitul ultimului capitol, subscriu. Aici e vorba de carte, de aceea nu amintesc formularea mea, încă nu am început să-mi comentez zicerile.
O carte de citit, de recitit, de răsfoit, de spicuit, de instruit, de dăruit și de vorbit!

Căutaţi în librării Cao Xueqin - Visul din pavilionul roșu, sigur nu veți găsi! Căutaţi pe Forum Inedit; simte diferența!
Mai rămâne o întrebare: următoarea carte a fostului președinte de pe Dâmbovița, cum se va chema? (acest titlu fiind ocupat! În decembrie, luna cadourilor, cum se spunea pe vremea lui, ne putea face o surpriză plăcută).

Mai rămâne ceva de spus. Încerc să vă ofer și o mică surpriză, plăcută câtorva, sper, neplacută mai multor persoane, nu disper, în legatură cu ecranizarea acestui roman (vedeți în viitorul apropiat, la forumul corespunzator, unde mai apar și eu din cand în când. Astăzi, oamenii preferă varianta pe scurt, știți prea bine).

[1MicuCelUmilSiViril]

De ziua culturii spunem povesti, pentru ca suntem la coltul de lectura.
Problema asta a culturii a existat intotdeauna, pretutindeni.
De cand a fost retinuta in scris, Arhimede είπε (=a zis): „Dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc”.

Mai tarziu, Eminescu a zis, in caietele sale:
Dumnezeu e un atom, un punct matematic, punctul comun unde se topesc toate puterile Pamantului, spre a constitui organismul de legi, sistemul cosmic.
Astazi, sintetizand cele doua idei, se ajunge la rezultat.

Iar daca e sa povestim, sa amintim in cateva randuri de cel mai mare povestitor de-al nostru. Sunt bune si in decembrie!
Unul e Creangă
A fost odată, unul, Creangă,
Și-a fost mare povestitor.
Dar nu scria povești cu ștangă,
Ca tizul său liberator.

El ne vorbea, întotdeauna,
De Spâni, Harapi, viață și moarte,
Dar nu ca tizul său, într-una,
Ce-a scris numai povești deșarte!

Trecem prin timp, spre al nostru, cu semnificativul dintr-o poveste scurta si frumoasa, pe care am citit-o acum vreun an, despre trei cei mai poeti de-ai nostri, o poveste cu fapte povestite chiar de Nichita Stanescu.

Tudor Arghezi, copil fiind, l-a zarit pe strada pe Mihai Eminescu. Arghezi spunea:
"Ma numesc unul din oamenii in viata care l-au vazut pe Eminescu in carne si oase. L-am zarit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca, impetuos. "Uite-l pe Eminescu!", a spus cineva, cu un glas pe care-l tiu minte."

"Arghezi povestea – isi aminteşte Nichita Stanescu intr-un interviu, in 1977 – ca fiind copil l-a vazut (pe Eminescu) pe Calea Victoriei trecand in absenta visare. Arghezi era copil si ce face un copil? Un copil se uita cu ochii lui de copil, curiosi, in ochii tuturor. Tanar fiind, m-am uitat cu ochii curiosi si infiorati de emotie in ochii ascutiti de inteligenta si de sarcasm ai lui Arghezi. Iata cit e de apropiat Eminescu de noi! Ochii mei s-au uitat in ochii lui Arghezi, care s-au uitat in ochii lui Eminescu."

"... cand potrivesc cate un cuvant sau rostesc cu gura cate o fraza in omenia artei, ma intorc si zic: “E gura care a sarutat mana lui Arghezi. E Arghezi, cel care, fiind copil, l-a vazut cu ochii sai caprui pe Eminescu. Si aceasta mi se pare nesfarsit de mult."
"E ca si cum m-as fi uitat in versurile lui cand m-am uitat in ochii lui Arghezi."

Cu siguranta, cineva s-a uitat in ochii lui Nichita, macar o data, si a vazut adevarul care trebuie, si tot asa, si tot asa, pentru ca, in neamul nostru, aceasta este o permanenta.

De tinut minte: educatia este singurul lucru care mentine un popor, un neam.
Orice vis inalt nu se poate realiza intr-o singura generatie. Daca generatia urmatoare nu este educata, iti va vinde intr-o clipa visul si tot ce ai muncit pentru el. Asa e si intr-o familie. Sa ne bucuram de cultura noastra!

[1MicuCelUmilSiViril]

T. Mușatescu - Mica publicitate

Acest roman nu este un roman umoristic, este și umoristic. Și nu doar asta, pe spinarea umorului este așezată greutatea lui (pentru asta, vezi persoana autorului, caracterul său, și-ți vei da seama că privirea lui asupra celor expuse nu poate fi alta decât umoristică). De aceea, după părerea mea, critica acestui roman este răutăcioasă. Motive? De tot felul, obiective ori mai mult sau mai puțin subiective.
Am văzut unul din acești evaluatori, dansatori pe sârmă la TV, cu ceva vreme în urmă. Ca să spun așa, probabil e în patina/patima timpului (ăsta), o exprimare care mie mi-a stârnit zâmbetul întotdeauna, deoarece eu sunt anti-șoc, anti-inflamator, anti-limbaj de lemn.

Autorul cărții n-a vrut să câștige premiul cel mare, Nobeliță sau Piuliță, e pur și simplu un roman de viață, cu tentă umoristică de câte ori se poate, unul bun, nimic altceva și trebuie tratat ca atare, nu comparat cu "război și Pace" (asta mi-a venit în minte, pe moment).
La data scrierii romanului nu se făcea ghiveci, ca acum, cu gândul că poate prinde și vreun premiu, și notorietate, și ceva vânzare, optica saltimbancilor de astăzi, care judecă strâmb (din prostie) sau cu interes. Citind câteva pagini, vă veți convinge de acest lucru (din fericire, romanul se găsește pe internet, din câte îmi amintesc).

Dacă era proastă, cartea apărea pe o listă în care se spunea că autorul a scris și romanul ăsta și punct. Dar din moment ce, în timp, dezvoltă atâtea pasiuni în a-l critica, ceva are el. În plus, de la apariția lui (în perioada interbelică), nu s-ar mai fi editat niciodată, dar realitatea arată altfel, prieteni!
Timpurile s-au mai schimbat, așa și critica ar trebui să vadă implicațiile cărților, altfel literatura nu ajunge la destinație, scopul ei, până la urmă. Nu e vorba de renunțarea la criteriile de valoare, tocmai la care mulți au renunțat bucuroși, dar felul prezentării lor trebuie schimbat, uită-te la receptarea lor, vorbesc în termeni largi, chiar și despre întreg genul literar.

Nici asiduitatea cu care e criticat nu miroase prea bine (ai zice că e cel mai prost roman, după "critici"), mai ales că astăzi criticile sunt copy/paste după cele din anii '70, autorii lor nu au de adăugat de la ei nici un cuvințel propriu.
Am impresia că ei fac cam multă filosofie din asta.
Eu am dobândit în ani mitridatizarea (imunitatea față de otrăvuri, în original) față de aceste ieșiri spectaculoase/curajoase ale criticii din ultimii 30 de ani, sunt destule cazuri.

Înțeleg, de acord, nu e capodoperă, strict literar, stilistic, pe care se tot bate toba, e așa cum se precizează în preluările lor de la cunoscătorii meseriei pe care o practică, dar asta nu înseamnă tot ce trebuie să fie un roman.
Ce vreau să spun? Trebuie făcută, și aici, corect, "diagnosticarea". Un exemplu: romanele nepotului său, umoristice, sunt comparate cu capodopere? Nu! Și nu sunt bune, nu sunt apreciate? Dar sunt umoristice, asta au vrut să fie, e o mare diferență. Șablonul e altul, ocaua, etc.

Mie mi se pare un roman reușit pentru că autorul asta a vrut să facă. Se vede și numai din titlul său, care dă modalitatea în care trebuie perceput, viața expusă simplu, ca la 'Mica publicitate' (există și un capitol cu dramele de la publicitate).
Dar din roman nu lipsesc frazele de reținut, importante, și mai ales umorul său extraordinar, ironia (asta supără, de obicei), trăsătura definitorie a autorului.
Ironic la adresa așa zișilor târâie sabie, vezi familia personajului central, dar și umorist, mai ales în partea cazonă, autorul nu se oprește numai la atât. De pildă, e frumos și portretul burghezului Rădulescu, superb, aș zice.

