"Autobiografia lui Nicolae Ceausescu"

[Pitbull]

E absurd sä-i reprosezi unui autor cä-si alege subiectele în functie de propriile tale criterii.
E ca si cum eu m-as apuca sä-i reprosez unui scenarist: "De ce scrii scenarii despre Al Doilea Räzboi Mondial? Nu s-au scris destule?" sau "De ce scrii despre tigani? ...despre homosexuali? ...despre hotii din mall-uri? ...despre violatorii de cadavre?" etc.
Fiecare autor abordeazä CE SUBIECTE SIMTE SI VREA.
Poate fi judecat numai pentru FELUL CUM LE FINALIZEAZA: bine sau räu.
(Evident, dupä ce VEDEM cum si le-a finalizat: bine sau räu.)

[sergiuseling]

Mie mi s-a părut groaznic filmul. După 40 de minute aproape ațipisem. Greu mi-a fost să rezist să nu adorm de-a binelea. Mai ales momentele dese fără sonor n-au ajutat deloc.

Poate pentru cineva care nu-l cunoștea prea bine pe Ceaușescu are ce vedea despre el.
Mie mi s-ar fi părut interesant să văd decăderea lui, de la liderul din primii ani când avea un discurs cu mare priză la oameni, cu o mulțime care-l adora la un lider unde mulțimea aclama la comandă.

[keepwalking]

aia cu Ceausescu care face imagine Romaniei acum, in 2010, e de o idiotenie crasa.

[rvn]

Paradox - " Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Lucian Maier

Cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, filmul istoric şi cinematografia în genere fac un pas înainte în ceea ce priveşte construcţia conceptuală a unui proiect. În acest sens, un prim moment deosebit în cinema a fost Général Idi Amin Dada: Autoportrait, filmul din 1974 semnat de Barbet Schroeder. Autorul filmului îl lasă pe Idi Amin să îşi împărtăşească viaţa şi viziunea politică. E ca şi cum Schroeder ar monta un şevalet şi o oglindă în aşa fel încît dictatorul să îşi picteze propriul chip. Paradoxul, atunci cînd vine vorba de cinema şi de artă, e dacă, într-adevăr, putem vorbi despre un autoportret veritabil.

Lothar Wolleh e un fotograf german care a lucrat cu mulţi artişti importanţi ai secolului XX (Joseph Beuys, Gerhard Richter, Dieter Roth, Georg Baselitz sau Christo). Le-a alcătuit portrete. Unul dintre acestea, al lui René Magritte, pune bine în discuţie paradigma despre care vorbim în cazul lui Schroeder şi al lui Ujică. Pictorul belgian stă cu faţa către obiectivul aparatului de fotografiat şi cu spatele la o oglindă. În oglindă nu se reflectă spatele pictorului ci e imaginea bărbatului cu pălărie, unul dintre leit-motiv-ele creaţiei lui Magritte. Doar că aici bărbatul cu pălărie nu are faţă, în oglindă apare doar corpul şi pălăria aşezată pe un cap absent (vezi aici). Ideea acestui portret trimite la una dintre picturile celebre ale lui Magritte, La reproduction interdite, portretul pe care pictorul i-l face poetului britanic Edward James, care, financiar şi logistic, a fost unul dintre susţinătorii mişcării suprarealiste. În acest tablou persoana pictată stă cu spatele către public şi cu faţa spre oglindă. Doar că în oglindă nu apare chipul celui pictat, apare tot spatele său, poziţia pe James care o are atunci cînd pozează pentru artist (vezi aici). Prin felul în care construieşte tabloul său, Magritte subliniază faptul că realitatea şi opera de artă nu se află în relaţie de corespondenţă strînsă. Artistul pune în discuţie realitatea, o chestionează, însă nu o poate reda în punctele sale specifice.

Acest lucru este foarte clar pentru cineaştii pe care îi discutăm aici, de aceea titlul eseurilor acestora subliniază exact poziţia paradoxală a artei (cinematografice, în acest caz): pretinde că are posibilităţile cele mai performante de a capta realitatea şi, totuşi, e cea care măsluieşte datele realităţii în cel mai înalt grad. Cînd propun un Autoportret şi o Autobiografie, Schroeder şi Ujică îmbracă acest paradox al artei şi atrag atenţia în primul rînd asupra lui.

