Fiara rănită
De GRID MODORCEA (Tricolorul)
Ultimele două filme româneşti pe care le-am văzut se numesc Copiii uraniului, un documentar, şi Eu cînd vreau să fluier, fluier, încununat la Berlin cu Ursul de Argint şi premiul "Alfred Bauer" pentru noi perspective în arta cinematografică. Şi lungmetrajul artistic, cu care debutează Florin Şerban, se vrea, în esenţă, un documentar despre puşcăriile din România. Dovadă că eroii sînt interpretaţi chiar de puşcăriaşi. Ambele acuză societatea, căci personajele din ele sînt victime ale istoriei trecute şi prezente. Dar faţă de documentarul lui Iulian Ghervas, unde un copil, într-un final antologic, nu mai poate nici să fluiere, căci infestarea cu uraniu este inevitabilă, ca un fatum, aici, eroul, Silviu (George Piştereanu), un tînăr pucăriaş, victimă a unei mame care l-a dus în Italia de mic, apoi l-a abandonat, fluieră cînd vrea el, adică se revoltă, are o răbufnire de orgoliu nemăsurată, fără o motivare aparentă. Parcă am fi, pînă la un punct, în După-amiaza unui cîine. Şi aici Silviu e un fel de cîine rănit, care are după-amaiza sa de revoltă. Dar el seamănă mai degrabă cu eroii din Cartofi prăjiţi cu orice, precum şi cu alţi revoltaţi sui-generis din puşcării, cu diferenţa colosală că aici, la noi, puşcăria seamănă cu un fel de viaţă şi muncă într-un CAP, în cel mai rău caz cu o cazarmă soldăţească, pe cînd în filmele americane închisorile sînt categoric locuri de pedeapsă. Şi e suficient să-l comparăm cu Sutter Island, care a fost în competiţia berlineză. Sînt filme atît de diferite încît festivalul de la Berlin ar fi trebuit rupt în două, să aibă două jurii, cu judecăţi total diferite. Filmul lui Scorsese are un mesaj planetar. E complex şi substanţial. Dimpotrivă, pentru Şerban viaţa de puşcărie nu diferă prea mult de viaţa pe care o duc, de regulă, ţiganii în cartierele lor.
Chiar şi actorii principali, în declaraţiile lor, o prezintă cam idilic. Şi vedem cum se desfăşoară, de pildă, scenele de la "vorbitor"? Ca un fel de şezătoare! Multe scene sînt neverosimile, comice. Şi totuşi, acest film se doreşte a fi o parabolă a omului, a omului orgolios, ajuns la capătul răbdării. Evident, acesta este un clişeu, fiindcă e total nevorosimil felul cum eroul suportă umilinţele cele mai înjositoare atît din partea colegilor de detenţie, cît şi a familiei sau a paznicilor. El suportă cu stoicism totul. Şi tînărul interpret exprimă perfect această stare de umilinţă. Pînă cînd fiara din el explodează. În secvenţa cînd îşi acuză mama, el pare un fel de panteră neagră, cu gîtul lung, mult întins, fapt excelent subliniat de imaginea în contre-jour a lui Marius Panduru. Orgoliul rănit se arată în toată măreţia lui monstruoasă, deşi ţiganii din sală aplaudă fericiţi că fratele lor de pe ecran dă astfel o lecţie poliţiei, umilind-o, în frunte cu directorul închisorii (Mihai Constantin).