Se vede antipatia pentru capitalism (autorul era fan boiereala de dinainte, nu comunism, dacă unii se gândeau la așa ceva. Întotdeauna sunt și alte nuanțe, nu doar alb sau negru), descrie contradicțiile acestui tip de sistem și efectul lui asupra personajelor, ceea ce nu face să exalte criticii, ca și în cazul altor scriitori renumiți de la noi. De aceea, romanul nu poate avea o primire bună în capitalism, astăzi e tot capitalism, ca și atunci când a fost scris, iar, pe de altă parte, critica asta nu e independentă - ce spune sistemul, asta critică, oricare ar fi părerea ei proprie.

Probabil, autorul e deschizător de drumuri, 'Mica publicitate' fiind printre primele romane umoristice românești, cel puțin din cele notabile.
Ca modalitate de alcătuire, romanul este variat, rupe monotonia, dacă vrei să iei partea bună a lucrului.
La urma urmei, după câte știu eu, varietatea nu e ceva nou sub soare, s-a văzut și la antici, și la renascentiști.

Este un roman care are cu ce captiva atenția cititorului, lucruri de interes. Nu e slab deloc. Nu înseamnă că dacă are umor, nu poate vorbi despre lucruri grave, serioase. Poate nu se dezvoltă atât unele subiecte, dar cititorul mai și gândește.
Pesemne soarele era mai îngăduitor în interbelic, apăreau și astfel de romane. Nu apăruseră încă titanii de azi ai literaturii române, cu sumedenii de opere aplaudate la comandă. Acești monștri acri ai literaturii noastre! Care umplu librăriile, iar noi ne umplem de scârbă pentru că din atâtea tipărituri nu găsești mai nimic atractiv. Asta se cere! Auzi peste tot. Măi, măi, măi! Cine cere, că librariile-s goale?

Abordarea erotismului supăra, iar, critica - există aici un personaj rătăcit și inedit. Dar romanele de după (... și plus), de-a dreptul sexy, xx, ori cum le mai spune, nu mai supără? Nu! Sunt bune, în stil occidental curat. Prospătură! Aș, noi relicve occidentale de prin anii '70!

Ce se întâmplă prin roman? Nepotul vine la București pentru a face carieră, în casa coanei 'C', proaspăt văduvă. După doliu, ea pune ochii pe el.
În situația lui, tânărul zburătăcește de colo, colo, după modelul despărțire de tot și de toate.
Ea este o femeie trecută de 50 de ani, care își tot caută iubiți, amanți. Iubiții dnei Caliopi, ah! Unu și unu!
E un roman de exploatare erotică, erotismul, în general și în particular.
Interesant personaj "este" și... cele două Margarete, un personaj dual: Marga, personajul despre care nu ai a spune cine știe ce, deși se scrie mult despre acest tip de femei, și Margareta, aceeași ființă, despre care se scrie puțin, dar despre care sunt multe de spus.

Dacă păcătuiește, romanul păcătuiește prin faptul că are metafore prea frumoase pentru tipul acesta de roman.
Este un roman frumos, despre frumusețea tinereții, are umor, e și biografic, se găsesc lucruri importante, descrieri bucureștene, e și de moravuri, totodată, cu plăcute instantanee bucureștene interbelice.
Poate de asta nici n-a avut succes la publicul larg, pentru că vorbește despre Bucureștiul de altă dată, iar acest public este interesat de Bucureștiul de data asta, căci acum 'traieste', în eroarea lui.

Dacă ai răbdare, eu cred că ai ce citi acolo.
Are multe chițibușuri. Uite, o treabă din roman pe care v-o deconspir: zice, în interbelic, despre un personaj, bineînțeles, în sens ironic, că și-a făcut cultură la cinematograful vorbit. Ce se mai întorc timpurile! (să știi că T. Mușatescu o fi fost vizionar!)

Criticii cred că nu-i place romanul și pentru că, la un moment dat, aproape pe o pagină, autorul se ia de ea.
Să nu înțelegeți greșit, eu nu sunt contra ei, Critica își face treaba ei, așa cum trebuie/cum știe, eu nu fac critică, însă am impresia că romanul este mai aspru criticat decât trebuie. Față de, în general, critica de azi, prea blândă, de ne trezim cu capodopere pe bandă, în fiecare zi!

Trebuie cunoscute și aspectele expuse în acest roman, sunt folositoare, păstrând atitudinea morală, iar dacă e să citești chestii din astea, măcar să fie scrise de un autor care se pricepe la scris.

Pe mine, acest roman m-a surprins, nu mă așteptam să găsesc așa ceva, mă așteptam să fie altfel, dar îmi place și așa. Poate și pe Critică a surprins-o.
E o carte despre care se amintește, dar trece ca o lectură tacită.
N-am să spun că romanul e ca un vulcan în care clocotește un amalgam de lucruri, e ca un cazan de țuică în care clocotește boasca, boasca interbelică bucureșteană.

Să ne mai întoarcem puțin la conținutul lui. Spre sfârșitul romanului, filozoficale și omoricale (asupra personajelor), autorul suprima personaje pe măsură ce se împuținează paginile rămase din carte, cele avute la dispoziție. Așa e la 'Mica publicitate', autorul trebuie să se încadreze în spațiul alocat.
Găsim personaje cu eșec și semieșec, sunt eșecuri, e_jeguri, semi-reușite, mici reușite, ca sumă, e tot ce trebuie pe acolo.

Romanul e o încercare de demonstrație, o provocare (pe o temă veșnic discutată - subiectul unui roman), o reușită, în unele aspecte, o confirmare, în altele (sau a reușit să confirme că ceea ce se știa dinainte rămâne valabil).

Mai e o chestie, locul unde este pusă partea de critică (înainte sau după roman), aici, după roman, în Postfață. Asta, într-un fel, spune pentru cine este romanul (are încredere în cititor, te lasă să-ți faci părerea proprie, nu să urmezi un șablon stabilit de la început).

[1MicuCelUmilSiViril]

Aleko Konstantinov - Bai Ganiu

Autorul lui Bai Ganiu a trăit în aceeași epocă în care a trăit Caragiale. Între ei există o mare asemănare de principii, nu de stil. Și bulgarul are un stil frumos, al său, are exprimări șic.
Aleko Konstantinov scrie foiletoane acide despre Bulgaria contemporană lui, face traduceri importante din limbile rusă, franceză și engleză, numai după scriitori importanţi universalicește.

El critica tot ce era de criticat, după cum veți vedea, dacă citiți această carte, cea mai renumită a autorului bulgar.
Asta l-a costat și viața, așa cum se explică în prefața cărții, pentru că burghezia bulgară, abia formată după independența câștigată de sub Imperiul Otoman, nu putea suporta să fie criticată, și a pus un gealat ca să li-l omoare prin împușcare.
Povestirile acestea ar putea fi numite şi foileton, pentru că autorul le-a scris în timp (ani), cu un succes uriaş la public (inclusiv astăzi).

Este bine de amintit că această carte încă este pe forumul nostru, după cărticidul care a avut loc anul trecut, carte oferită prin bunăvoinţa lui ndodo şi a lui gen și aflată la secţiunea "Literatură slavă. srl".

Prin mai multe povestiri se arată evoluția personajului principal, de la ucenicie la măiestrie în măgărie, şi altele asemenea, chiar și mai grave. E parcursul de la novice la autoritate, în toate astea.
Cert, cartea este hazoasă - o carte care se pretează cititului văratic.

Personajul principal, Bai (=nenea) Ganiu e un scârțar (=zgârcit), neobrăzat și multe altele. Călătorește și uimește, realmente.
Scriitorul bulgar are un umor elegant, distins. Una din spusele lui, pe care mi-o amintesc mai repede acum: ajuns în gară la Budapesta, bai Ganiu auzind pe cineva vorbind pe peron în ungurește, spune despre acesta că se exprimă într-o limbă extravagantă.