Pentru Schroeder, însă, poziţia paradoxală nu este atît de puternică precum la Ujică: Schroeder are un personaj în viaţă căruia îi dă voie să se exprime. Şi, într-o anumită măsură, Idi Amin chiar a fost şi autorul filmului atîta timp cît a fost la putere. Nemulţumit de cîteva secvenţe ale filmului, prezentat în premieră la Londra (unde dictatorul a avut oameni în sala care au transcris toată istoria de pe ecran), Idi Amin i-a cerut lui Schroeder să elimine două minute şi jumătate din cele nouăzeci ale filmului. Schroeder a refuzat, Idi Amin a luat prizonieri două sute de cetăţeni francezi cărora le-a dat numărul de telefon al regizorului şi le-a spus ce vrea. Schroeder a scos din film secvenţele respective şi filmul a rulat în acea formă cinci ani, pînă cînd dictatorul a pierdut puterea în Uganda. După căderea lui Idi Amin (în 1979), filmul a fost completat în conformitate cu viziunea originară.

În ceea ce-l priveşte pe Ujică, paradoxul e împlinit şi funcţionează (deconstructivist) atît logic cît şi ideologic - fie că ne referim la logica imaginilor (adică la sintagmatica filmică), fie că ne referim la comunism. Din materiale de arhivă, care acoperă viaţa politică a lui Ceauşescu de la moartea lui Gheorghiu-Dej pînă la Revoluţie, Andrei Ujică asamblează o memorie de celuloid, a lui Ceauşescu. E un film care se bazează pe film pentru a materializa un concept. Proiectul lui Ujică funcţionează derridean: e o deconstrucţie a ceea ce a însemnat comunismul ceauşist, adică o investigaţie în materialul clientului (arhiva cu imagini filmate cu acordul lui Ceauşescu, fie pentru propagandă, fie pentru folos personal) pentru a descoperi contradicţiile din interiorul sistemului. Un demers cu atît mai izbitor (în felul în care demontează miturile comunismului ceauşist) cu cît autorul filmului nici măcar nu a trebuit să intervină în cronologia vieţii personajului discutat (ci numai să-i urmărească pas cu pas viaţa).

Ujică avea nevoie de paradox pentru a-şi fundamenta proiectul. Într-un eseu din 2006, Post-scriptumul comunist (apărut în română la Editura Idea în 2009), Boris Groys (care predă estetică la Universitatea de Artă şi Design din Karlsruhe) vorbeşte despre imposibilitatea de a depăşi ideologic sistemul comunist, fiindcă în interiorul său se află toate contradicţiile posibile, asumate simultan. Comunismul este un sistem paradoxal în măsura în care are în interior toate posibilităţile de exprimare: ideea, critica ideii (adică opusul ideii) şi chiar autocritica (pe care trebuie să şi-o facă cel care propune ideea). Astfel, comunismul e un sistem care nu mai poate fi interogat din exterior: dacă opusul ideilor propuse de acest sistem sînt deja dezbătute din interior, exteriorul e anulat. Cum mai poate fi criticat un astfel de sistem? Lucrînd cu aceeaşi realitate pe care el însuşi o propune: prin afirmarea paradoxului. Fiindcă edifică o autobiografie, Ujică e într-o poziţie paradoxală: hotărăşte în locul lui Ceauşescu ce date va conţine memoria fostului conducător, dar lucrează numai cu imagini prin care Ceauşescu se (re)prezenta în epocă, an după an. Adică intră în interiorul sistemului şi operează cu uneltele sale. Ca şi Magritte, Ujică nu oferă realitate şi nici măcar nu lucrează cu realitatea, ci cu felul în care Ceauşescu şi cei din jurul său operau cu imaginile - care se întorceau asupra realităţii, pentru a o cizela în aşa fel încît să certifice regimul. În trei ore de cinema, Ujică demontează construcţia ceauşistă şi oferă o privire nouă, un sens nou asupra modului în care a operat comunismul în România.

Liternet

[rvn]

Ceauşescu, operă colectivă - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Mihnea Anastasiu

Documentarul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, construieşte o realitate alternativă; cea din mintea lui Ceauşescu, care nu-i plăsmuirea sa (ce uşor ar fi fost să fie vorba doar de atât), ci e opera milioanelor de limacşi băloşi care l-au înconjurat pe Tovarăşu', i-au cântat osanale, i-au spus că este genial, un erou al proletariatului internaţional, un intelectual strălucit, un lider de ne-egalat, că este infailibil. Ceauşescu a ajuns astfel o creaţie colectivă. Este opera celor care îi sorbeau preţioasele indicaţii aprobându-l entuziast, este opera celor care îi cosmetizau realitatea arătându-i magazine îmbelşugate şi apartamente spaţioase, este opera milioanelor care i-au fluturat eşarfe, i-au întins buchete de flori şi i-au recitat ode.