Cît de superficiale sînt prezentările filmelor româneşti vedem şi în cazul acestui film. Iată una dintre ele: "Silviu mai are doar 5 zile pînă la eliberarea din penitenciarul de minori. Acum o cunoaşte pe Ana, o studentă la sociologie, venită în practică, şi totul se schimbă". Dacă lucrurile ar sta aşa ca în acest promo, ar fi un dezastru. E tehnica forumiştilor de a nivela totul. Adică, îi întreb, tot ceea ce face Silviu în sala unde au loc testele este o bravadă, să o impresioneze pe fată? Adică, îi dă cu scaunul în cap paznicului să arate ce muşchiulos e el? Iar dacă ar fi vorba de minori, regizorul a greşit penitenciarul. Apoi acest fir, cu practica trasă de păr, se vede limpede că e doar un pretext. Desigur, Ana (Ada Condeescu) e o tînără mai răsărită, fiindcă aşa vrea regizorul. Şi eroul o ia ostatică, după ce îi dă pe toţi afară din sală, răneşte un poliţist, apoi, cu un ciob de sticlă la gîtul fetei, pune condiţii, să vină directorul, să dea telefon mamei lui, s-o cheme aici, aceasta vine, sare pîrleazul, adică prevazul (totul se face pe fereastră). şi el, în continuare cu ciobul la gîtul fetei, o pune să jure că nu-l va lua cu ea pe fratele lui mic în Italia, să păţească ce a păţit şi el, ca în finalul demonstraţiei sale să ia directorului maşina şi să evadeze în trombă din închisoare, care are porţile larg deschise (!), fiindcă tot aşa a vrut regizorul! Iar cînd îi vedem imediat pe cei doi, Silviu şi Ana, la o masă, într-o cafenea, ai sentimentul că ceea ce am văzut pînă atunci a fost o înscenare pusă la cale de cei doi, dar bine că filmul n-a căzut în băşcălia dîmboviţeană, e chiar o minune, fapt datorat, cred, tînărului actor, al cărui loc ar fi la Hollywood. În puţine filme româneşti actorii vorbesc atît de bine cu trupul şi tăcerea. Silviu îşi ia la revedere de la Ana cu un sărut fugar, apoi iese din cafenea şi se predă poliţiei.
Filmul Eu cînd vreau să fluier, fluier este inspirat de o piesă de teatru semnată de Andreea Vălean, colaboratoare constantă a regizorului Cătălin Mitulescu. Şi, evident, filmul repercutează toate clişeele teatrale ale textului. De pildă, Silviu face toată această nebunie, adică se joacă cu focul, are o ieşire fără sens, în condiţiile în care mai avea 5 zile pînă la eliberare. O situaţie-limită. Deci un alt clişeu pur teatral. Nu putea să mai îndure cîteva zile? Nu, fiindcă eroul e erou, el fluieră cînd vrea el, nu ţine seama de acest fleac, deşi îl roagă pe director să-i dea o zi de permisie, să rezolve o treabă urgentă. Acest corolar la clişeu vrea să exprime faptul că este vorba de viitorul fratelui său. Pe care îl dorea alt om, să nu ajungă ca el. Acest fluierat, desigur, o metaforă, nu se petrece la propriu, ca în cazul filmului Copiii uraniului. Aici este un fel de elipsă neaoşă, o replică autohtonă la ideea "furioşilor" britanici, incluşi în film în curentul "Free Cinema". Şi acolo eroii fluieră cînd vor ei. De pildă, în Singurătatea alergătorului de cursă lungă, eroul, jucat de Tom Courtenay, e în faţă, mai are puţin şi cîştigă cursa, dar deodată se opreşte, nu mai vrea să fugă, nu mai vor muşchii lui să alerge, aşa a hotărît el să-i enerveze pe toţi. E un protest categoric, o palmă dată organizatorilor, celor care l-au antrenat şi au sperat în el etc. Da, dar în timp ce acolo, în filmele "furioşilor", e vorba de o frondă, de o atitudine generală faţă de conservatorismul englez, prin zeci de filme avînd acelaşi stil rebel, aici, prin filmul lui Şerban, nu se condamnă nimic, nici regimul din închisori, nici societatea, nici puterea, pare, aşa, o toană, grozăvia unui individ, un caz printre altele şi atîta tot. "Free Cinema" a fost un curent unitar, dar noul val românesc este foarte dispersat, mai ales valoric, cu subiecte marginale tratate foarte neprofesionist, diletant, superficial. Nu se vede o atitudine faţă de societate, faţă de tarele la zi, dimpotrivă, cele mai multe filme se referă la "Epoca de Aur", pe care încearcă să o definească, dar exterior, prin subiecte nesemnificative, precum povestea unui curcan care ştie să deosebească un cerc de un pătrat!