La Viena, face spectacol peste tot pe unde se duce, şi la operă!
Bădăran, plin de el, profitor, neinteresat decât de pofte bazate pe primitivism, deopotrivă, provoacă ras, compătimire, indignare, de la caz la caz, dar el este mândru de performanțele lui şi, tupeist, continuă cu altele.
Bai Ganiu este şi "neînţeles": în multe ţări, mişcarea capului în sus şi în jos înseamnă da, la bulgari e pe dos, înseamnă nu, şi invers (mişcarea capului în stânga şi în dreapta, la bulgari e da, pe când la mulţi alţii, nu).

Bai Ganiu e la modă, vrea să cunoască Europa, v-am zis, călătoreşte şi uimeşte. Şi începe de tânăr, are 30 de ani.
Profită de orice situaţie şi de orice mijloace: cu ardeiul bulgăresc (iute), cu tutunul bulgăresc, cu esenţă de trandafiri.
E şi prefăcut, și pleşcar, şi, după câte se vede treaba, un păduchios (autorul vorbeşte comic despre despăduchere la bulgari).

La Praga, bai Ganiu dă peste o gaşcă de studenţi bulgari şmecheri, la fel de josnici şi ei.
N-am să mai enumăr alte potențe de-ale sale, vă las să le descoperiţi, căci fiecare povestire aduce o calitate nouă a lui bai Ganiu.

Deși nu e un obicei să fac referințe la filme, cartea e altceva, și asta ca notă generală, dar fiind vară, măcar spiritul de vacanță trebuie păstrat, dacă nu avem bani de excursii în Grecia, ca mai toți, să stiți că există un film bulgaresc din '91, pe care l-am văzut și e foarte bun, ce poate fi înțeles ușor, dacă ați citit cartea aceasta, în ciuda faptului că nu există nici o subtitrare pentru el.

Aşa, ca o confuzie de final, trebuie citiţi, căci cine sunt mai actuali decât clasicii?

[1MicuCelUmilSiViril]

Michael Sadler - Un englez la Paris (educația continentală)
(și un intermezzo necesar,
Karel Capek - Cartea Apocrifelor)

Din păcate, eu nu sunt unul din cei ce citesc cărțile de la sfârșit spre început. Abia pe ultima pagină, pe exteriorul coperții de final, se expică vag despre ce este vorba în această carte, deși am unele dubii și acolo.
Dacă nu ați citit Peter Mayle, Stephen Clarke și vă place stilul lor, citiți-o. Știu că exprimarea e un pic altfel, dar asta e! Cartea se doreste o lectură ușoară, de vară. E aceeași Mărie cu aceeași pălarie (știu că exprimarea e un pic altfel, dar asta e!), întâlnită și la ceilalți doi scriitori englezi citați mai sus, toți amorezați de Franța, unde trăiesc și scriu ce văd acolo prin ochi englezești - despre lucruri, obiceiuri, vorbe, totul e luat la rost (ce nu e ca la ei, în Anglia, bineînțeles). De fapt, nu numai în cazul lor, nu numai la acest stil de cărți, în mai toate cărtile de după anul 2000 se cântă, la unison, aceeași piesă. A, bineînțeles, mai ales la această editură la care a apărut cartea asta.

Dar, pe o vreme așa de caldă, ce poți face? Citești de astea de care ai mai citit, ca să meargă mai ușor cititul.
Bine că personajul nu s-a prezentat ca englez de stil clasic, cu pălăria tipică lor și manuși în mâini, că atunci chiar mă luau nădușelile citind.
Și aceasta este tot povestea unui englezoi ajuns la Paris, ca și la ceilalți doi, (cu unele observații particulare ale autorului), cu pățanii de oraș ale unor oameni cu ifose, care nu se consideră din cei obișnuiți (despre aceștia vorbesc), însă, din ce ni se arată, e un fel de "râde hârb de oală spartă", la fel ca și la ceilalți doi scriitori (cu unele observații particulare ale autorului).

Are și poante superficiale și deștepte, plecând de la felul de a fi al francezilor. Cartea e hazlie în destule locuri, dar abundă în termeni franțuzești lăsați intenționat netraduși în română (nu neapărat foarte cunoscuți), care poate fi un inconvenient, la un moment dat, sau un careu obositor de rebus, care ia mai mult timp pentru descifrare/dezlegare. Suntem noi francofoni, dar nici în așa măsură. Hai să spunem că bucureștenii știu, dar și ei, dacă Bucureștiul e Micul Paris, folosesc un Mic dicționar francez, logic nu? Om fi noi saxofoni... de aștia, dar nici chiar așa! Dar ce suntem noi, pachiderme, să ținem minte toate cuvintele învățate în școală, la franceză? Mai ales această generație tânără. Ori atât o fi considerat autoarea traducerii, domnița Ruxandra, că se poate face de banii pe care i-a primit pentru traducere.

Adică, ce vreau să spun, "întâmplător" traduce toate uzualele și nu traduce din cele mai puțin întalnite, ori o fi cenzura, bat-o vina? Iar "lui Madame Edith", formulare târâtă prin toată cartea, eu, totuși, o consider greșeală. "lui", în l. română, nu e... unisex!
Din această cauză, recte, traducere incompletă, îndrăznesc să spun că e o carte numai pentru elitele de acolo (acolo = editură, mai e cazul să spun n.m. = nota mea?)
E o lectură ușurică, dar are și lucruri interesante. Logic, după ea, cred că o să schimb direcția, cu cartea lui G. Mickes - "Cum să fii englez" sau un ungur la Londra (ungurul = G. Mickes, asta-i ca-n bancul cu 'olteanul'), o carte de la aceeași editură și colecție. Dar, dacă și acolo sunt lăsați termeni în maghiară, acolo "nem tu dom"! E un du-te-vino la modă (și beletristic), după cum se vede.

Revenind la cartea lui Michael Sadler, apărută în colecția "Râsul lumii", asta iar e dubios. Ce să înțelegi? (după ce citești cărți aparținând colecției) Colecția e de râs? Vedeți lista tuturor cărților apărute în colecție, la sfârșitul acestei cărți.
Umor de ofiliți, fără vână, fără nimic! Sub zece cărți sunt tentante (din peste 50). Nu se pune problema, mai mult ca sigur cărțile acestei colecții au avut mare succes la public. Văd că așa își aleg editurile cărțile pe care le publică și așa și le promovează. Tocmai asta, marele succes la public, ridică un mare semn de întrebare. Prin asta nu mă refer la nivelul scăzut al cititorilor, nu! E o legatură, dar nu e asta. Întrebarea e alta, cum poți avea mare succes la public când publicul de azi nu citește mai deloc? Să ai mare succes la un public care nu citește e o inimaginabilă performanță.
Ay, hombre! Que editura! Humusmanitas!

În fine! Bă, mi-am zis, aștia l-au lăudat de parcă era un leu coborât de pe stema Angliei! Ia să-l citesc și eu, mi-am mai zis. Și uite așa, am început să-mi tot zic, una după alta.
Acu, ce să zici? Unui țărănoi venit la Paris din Anglia rurală, după spusele lui, normal că toate "i se par" anapoda.
Cartea e bine scrisă, dar are inconvenientul pe care l-am spus, au mai facut si alții asta. Așa că se recomandă numai ălora cu numele Fani. Se poate verifica cine a făcut-o primul, din acest grup omogen de scriitori, măcar atat. Se poate vedea, la fiecare din ei, anul apariției cărții. Bănuiesc că nu toți și-au scris cărțile în același an, căci, atunci, se poate vorbi despre o conspirație a acestor scriitori englezi pentru a arăta că e bine de trăit în Franța.