Dar Ceauşescu este şi creaţia celor care, folosindu-se de el, i-au ridicat încet încet soclul grandomaniei. Este creaţia înfricoşatului Dubcek şi a jurnaliştilor cehoslovaci care se agăţau de orice răspuns pentru a nega inevitabila invazie ce va urma. Este opera lui Nixon şi a nevoii lui de a specula disensiunile din tabăra comunistă ca să-şi poată asigura o retragere onorabilă din Vietnam. Este opera ambiţiei lui de Gaulle de a crea o "Europă a Naţiunilor", din care americanii şi sovieticii să fie îndepărtaţi, pentru a-i reda "Marii Naţiuni" iluzia gloriei pierdute. Ei toţi l-au obişnuit pe Ceauşescu cu scena. Şi când nu le-a mai fost de folos, când din copilul rebel al taberei comuniste a devenit un paria nefrecventabil, Ceauşescu a căutat alte scene. Şi aşa s-a născut dragostea pentru China şi Coreea de Nord. Din dorinţa de mai străluci. De a fi în centrul atenţiei. De a părea important. Un lider, aşa cum spune Carter, care are "o influenţă excepţională pe scena internaţională". Limacşii aveau diferite naţionalităţi şi toţi se gudurau în preajma lui nu atât din teamă (ce uşor e să invoci frica), ci din interes. Pentru ca ştiau că pupatul în cur te face membru al Academiei, sau al Comitetului Central, îţi dă voie să te lăfăi în concediu la Neptun, să ai acces la magazinele Partidului, să-ţi fuţi în continuare secretara...

Mi-a plăcut să descopăr spiritul mucalit involuntar al lui Ceauşescu, cel portretizat de Ujică. Felul în care zâmbeşte amuzat când este întrebat de o jurnalistă cehoslovacă despre rolul ideologiei marxiste în raporturile dintre partidele frăţeşti. Şi felul în care purtat de elan oratoric spune că România nu va reveni niciodată la exploatarea capitalistă. "Aşa cum spune poporul român, poate când va face plopul pere şi răchita micşunele". Apoi, sedus de un gag pe care îl crede adecvat situaţiei, Ceauşescu spune că la progresele pe care le-a făcut de curând ştiinţa în domeniul geneticii, nu este exclus ca pe viitor plopul să facă pere. Râde continuând să explice gluma, apoi îşi dă seama ca asta îi contrazice teza iniţială şi începe să nege vehement chiar şi în această perspectivă de progres ştiinţific revenirea ţării pe calea capitalistă.

Acolo unde Ceauşescu, cel din film, capătă o dimensiune tragică este în scena discursului în care admite că drumul inexorabil către comunism poate să sufere "reculuri, chiar înfrângeri". În felul în care îndepărtează această perspectivă din minte şi se convinge pe sine că viitorul nu poate aparţine decât societăţii comuniste luminoase, stă toată drama unui personaj pentru care ideologia marxistă era o însumare de enunţuri simple, irefutabile, o escatologie materialistă.

Prin urmare, un film pentru care merită să-ţi rupi 3 ore din viaţă. Dar care pe mine m-a deprimat îngrozitor. Pentru că mi s-a părut că a întins o oglindă şi acolo au început să rânjească milioane de Calibani care sunt în continuare în jurul nostru şi spiritul lor trăieşte şi ne va supravieţui cu siguranţă...

Liternet

[rvn]

O provocare adevărată - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Andrei Bangu

Într-un an în care provocările din sălile de cinema au fost destul de modeste şi, uneori, s-au rezumat la intrigi arhi-complicate în mijlocul cărora explodează scene de acţiune banale (ca în cazul lui Inception, numit de mulţi capodoperă şi "un SF vizionar"), un regizor român emigrat în Germania vine cu o provocare în adevăratul sens al cuvântului. Provocarea sa este una dublă. O dată ar fi îndoiala că un documentar, deşi, în principiu, are scopul de a spune un adevăr, sau cel puţin de a prezenta o faţă a sa percepută de cel care pune mâna pe aparat, poate într-adevăr să şi-l atingă. Relativitatea adevărului, precum şi uşurinţa cu care poate fi manipulat, nasc câteodată urâţenii speculative precum filmele lui Michael Moore. A doua parte a provocării sale este că dovezile reale, filmate şi înregistrate audio, pot fi transformate în ficţiune - în sensul că pot, şi ele, să fie subiectivizate.

În Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, regizorul Andrei Ujică nu încearcă să "manipuleze" adevărul istoric, ci să chestioneze serios conceptul în sine de "documentar" versus cel clasic de "film de ficţiune": unde se termină adevărul şi unde începe iluzia, unde se opreşte realitatea (surprinsă cu cel mai veridic mijloc posibil, aparatul de filmat) şi de unde porneşte subiectivismul. Reuşita sa este marea provocare pe care ne-o propune cu cel mai recent film al său, care se foloseşte de toate mijloacele specifice documentarului (fiind un montaj neîntrerupt de imagini de arhivă cu variate momente din viaţa lui Ceauşescu, uneori însoţite de coloană sonoră, alteori nu) fără să îşi propună măcar o clipă să reconstituie o realitate - să zicem, în sensul ei de acumulare de dovezi confirmate la o scară largă. El îşi propune, în schimb, să reconstituie o realitate interioară. În procesul din 25 decembrie 1989, în care dictatorul a fost chestionat aspru despre genocidul de la Timişoara, Ujică a surprins un moment în care acesta se uită în sus, ca şi cum ar fi încercat să îşi amintească ceva. Regizorul se foloseşte de acest moment ca să ne trimită la "viaţa văzută de Ceauşescu". Folosindu-se de o imensă varietate de materiale (imagini cu sau fără sonor, cu sau fără Ceauşescu, dar de regulă filmate dintr-un anumit punct de vedere care ar putea fi acela al lui Ceauşescu, mai înceţoşate sau mai clare, alb-negru sau color), el replică, voit sau întâmplător, însuşi mecanismul memoriei. Uneori, aceasta înmagazinează imagini fără sunete, alteori vice-versa, uneori simţul vizual al amintirilor este diluat, alteori e tăios ca un cuţit.

Autobiografia demarează cu acea perioadă prosperă a erei comuniste, cu planuri de producţie atinse, mii de blocuri ridicate şi o populaţie încă dispusă să îi închine ode dictatorului. Mai ales, insistă pe tot ce are culoare (chiar dacă nu la propriu) într-un sfert de veac de mari ambiţii: marşuri ample, adunări uriaşe, vizite fastuoase (cea din China şi mai ales momentele de coregrafiere a pancartelor şi interpretarea unui cântec popular de o asiatică sunt grandioase prin amploarea observaţiei). Acele momente în care culorile s-au şters, ambiţiile s-au transformat în înfrângeri şi haos, iar ţara s-a afundat în sărăcie întârzie să mai apară, iar de la un moment dat devine clar ca nici nu vor mai apărea. Este vorba de Ceauşescu-despre-Ceauşescu şi despre felul în care şi-a clădit în jurul său un edificiu, cu ziduri groase peste care nu a mai reuşit să vadă nimic, iar fundaţia sa a fost un vis.

Într-adevăr, este un vis, iar Ujică ne lasă la vedere, ocazional, dovezi că suntem într-unul, ca atunci când o serie de vizite de-ale lui Ceauşescu prin câteva alimentare sunt montate cu tot cu "verva pregătirilor", în care totul este potrivit la milimetru iar vânzătoarele sunt puse să stea smirnă şi să aplaude la încheiere. Putem simţi dezastrul din realitate (ceea ce ar fi surprins un documentar în sensul propriu). Curând, la fel cum nici alimentarele nu mai erau pline şi nici idealul omului Ceauşescu nu mai avea vreun sens, şi discursurile lozincarde, iniţial coerente, devin nişte deliruri indescifrabile şi ridicole (pline de greşeli gramaticale şi de exprimare). Alteori, ce vedem nu aduce chiar deloc a vis, a construcţie a unei minţi în derivă. În acele momente, umorul e prea real şi prea dur ca să permită o asemenea reverie, precum în cazul seriei de întrebări incomode adresate de un ziarist cehoslovac lui Mănescu şi lui Ceauşescu, anihilate flegmatic-nonşalant de amândoi. Stilul adoptat (fără voce sau inserturi narative, un stil pe care Frederick Wiseman l-a dezvoltat în forţă în documentare precum High School) face această distincţie şi mai confuză.