Desigur, filmul lui Şerban este mai convingător decît multe alte filme ale noului val, însă are şi unele hibe. Care s-au reflectat şi asupra interpreţilor. De pildă, la Gala Premiilor Gopo i-am cunoscut pe interpreţii principali, care erau atît de plini de sine, incapabili să poarte un dialog, încît te gîndeşti ce va fi cu cariera lor! Păcat! Ei se comportă ca personajul din film. Adică fluieră cînd vor ei. Dar de ce să fluiere cînd sîntem în biserică, dacă tot vorbim despre artă, care şi pentru ei trebuie să fie o religie? Problema e că actorii n-au înţeles că de la un punct încolo, de cînd Silviu o ia ostatică pe Ana, putem vorbi de un film psihologic. Şi prima observaţie majoră ar fi următoarea: cu un director de puşcărie atît de bun, de înţelegător, ca personajul lui Mihai Constantin, altfel s-ar fi rezolvat problema lui Silviu, pe cale paşnică, nu schizoidă. Voi nu credeţi că este aşa? Poate că mai sînt şi alte nuanţe în această poveste sută la sută românească, dar, din păcate, vizionarea e sub orice critică, o mare parte din replici nu se aud. Dacă personajele sînt interpretate de amatori, era necesar să se lucreze în mod special la sunet. Am văzut nenumărate filme în sălile americane. La ei, sunetul este o problemă esenţială. Ar fi o tragedie să nu se audă un cuvînt. Căci filmul este un instrument de educaţie. Multe momente vorbite din filmul lui Şerban sînt ca în acele reportaje unde se dă subtitrare. Era necesar să funcţioneze o astfel de soluţie sau filmul să se fi proiectat în varianta internaţională, subtitrat în engleză, ca să înţelegem tot ce se vorbeşte în el. Nu se pune problema ca pucăriaşii să aibă dicţie, dar regizorul trebuia să facă în aşa fel încît filmul lui să aibă dicţie. Nici textul cîntecelor de puşcărie nu se aude. Dar unul din cîntece este reluat ca suport sonor pentru postgeneric şi atunci se aude, fiindcă s-a lucrat la sunet. Aşa trebuia să se întîmple cu toată banda sonoră.
Mai sînt şi alte scăpări în film. De pildă, scena cînd puşcăriaşii joacă fotbal. În plan general, funcţionează maşina de vînt şi fotbaliştii sînt luaţi de curent, iar praful e abundent. În planurile apropiate însă, nu mai funcţionează maşina, parcă sîntem în alt anotimp! Evident, astfel de scăpări tînărul regizor are vreme să le pună la punct. Importantă este atitudinea lui, din care a rezultat un film demn de toată atenţia. Care poate fi aşezat alături de un alt debut, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, de Cătălin Mitulescu, care nu întîmplător este coscenaristul şi producătorul filmului lui Şerban. Indiscutabil, l-am mai putea adăuga şi pe California dreamin, al lui Nemescu. Este o direcţie mult mai serioasă, mai apropiată de tradiţia unor nonconformişti ca Pintilie şi Daneliuc, decît de puzderia de făcături incredibile precum Amintiri din Epoca de Aur, Poliţist, adjectiv, Cea mai fericită fată din lume, Cealaltă Irina, Francesca şi altele. Ne bucurăm că în filmul românesc a apărut o voce nouă, proaspătă, care poate nu se va molipsi de orgoliul fiarei rănite.
http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=...12&format=html