Romanul e bun pentru cineva care vrea să trăiască în Franța sau să viziteze această țară, e un ghid foarte complet.
De la autor aflăm că englezii și-au recăpătat rușinea (trebuie să fie toți rumeni în obraji, îmbujorați), pe când francezii nu. I-au trebuit numai două capitole să plece în Franța pentru a-și căuta locul/locuință.
Englezul amintește de vorbitul actual al (cocoși)lor ff. prescurtat, de culturile de canabis din apartamentele lor, de responsabilii, care se află acolo, între ei, pentru problemele Occidentului, în opinia micilor burghezi parizieni aburiți.
Foarte simpatică - prima întâlnire cu gașca de cinci francezi veseli, la bistro. E unul dintre ei, care are texte faine și pe care îl mai citează de-a lungul cărții. La fel, haosul în traficul parizian din centrul orasului este frumos și amplu descris.
Aici am un micus comentarius. Dl. ăsta englez vorbește despre indisciplina șoferilor francezi în trafic. Eu mă uit la noi și văd că din minoritatea celor ce dețin mașini cu volan pe dreapta, majoritatea lor sunt veniți de la Zidul lui Hadrian, chiar dacă nu sunt blonzi ca strămoșii noștri, geto dacii, și chiar dacă în fiecare seară ies cu Bmw-ul la un porumb "fert", asta însă nu le interzice să mai respecte și ei regulile de circulație, nu de bun simț.

Deja la cap. 8, o posibilă întâlnire cu o femeie, o întâlnire pe care nici el nu și-o explică ce este, de fapt, în urma căreia avea să se autodefinească, mai târziu, în raport cu capriciile femeiești, pe care, cu timpul, le va înțelege.
Trebuie menționată și analiza gramaticii franceze, care dă bataie de cap străinilor. Singura lui mângâiere e că și francezilor, de la introducerea limbii oficiale, în 1600 și ceva, până pe la 1900 le făcuse aceleași probleme.
Pas cu pas învață misterele Parisului modern, ce trebuie și ce nu trebuie să facă pentru a deveni parizian (e și caraghios).

Ca să dau o comparație, cum se făceau cărțile astea acum câteva zeci foarte bune de ani, Karel Capek, care s-a luptat cu salamandrele, are și Cartea Apocrifelor. Ei, acolo stau altfel treburile. Începem cu volumul 2, ca să terminăm mai repede. Vezi, bunăoară, conflictul dintre generații, transportat la granița dintre Epoca pietrei și cea a osului, cu lucru mult - industrial, prost și de mântuială (asta vă zice ceva, desigur) sau, după ce oamenii s-au tot jucat cu focul, îi deschid proces lui Prometeu - ciubucul lui! - deoarece e vinovat, pentru că el le-a dat focul. Se poate spune că a fost câștigat, s-a ales și el măcar cu un ciubuc.
Să mai continui? Urmează o părere despre cei împărțiți în tabere. Și nu e vorba că nu trebuie să fie mai multe, e vorba de modul cum cântăresc problemele. Fiindcă acțiunea e la Teba, veți zice: e clar, acolo s-a născut Bachus!
Până la a citi această carte, reținusem că, din toată lumea, numai grecii o fac curvă pe Elena din Troia. Pe mine nu mă pun la socoteală, eu sunt observatorul. Acum, am mai găsit unul, autorul cărții. Amintind povestea spusă de Homer, soldații greci, după ce îl iau la rost pe Achile, sunt nemulțumiți că trebuie să facă război din cauza unei stricate, pe care a avut-o cine a vrut, și Hector, și Priam, care era, cum se spune, cu un picior în groapă, cu al doilea nu se specifică unde era, dar se intuiește unde era cu al treilea... membru.

Este chemat Agathon la tribună, tocmai în Beoția, pentru o expunere despre filosofie. Dar au venit doar câțiva bărbați să-l asculte. Și-a explicat faptul prin alegerile în curs de desfășurare, unde nu au loc înțelepciunea și rațiunea, ci abilitatea.
Prilej pentru o discuție despre deosebirea dintre cei trei termeni.
Mai sunt multe: scrisoarea lui A. Macedon către mentorul său, Aristotel, în care explică foarte clar că a fost nevoit să tot supună popoare, Arhimede și Imperiul Roman, cu precizari demne de cunoscut sau recunoscut, urmează niște povești biblice în care moralicește este luată omenirea la întrebări, dintre care cea care redă într-adevăr lumea asta este povestirea 'mpăratul Dioclețian, iar în Atila, se arată că oamenii erau mai mult prizonierii fricii decât ai hunilor, etc, etc. (etc pui, de obicei, când nu-ți mai aduci aminte ce era prin carte).
Anecdotă, parodie, demne de citit. Sau fantezia cu întrebarea și nedumeririle lui Hamlet, ori Don Juan impotent, ajuns la spovedanie la un preot cu sprâncene stufoase ca subsuoara unui bătrân cavalerist, cum se exprimă autorul cărții. Se continuă cu deturnarea poveștii shakespeariene despre Romeo și Julieta.
De remarcat și povestea cu cehul neamț, în care se distinge cât de veridic e personajul cel tânăr.
În definitiv, cele mai multe povestiri ale cărții sunt excelente (ele sunt scrise în ani).

Nouă revenire la Michael Sadler, mai precis la cartea lui - de multe ori comicul iese din ceea ce înțelege el din franceză și ceea ce înseamnă de fapt exprimarea respectivă.
Înarmat cu știinta de a face poante și cu pușca vânării de cotidian, cartușe se găsesc, slavă Domnului, la fel, vânat, propune felurite experiențe.
Aflat într-o țară cu vechi tradiții viticole, nu putea lipsi tocmai acest subiect. Aprecierea vinurilor la o degustare, este încă o improvizație amuzantă.

De amintit, pe scurt, remarca în ce privește alimentația: democrația a fost bună pentru oameni, dar nu pentru mâncare.
Acum Anglia nu mai e în ue, au trecut 20 de ani de cand el a scris cartea, englezii s-au lămurit probabil, mănâncă bio (vezi și la rețetele de final), Franța - încă trio, de la multinaționale, cum spune el (este și un film din anii '60 cu de Funes, Coluche, în care o firma Tri..., strămoașa oficială a multinaționalelor, făcea mâncare de asta nouă).
Eu sunt curios să aflu când vom găsi în galantare creier de inteligență artificială. Ah, ce-aș face un creier pane, de inteligență artificială! Voi nu? Dar trebuie să-i precizeze statutul. Dacă-i ca om, nu mă bag, nu-s canibal. Dar dacă-i animal, merge. După cum veți vedea, în carte nu e vorba numai de mâncare și de bucătaria franceză.
În sfârșit de paragraf, după toate neplăcerile semnalate de autor, dacă era român, putea parafraza și el din marii noștri clasici:
Ce-mi aduci tu mie, dulce Europă?
Eu sunt o persoană cam hipermetropă.

Cateodată observi la autor o nuanță cunoscută - în descriere are ceva din V. Mușatescu.
Nu putea fi actual, dacă nu povestea despre grevele democrației în paralel cu "tragedia" sa, cea de a nu putea circula pe unde dorea, dar și despre pățaniile lui, de exemplu, pierderea pantofilor din picioare în timpul intervenției violente a poliției franceze (numiți les chisdes. Așa o fi? Văd că, acum, e o adevarată modă la noi, numai prospatură de chisdes vezi în toate orașele), blocarea Parisului, ș.a.m.d., iar în capitolul următor, lipsa de soluții a întregii suflări și divizarea ei (stg. - dr.), unde intră în ecuație până și viermii din merele bio - frumos zis acolo!

Totuși, așa cum strecoară șopârle, e și duplicitar, posibil în virtutea dorinței de a crea echilibru, dar așa nu ajungi să fii echilibrat, ci extremist, într-o parte sau alta. Dacă erau personajele, se înțelegea radiografia facută, dar era concluzia lui, de aceea, e cateodată neconcludent. E bun, dar vrea să câștige o pâine din asta.
Compromisul e ceva uzual (și) astăzi, uzurparea moralității - e democratic, nu? - sub semnul declarației generale că ăsta e omul (e și măgărie, după ce-l dresezi să fie vită să-l și acuzi de asta). Măcar pe hârtie se poate evita acest șablon mulțumitor și motiv totodată, deci, dăunator.
Asta e și diferența, din acest punct de vedere, scriitorii clasici scriau în spiritul a ceea ce credeau, cei de azi scriu și în spiritul a ceea ce nu cred, pentru că le prinde bine. Mereu au fost din ăștia, nu-i vorbă, dar azi sunt cei mai mulți.
Așadar, cum să priviți comentariul meu? Aici e cazul unui fotbalist bun într-un meci puțin mai slab, din cauză că se află într-o echipă foarte slabă, dar cu pretenții (vezi comentariile comicilor renumiți vizavi de condițiile pentru umorul actual, firește că execrabil, în general. Eu i-aș zice, pe românește, amputarea umorului pe motive neîntemeiate).

Dar, să mai zicem!
Și el ia la bâză teatrul modern, la care, ca tot omul, participând, se cam plictisește.
Incântător e capitolul despre francezii care iubesc englezii și englezii care iubesc francezii, a se înțelege din asta că trăiesc, zic ei, ca vecinii lor de peste Canal, acuzându-și compatrioții, dar de fapt au numai niste tabieturi împrumutate, subiecți calificați drept niște superficiali de către autor. Sentimentele puternice se dezlanțuie cu ocazia renumitului meci de rugby Anglia - Franța.
Este dezastruos de amuzant cum prietena lui franțuzoaică își face loc în calendarul ei încărcat și pentru el.
Capitolul 23 e pe placul meu, despre inegalabilii Moliere, Marivaux și despre pregătirea autorului pentru o întâlnire cu o franțuzoaică din ce în ce mai îndepărtată de el.

Câteodată analizează în detaliu, în mod foarte comic, un element, fapt, lucru, dar prea banale. E salvat de dl. Bandol, un personaj cu substraturi profunde: teză, antiteză, sinteză, cu replică la toate, poetică și deranjantă.
Partida de sex are loc, totuși, și e una numită interculturală, desfășurată sonor întrucâtva după tiparul poveștii cu bicicleta galbenă din filmul cu M. Moraru si T. Caragiu.
Pe urmă, apare și gelozia, odată cu apariția în decor a unui american. Își face calculele și se retrage. Pleacă acasă, mai mult, anul franțuzesc propus expirase. La sfârșitul studiului, face suma învățăturilor.

La dispoziții finale și tranzitorii e de precizat este că povestea acestui Galahad, care a făcut-o cu Edith pe o masă, dar n-a spus dacă era rotundă, e mai bună decât canicula, o prefer. Pentru caniculă, parafrazând, putem spune: habemos... apa! Cu voia Domnului!

[1MicuCelUmilSiViril]

Urmuz - Pagini bizare

E bizar să citești Urmuz, mai ales dacă o faci prima dată, ca mine, în tren, unde ai pe lângă tine niște copii care urlă de mama focului, iar mama lor zbiară mai tare decât ei, pentru ca ei să se astâmpere. În plus, se aud mișcări de trupe, zgomotul roților de tren pe bolovănișul șinei vechi de cale ferată, persoane extrem de sociabile, care nu se îndură să-și răcească urechea încălzită atâta timp cu telefonul. Cert e că tot ce am citit în tren a trebuit să recitesc acasă, în liniște. De aia e bine să ai casă, că ai Urmuz, nu liniște. De asta din urmă sunt răspunzători vecinii.

E bizar să citești Urmuz, e bizar ce scrie, dar, în liniște, nu mai e așa de bizar.
Trebuie citit, măcar așa, de amorul artei. E bine de spus că scrierile lui au și caracter autobiografic.
G. Călinescu (și alții, păreri complementare) explică perfect care este locul lui în literatură, găsiți asta în carte, nu mai spun aici. Eu am să spun doar faptul că, dacă G. Călinescu s-a oprit asupra lui, înseamnă că el reprezintă ceva în ale srisului.
Mai sunt si alte personalități care vorbesc despre el, critici, scriitori: T. Arghezi, E. Ionescu (mai puteți adăuga și dvs aici, după preferință).

Cartea începe cu cel mai mic roman pe care l-am citit în viața mea, un roman în 4 părți, întins pe... 5 spre 6 pagini. Partea cu absurdul e expresia gândirii și stilului deosebite. De exemplu: masa fără picioare... (dar) bazată (totuși) pe (ceva, că trebuia și ea să se sprijine pe ceva) calcule și probabilități. De citit fără paranteze! Parantezele îmi aparțin, pentru o mai rapidă explicație.
Din antume se remarcă și Ismail..., în care ești sensibilizat de construcții asemănatoare ca nivel de a te surprinde și foarte ingenioase, chiar foarte frumoase. Și la a doua povestire te cam turtești de râs, dar îți revii.

Apoi, se schimbă foaia, scârțaie când dai pagina, pentru că de aici sunt postume. Senzațională e povestea lui Gayk beligerantul.
Câteodată, situația o cere, și autorul e serios. Dar și atunci parcă ai vrea să spună una dură de tot. În altă povestire, de exemplu, e vorba de o altă masă, și îți vine în minte că ai fi vrut s-o fi întors măcar așa: ...(respectivul) este invitat permanent la el, ca să ia masa. Pâna acum i-a luat vreo 17 mese!

Fiecare țară își are ciudații ei. Umorul lui este absurd, nu ironic, nu sarcastic, nu face inepția asta de satiră pervertită de care suneți sătui azi, care vrea să insinueze că atât poate umorul și cu asta se ocupă.
Vi-l reamintesc pe Urmuz deoarece la noi, astăzi, e democrație. Democrația noastră se potrivește/aseamănă perfect cu el, n-are nici o treabă cu realitatea (cel puțin cu cea tumultoasă, socială).
Dacă în multe domenii, nu le mai citez, peste tot auzi că nu e momentul, pentru asta, da, stimate doamne și stimați domni, e momentul!

Umorul lui e aerobic și anaerobic, ca la scafandrul care a rămas fără oxigen în tub, oxigen ca la chimie, în primă fază, apoi, ca la Jean Michel Jarre, o perioadă, cu impresii în întinsa mare albastră din jurul lui, în care nu se găsesc și pentru el 2-3 molecule de oxigen, pe care să le respire, și, cu conexiuni greșite (în cortex) cauzate de această lipsă, apare și umorul, dar nu de situație, în nici un caz!

Algazy și Grummer arată exact că el are realitatea lui, nu are nici o treabă cu realitatea sau cel puțin cu tic-tacul vieții obișnuite, al rutinei, ci mai mult cu dorința încremenită în timpul care, în astfel de situații, rămâne (și el) pe loc. În special e vorba de chestiunea literaturii de bună calitate, echivalentă, ca amploare, cu chestiunea fotbalului actual românesc sau sporturilor odată performante. Dar e și mai mult aici, după principiul: mai mulți ochi văd mai multe lucruri.
Scurt și la obiect, "După furtună" arată de ce G. Călinescu saluta, pe drept cuvânt, la apariția lor, tipărirea postumelor lui Urmuz. O splendoare - societatea omenească în viziunea originală a autorului... bizar.

Epopeea erotică tragică a compozitorului Fuchs în Olimp - ajuns în brațele Afroditei, pentru că a atras atenția zeiței, care, acum, și-l dorea, Fuchs fiind întâmpinat acolo de o serie întreagă de fete, însoțitoarele zeiței, primit de importanți locatari ai Olimpului cu funcții artistice, chiar de Orfeu însuși și compania de sunet, inclusiv de cele nouă muze, dintre care una se înduplecă și îi vorbește, și de aceea se presupune că el a compus muzică urmuză, compune chiar acolo o sonată, special pentru zeiță, dar care, vai, nu a plăcut Venerei! - se soldează cu o pedeapsă primită de compozitor, comutată cu intervenția altei zeițe, (Pallas) Athena, cu o condiție din care reiese cum se face, în general, muzica și arta pe Pământ. Epopeea lui sfârșește tot cu o corvoadă (creație și educație), din care să reiasă o rasă mai bună de oameni.

Ce vă pot spune eu, după câte știu, este faptul că a existat un asemenea compozitor, Fuchs. Ascultasem cândva piese de-ale sale, un austriac, din gama compozitorilor vienezi ca: Strauss, von Suppe, etc. Ce nu vă pot spune este dacă autorul cărții se referea la el, pentru că, în acest caz (trebuie știut că Urmuz a fost și judecător la viața lui), Urmuz a fost ursuz.

Derulăm. Cartea se continuă cu Metafizică, o mostră de fabulă, interesante, de cunoscut, dar mai interesante sunt unele din Însemnările sale - ciorne răzlețe.
La capitolul Corespondență nu găsim nici o factură, se prezintă cărți poștale către familie din care distingem greutăți în momente grele prin care a trecut țara asta în anii 916, 918, .22... ai mileniului trecut și scrisori de la începutul colaborării lui Mitică (aici e dat și numele real al autorului cărții) cu Tudor Arghezi.

În paginile următoare urmează Urmuz în limbi străine. În original, ele sunt scrise foarte original în limba română, lucrări traduse și pe limbă străinească, de-a curmezișul timpului, de scriitori sau critici pricepuți, cunoscuți sau nu.

Din Dosarul Biografic, simplele precizări ale lui Sașa Pană nu-s chiar așa de simple. Ele relevă, la o studiere mai amănunțită că, nu fără de surpriză, ce s-a întâmplat în cazul lui Urmuz, după deces, poate fi o permanență la noi în literatură (am în vedere, cel puțin, și alt caz celebru, tot interbelic, destul de recent aflat). De citit aceste pagini!
Geo Bogza completează cu biografia autorului.
Acuma, numai lui Urmuz i se putea întâmpla asta (din ce se scrie în paginile biografice, conform ziarelor și actelor oficiale): s-a împușcat în inimă, iar cauza morții a fost "fractura craniului prin armă cu foc".

Câteva semnalmente artistice care îl caracterizează pe autor. Parodia multe și pe mulți, printre care: stilul romanelor foileton publicate în ziare (asta nu înseamnă că nu au existat unele bune, dar grosul...), imitatorii (în viață), funcționari și instituții.
Picta, cânta la pian, compunea - piesa Capul de rățoi e o dramatizare a unor momente din viața lui Urmuz (unde e un personaj).
Mărturisirile sorei lui sunt foarte interesante (cu privire la opera și viața lui, inclusiv cea de compozitor), edificatoare, cu învățăminte.
În plus, aflăm că E. Ionescu își recunoaște filiația din scrierile lui Urmuz, că autorul își trage umorul de la bunicul său, preotul F. Pașcan, în casa căruia a intrat, probabil, și Caragiale, prieten cu unul din fiii lui.

Ultima jumătate de carte, în mod bizar, cuprinde ce au spus alții despre Urmuz. Pe mine m-ar fi interesat mai mult ce a spus Urmuz despre toți acești alții.
Din cuprinsul ei tastez câteva cuvinte, parte a destăinuirilor lui T. Arghezi vizavi de piesa "Omul cu mârțoaga", care, în mare, e opera lui Urmuz, după cum explică, deși autorul e altul (explică în Bilete de papagal, nu în Bilete pentru papagal).
Corespondența lui Arghezi cu Ciprian, pe această temă, apărută în ziare, e spumoasă.
S. Roll, pe scurt sau pe șleau, ar cam zice că (el are un scris stufos, pretențios, așa e cu acea literatură) Urmuz are rezolvări ingenioase, nu idioate, așa cum se obișnuia în epocă, în domeniul scrisului.

În același mod, după exemplu, pe rând, și ceilalți semnatari de critică și cronică, prezenți în carte, se ocupă de aprecieri. Sunt multe aprecieri, o stivă. Ne oprim aici de la a dezvălui toate cuvintele acelea contorsionate, stinghere unui limbaj mai firesc. Dacă vreți, în mare, această parte e ceva de genul stilul și pistilul.

În opinia mea, o mișcare nu se poate reda printr-o poză, trebuie un filmuleț sau o succesiune de foarte multe poze, care alăturate dau filmulețul. Dacă analizezi fiecare poză, vei avea aceeași persoană, dar niciodată la fel, mereu gasită în altă poziție.
Acest vast capitol de păreri despre el, semnate de cei care l-au cunoscut, apreciat sau nu, exact asta face, filmulețul necesar.
Veți vedea, mai mulți au o vedere statică, o poză, dar el a fost în mișcare, a facut o mișcare. Cert, a fost un pre-scriitor de astfel de treburi. Și că, de acum, e un secol de Urmuz.

La o privire antiorară, veți găsi și alte comori ale perioadei interbelice, nedescoperite încă de căutatorii de comori... în literatura română.
Fără gluten, mie mi-a plăcut cartea!

R.S.(rânduri suplimentare)
Învățăminte:
1) Să critici static un om care se mișcă, nu iese nimic.
2) Unii, dacă ar scrie o carte după visele lor, ar fi absurdă. Asta nu înseamnă că și realitatea lor e absurdă. Unii, dacă ar scrie o carte după "visele" lor, ar fi absurdă. Asta nu înseamnă că și realitatea lor ar fi normală (sau, spus altfel, că "realitatea" lor ar fi absurdă).

O completare: Libertatea totală a spiritului devine frumusețea vieții, independența omului contra legii impuse de alții.

O altă completare: Cenușăreasa și-a pierdut pantoful. Eu mi-am pierdut ambii papuci, după ce am petrecut! Bineînțeles, eu nu am fost acasă la 12. Ea, astfel, are o scuză, cine știe la care din ei l-a pierdut?
Concluzia: lucrurile nu au o așa de mare importanță în viață. A, și să n-aveți grijă! În viață sunt mulți care vor să vă dea papucii!

[1MicuCelUmilSiViril]

De ce mai citim azi cărți? Mă întreba unul ce s-a lăsat păcalit de aparențe: de ce mai fac carte, că azi banul contează. Eu mi-am văzut de treaba mea și după vreo trei ani, se dusese de mult ecoul revoluției fulger de-o noapte, același personaj care fugea după bani, vine la mine și mă întreabă dacă pot să-i fac rost de un loc de muncă.

Ce nu mi-au plăcut mie în viață ăia care învățau poeziile pe de rost.
Its a hard life, zicea F. Mercury, și toți o cântau! Le plăcea, bă, le placea, da' ce le plăcea! Le plăcea mult, eu nu știu? Da' nici unu' n-a zis, ia uite, bă, ce zice ăsta: capitalizmu' ăsta e de cacao, nu e ca la televizor, e hard "laif"! Nici cu comunismu' nu mi-a fost rușine, ăla a fost de nechezol, că vedea numai înainte, "ca calu'"! De! But the memory remains, cânta Mîtalica, cum zicea unu' în emisiunea sa de la miezul nopții, cine le-a prins pe toate astea, știe despre ce parte a propoziției e vorba în fraza asta.
Dar asta se subînțelege. Dacă nu se subînțelege, se înțelege! Trebuie carte!

De ce mai citim azi cărți? Se spune de multă vreme și des că o poză face cât o mie de cuvinte. Da, dar trebuie să recunoașteți că 1000 de poze devin mai plictisitoare decât cuvântul. De aia, câteodată, îl mai și scriem.
Și, apropo, n-am auzit până acum, o poză face "cât" câte melodii? sau "cât" câte atingeri?
Citim pentru că, în general, e mai rentabil, din multe considerente, care ies singure la iveală și ușor, după ce citești.

De multe ori vrei să vorbești despre ceva, dar intervine altceva și-i ia locul. Așa pățesc și eu cu cărțile astea, des, inclusiv cu aceasta de care vreau să vă vorbesc acum. Bate fierul cât e cald! Eu am înțeles aia, dar ce te faci când ai o mie de fiare? Pe care să-l bați? Pe toate! Poate iese o melodie! Așa că, încercăm.

Aşa cum am spus sau cum mă gândeam, e acelaşi lucru pentru mine, voiam să revin cu detalii asupra unor titluri enumerate aici sumar, ca şi în alte cazuri.
Când vine vorba de epopei, toţi - nu, e prea mult spus! nimeni - nu, e prea puţin spus! în fine şi în general, nu se vorbeşte decât despre Iliada, Odiseea, Eneida, dar nu prea se vorbeşte despre Lusiada, care, de fapt, şi ea merită osteneala, la fel de bine ca şi alte epopei măreţe.

Camoes - Lusiada

Sunt bune și aceste comentarii. În aceste timpuri, simpla enumerare a titlurilor nu e de ajuns. Comoditatea! Decât un titlu care, în general, nu poate să acopere prea mult, un comentariu iscusit îi face pe unii să ajungă într-o așa stare încât se dedau la citit.

Dar să pornim de la "c", c de la capodoperă.
De ce trebuie să citim o capodoperă? În primul rând, ca să ne dăm mari că am citit capodoperă. De ce citim cărți infecte? Ca să ne dăm mari că am citit cărți infecte!
Dar mai întâi, ce este o capodoperă? O capodoperă este o lucrare de artă, în cazul nostru de literatură, pe care o știu toți, o lume întreagă, dar pe care acea lume întreagă, nimeni, nu a citit-o! (mai e întreagă? în cazul ăsta) În general, dacă e citită, cu cât sunt mai mulți, atunci, eu, unul, nu cred că e chiar așa de mare capodoperă!
De ce trebuie citită această capodoperă? Citind, poți distinge cum cade un imperiu. Păi, și de ce ne-ar interesa cum cade un imperiu? Păi, să fim acolo și să nu fim acolo când cade. Să fim acolo, poate ciupim și noi ceva și să nu fim acolo, ca să nu cadă pe noi! Sigur am chef de vorbă azi!

Bineînțeles că unii ar spune de ce nu vorbesc, mai întâi, de naștere și apoi de renaștere, că așa e logic.
Eu vorbesc despre altă logică, cea din lumea asta materialistă în care apăruse observația că de la acumulări cantitative se trece la salturi calitative.
Toată lumea interesată de cărți știe și acceptă că în literatură cele mai bune carți au fost scrise de scriitorii și poeții antici, apoi cei ce au urmat, pe rând, cu fiecare secol trecut. Așadar, ținând cont de cele două argumente, literatura face opinie separată. Vorbim mai întâi de puzderia de cărți de astăzi, apoi de renaștere și la urmă de naștere.
Și de aici se vede și țin încă o dată să remarc că realitatea e una și literatura, alta. Multe dintre remarci au fost spuse mai mult pentru cei tineri. Se înțelege acum! Oare se mai înțelege ceva?

Fiecare are a opção (opțiunea) sa. Eu optez să schimb titlul mesajului:

Camoes, viața și opera

De obicei se spune "viața sau banii", dar cum omul ăsta n-a avut bani, o să spunem viața sau opera.

Prima parte - viața

Cum am ajuns la Camoes?
Era în vremea în care nu exista butonul "căutare", n-aveai cum să cauți pe net, că-i ca-n SF-uri, nu se născuse încă. Exista numai faptul de a căuta, a întreba. Din multele întrebări, una era următoarea: ce epopei mai există în afară de cele arhicunoscute, adică de cele din memoria mea de școlar (antice, a lui Ghilgameș sau cele scrise de Homer și Virgilius, amintite mai sus) ?

Am luat-o din aproape în aproape. Am început căutările pe jos, meticulos, pe strada mea. M-am uitat atent. Nu era. M-am oprit din căutări, la un fotbal. Eram pișpirel.
Dar vorba zboară, și a ajuns, într-o zi, și la urechile mele.
Eram tinerel, nu mai eram pișpirel, și-ntr-o zi am aflat. Nu știam cine-i, dar pun mâna pe Camoes ăsta!
Au ieșit scântei, foc de artificii, nu alta, așa de tare mi-a plăcut!
Să vă povestesc și dvs câte una-alta, poate aveți plăcere întru așa ceva.

Amuzant e faptul că, pentru mine, povestea e de durată, dacă au trecut atâția ani de atunci de când am aflat-o până când am citit-o și dacă după ce am citit-o, au trecut ani de când am început să scriu un comentariu despre ea.

Totuși, niște precizări despre autor sunt necesare, acesta având o viață interesantă.
Pe scurt, mai întâi, așa cum spun biografii de pe net (și cu mici sublinieri de-ale mele), Lu?*s Vaz de Camões (circa 1524 — 10 iunie 1580) este considerat cel mai mare poet portughez.

Cel care în școală se bătea pentru fete, n-avea decât o șansă în viață, o unică soartă la dispoziție, să fie poet. Ajunge poet de Curte (regală), unde se recita poezie "la greu", cel puțin conform filmului biografic portughez oficial din '46, cu ajutorul căruia putem spune mai ușor câte ceva despre viața impresionantă a poetului (titlul filmului e numele unei poezii).
Se călcau poeții pe bătături, pe acolo (la curte). În Europa, pe vremea aceea, la case mari se vorbea în versuri, era un stil de viață, foarte serios.
Mulții ochi ai regelui au observat că-i spune prea multe poezii reginei, încât aceasta are un excedent, deși foarte plăcut ei.
Poetul îi împrumută cărți de poezie pe furiș și primește înapoi cărți capcană (oamenii regelui nu stau deloc, au celeritate).

Poetul e și aventurier. A fost surprins de gărzile palatului, cu care s-a luptat, nu s-a predat. Așa a devenit și mai mare aventurier. Cu ajutorul cărților surpriză și-a câștigat dreptul de a scrie în exil, la Ceuta, în deșert, unde cobza plângea cât era soarele de arzător, dar tot cu guler renascentist la gât se purta.
Maurii (sarazini, berberi, etc, astăzi marocani get-beget!) atacă cetatea aflată în letargie, dar sunt puși pe fugă. Asta i-a mai înviorat pe portughezi, însă poetul, în urma unui act curajos, tipic lui, la drapel, este împușcat în ochiul drept, pe care și-l pierde.

Se întoarce la Lisabona abia după câțiva ani. Elegiac și neastâmpărat, deopotrivă, își continuă aventurile în așa fel încât e întemnițat. Dar are nu numai public iubitor, ci și iubită "publică", care pune o vorbă bună la stăpânire pentru el, și iese din închisoare.
Vine în audiență la platul regal, aprig, gata să scoată sabia din teacă și acolo, în fața unui confrate, poețaș de curte, care îl ironizează și-i spune "bon voiage!", după ce-i vorbise de India (probabil, îl "lucrase"). Asta îl motivează pe marele poet și, după ce mai vede câteva picturi (cu expediții pe alte continente), dar nu și pe rege, el visează glorie portugheză (cu ochiul deschis) - o figură de stil unică în cinematografie folosită de regizor.
A văzut lucrurile extraordinar de bine. Vă dați seama cum ar fi fost dacă actorul avea ambii ochi disponibili!
Camões pleacă pe urmele lăsate pe apă de Vasco da Gama.

Nu, itinerariul său nu a fost pe la Baia de Aramă, Copșa Mică, ci a înconjurat Africa, ocolind-o de la vest către est, prin sudul ei, în sens invers acelor de ceas (e vorba de ceasurile de forma continentului african sau de cele rotunde, nu de cele pătrate sau de alt fel, cu limbi extensibile).

Așadar, rememorând, poetul a făcut studii la vechea și renumita Universitate din Coimbra (o importantă, vestită, facultate chiar și la 1500! Ca să vedeți cum trec anii, parcă acum făcea poetul facultatea acolo și, iată, au trecut 500 de ani de atunci! Ce repede trece vremea! Pentru că n-am mai pus muzică de mult, o melodie despre Coïmbra: https://www.youtube.com/watch?v=gKNswPgXnvs ),
a urmat primirea sa la Curte, apoi, exilul.

Pe drumul spre India, naufragiul binecunoscut, în urma unei furtuni, în film, îl găsește pe poet scriind și ulterior, înotând până la mal, din mijlocul oceanului, unde se afla în acel moment, cu manuscrisul în mână - el, ca un veritabil înotător de Guinees Book, inspirația cineastului, ca un veritabil coșmar!
Din cele 8 corabii, pare-mi-se, care au plecat, numai una a ajuns la destinație. Poate vă miră, dar era un lucru des întalnit în epocă (de unde și vorba "ți s-au înecat corăbiile?"). Autorul se afla pe acea corabie care a rezistat calatoriei pe mări.
Unii ar zice că ăsta e un semn. Eu aș zice că e și un mare noroc pentru lume!

E-he, după război mulți viteji s-arată! îmi vor zice unii. Eu zic doar că era în 1946, după război, anul în care s-a făcut filmul.
Bănuiesc că poetul înotase repede. Barba nu-i crescuse deloc în momentul în care el ajunse la mal. Sau poate, din cauza umezelii, se desprinse lipiciul cu care era prinsă barba falsă a actorului, neputând fi recuperată din ocean, pe motiv de costuri prea mari la acele timpuri.
Mai trebuie spus că pe timpul acestei călătorii, poetului i-au fost furate manuscrisele, de către cei interesați, dar tot i-a mai ramas de o Lusiada!

Întors acasă după mulți ani, poetul vrea să publice epopeea. Lusiada intră la cenzură.
În sfârșit, e tipărită (cu coperți de carton). Între timp se schimbă regele, e unul mai tânăr, mult mai deschis la epopei mărețe. Poetul e în cârjă și-i recită regelui (în premieră mondială) Lusiada.
Își întâlnește confrații cu care se certase în tinerețe, care acum îl îmbrățișează, astfel, recunoscându-i meritele și valoarea (prin aceasta, ei recunoscându-și și șulfăria).

Cronicar al faptelor de arme portugheze, poetul trăiește cu incandescență bătăliile avute. Anii trec, defilând pe ecran doar cei marcați ca importanți, care au dus la Portugalia modernă.
De fapt, întregul film e o capodoperă mult prea simbolică pentru simțămintele omenești. Poate doar un super-calculator să-și dea seama ce a vrut să zică regizorul la acea dată. Și în acest caz, ca și în alte cazuri în care este mult de spus despre personaj (și opera lui, unde e cazul), mult mai indicat e un serial, posibil mai cuprinzător decât un film.
Tot este moda noului, e timpul și pentru o nouă Renaștere, de ce nu și pentru un nou film despre poet, preferabil un serial și preferabil mult mai încăpător.
Dar și așa dvs, isteți, ați reținut ce era important din biografia poetului.

Poetul nu a avut bogății, a fost sărac, zice-se, după o măsuratoare superficială. Dar, după atâta muncă, cu ce s-a ales el, printre altele?
Ziua în care s-a scris "sfârșit" pe ultima foaie din cartea vieții pământene a autorului a fost aleasă ca zi naționala a Portugaliei (10 iunie). Ăia-s tare deștepți, cei care și-au ales ca zi natională una culturală!
Dar cu ce s-au ales ei, plebea portugheză? Odată cu aceasta zi, el a lăsat, ca moștenire, un scop al unei nații. Cu asta s-au ales ei!
Opera a folosit mult portughezilor, după moartea autorului, chiar dacă imperiul lor se duse. Oare de aceea, ca zi a Portugaliei, a fost aleasă ziua în care marele poet a părăsit această viață? Sau e doar o întâmplare?

Ca să vă dați seama cum e treaba, ăștia (portughezii) l-au citit așa de tare, că și-au dat seama că el (poetul), e bujia lor, așa că vă închipuiți ce fel e un popor care și-a ales ziua națională drept ziua trecerii lui Camoes la nemurire, (destul de) simbolic, nu?
Oare nu e de semnalat dimensiunea unui popor care și-a ales ca zi natională, 10 iunie, ziua în care poetul a părăsit aceasta lume, mergând spre nemurire?
După câte se vede, ce se scrie, îndeamna la ceva. Așa a fost atunci, așa e mereu. Înseamnă că ce se scrie acum îndeamnă la a fi cântăreț la eurovizion, toți visează asta. E bun un popor de cântăreți? Atunci visau aventură pe mare, bogății, titluri, ranguri, etc. Să revenim la opera poetului, cu cea mai importantă lucrare a sa.

Camoes - Lusitanii

Lu?*s de Camões a fost primul poet portughez care a scris o epopee clasică.
Pentru aceasta, el zice la începutul acesteia, ca și anticii:
O, muză, doar acum m-ajută iară
În slavă să-mi înalț iubita țară!
"Os Lusiadas" este cea mai importantă operă a lui Lu?*s de Camões și totodată una dintre cele mai importante din întreaga literatură portugheză. Este rezultatul jongleriilor făcute cu idealul cavaleresc și idealul umanist.

La prima vedere, Lusiada pare a fi o apologie a expansiunii coloniale portugheze. Așa și este, chiar dacă se încearcă a fi prezentată altfel. Acest lucru nu poate și nu trebuie trecut niciodată cu vederea. Deci, chiar dacă opera - asemenea epopeilor homerice - este construită pe un motiv central de ordin moral: energia, curajul, tenacitatea, spiritul de sacrificiu al navigatorilor, care prin faptele lor aduc patriei onoare și faimă, așa cum spun criticii pe care îi citez, nu uitați ce spuneam la începutul aliniatului, trebuie trase toate învățăturile din epopee.

Epopeea lui Camões este istorică. Pentru trecut, poetul folosește cronici sau păreri din istorici contemporani, uneori tradiții orale - legende. Planul grandios al epopeii îl reprezintă cele cincisprezece secole de istorie a poporului portughez și acțiunea, care se desfășoară pe patru continente.

Vasco da Gama este și nu este eroul principal al epopeii. De fapt, adevăratul erou principal al Lusiadei este poporul portughez, regăsit în navigatorul portughez. Fără îndoială că poetul ține să concentreze înțelesul și admirația cititorului asupra lui Vasco da Gama - dar mai mult ca asupra unui simbol, ca asupra unei personificări a calităților, eforturilor și ambițiilor unui întreg popor.

"Os Lus?*adas" este o operă în 10 cântece, într-o structură clasică. Meșteșugul uimitor al versului, noutatea și măreția subiectului, puterea și simplitatea stilului fac din poem unul dintre cele mai mari monumente ale literaturii universale din toate timpurile.

Este o epopee umanistă, chiar și în contradicțiile sale, în asocierea mitologiei păgâne cu o viziune creștină, în sentimentele opuse despre război și imperiu, în gustul pentru odihnă și în proiectul aventurii, în aprecierea plăcerii și în nevoile unei viziuni eroice, adaugă critica, în final.

Nu vreau să cad în șablonul zilelor noastre, de aceea n-o să pun întrebarea, o să dau numai răspunsul. Opera lui Camoes cuprinde multe lucruri importante, nerezolvate nici astazi, lucruri de prezent și viitor.
Pentru că este unul din cei mai mari poeți ai lumii asteia, trebuie să-i găsim circumstanțe atenuante, scuze, mii de scuze.
Biografia lui e sumară, în mai multe variante, lasă loc de interpretări, sunt ceva ani de atunci, cert e că a pierdut 1 ochi.

Tocmai ochiul pierdut trebuia să vadă acele lucruri pe care le-a omis (voit) în capodopera sa, așa că e explicabil. De ce nu le-a scris este explicat clar și pe larg în prefața cărții, ca să-i iasa "jocul" (unele fapte au fost trecute cu vederea).
Vă dați seama că nu putea avea un punct de vedere în totalitate creștin, să nu ucizi, iar ei, știți cum e, imperiu, tăbaceau fundul la alții.
Lusiada e o capodoperă renascentistă. Renascentistă rimează cu batistă, oarecum, în același ton, din cauza celor precizate mai sus.

Pe lângă cele două lucruri menționate (invazia - vezi și poziția autorului față de aceasta, și Olimpul), rămâne imaginația încântătoare, principiile și elemente interesante, pilde valabile și astăzi, ceea ce prezintă lucrarea ca pe o mare capodoperă.
Portughezii au pus mâna să-și facă lumea pe care o vor, sa-și îndeplinească visele, doar metoda lor lasă de dorit, trebuie neapărat precizat, dar principiul e bun.
De-a lungul epopeei se găsesc versuri interesante, nu ca podoabe stilistice, sunt și așa, dar în primul rând importante pentru ceea ce exprimă ele.

N-avem ce face, trebuie să ne lăudăm iar, căci limba română e una din puținele limbi de pe această planetă în care este tradusă epopeea, pe lângă cele de mare circulație mondială.
După părerea mea, este o lucrare greu de tradus, dar la noi s-a găsit cineva harnic la cuvinte, care le-a tot muncit, le-a tot aranjat, până a ieșit.

Sfârșitul primei părți