Analizat ca documentar, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu poate părea cel puţin dubios, însă nu cred că "umanizarea" dictatorului a fost intenţia lui Ujică şi cu siguranţă nu în asta văd marea reuşită a lui. Ceea ce face din filmul său cinema profund şi chiar original este combinaţia de documentarism şi ficţiune, curente care aici nu ajung în niciun moment să se contrazică între ele. De aceea l-am găsit drept cea mai generoasă ofertă de pe ecranele româneşti din 2010.

Liternet

[rvn]

Dracula cu pete de bătrîneţe - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Maria Andrieş

Mi-a fost dor. Cum arătau alimentarele, borcanele cu dulceaţă, sticlele de lapte, parăzile de 23 august... Mi-a fost dor de imaginile astea, care au dispărut brusc şi au lăsat un fel de gol şi spaima că le vom uita definitiv şi irecuperabil. Nu sînt genul de amintiri despre cîinele care mînca cireşe în ograda bunicilor. Există o vrajă malignă legată de ele. Nu se depozitează melancolic, suav în sertăraşele memoriei. Zac ameninţătoare ca fantomele în pivniţă, gata să erupă în momente de nefastă nostalgie.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu le scoate la suprafaţă. Nu poţi să scrii despre filmul lui Andrei Ujică fără persoana întîi. E o auto-biografie. Pune văzutul din arhive în relaţie cu "nevăzutul" din pivniţele fiecăruia. Fantoma dictaturii arată altfel pentru fiecare dintre noi, comună este doar metoda de exorcizare: privind-o în ochi.

La asta obligă documentarul despre Ceauşescu, printr-o manieră subtilă de montaj. Alternează close-up-uri cu oameni din mulţime, cu feţele alea parcă vopsite cu fericire, indescifrabile în rest, şi prim-planurile lui Ceauşescu, la munte, la mare şi la plenare. România acelor vremuri nu e o ţară, ci o alegorie cu măşti. Firul faptelor nu urmăreşte cronologia strictă, ci logica "spectacolului", pentru că totul - creşterea şi descreşterea imperiului grandoman - se petrece în aceeaşi zi, care a durat un sfert de secol. Timpul dictaturii este circular, documentarul începe şi se încheie la fel: cu secvenţa procesului. Secvenţa la care ne-am blocat şi am refuzat să înţelegem pînă la capăt, pînă în ultima fibră, cum şi de ce un bătrîn coleric şi gîngav ne-a terorizat atîţia ani.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu foloseşte material filmat atunci şi ingenios decupat acum, plus materia milioanelor de biografii ale celor care au trăit sub comunism. Biografia dictatorului se demistifică la fel cum a fost mistificată: interactiv, cu participarea sălii. Filmul desface tabloul unic ca pe un puzzle, pînă cînd din sperietoare nu mai rămîn decît un omuleţ analfabet şi un pumn de întrebări, valabile în orice timp şi spaţiu.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este o poveste despre "dublu" şi despre dedublare. Asta a însemnat de fapt regimul comunism: un fenomen de dedublare în masă, care ne-a lăsat, printre altele, cu nostalgia cadrului fix, static şi cu fantomele în pivniţă. Şi cu reflexul de a primi imaginile livrate la pachet cu interpretarea lor. Nici un comentariu, nici o "cheie" de-a gata pentru imaginile din filmul lui Ujică. "Dublul" dictatorului este teribilul animal al mulţimii.

În analiza sistemului penitenciar, Foucault făcea observaţia că structurile de putere ajunse la apogeul manifestării lor plasează în vîrful piramidei un bufon, un Ubu rex. O entitate ridicolă în poziţia de lider reprezintă dovada extraordinarei capacităţi de dominare a sistemului. Iar sistemul comunist se instalase cu arme, onoruri şi bagaje în România anilor '60. Terenul era pregătit. Structurile şi-au identificat clovnul malefic şi i-au încredinţat sceptrul. Filmul ne dă ocazia să-l studiem pe îndelete: clipirile şirete, ignoranţa agresivă, extazul grandoman. Comparat cu grandomania "noilor îmbogăţiţi" de după '89, minus mulţimile, luxul dictatorial păleşte spre dimensiuni mic-burgheze.

Ceauşescu din documentarul lui Ujică se recomandă de la bun început drept ceea ce este: un candidat la caricatura supremă. Unica lui trăsătură remarcabilă e şmecheria. El a dat din coate, sistemul l-a propulsat spre vîrf. Sistemul, adică "greii" partidului, marii inchizitori impostori şi micii aplaudaci, ataşaţi de locul călduţ în Sala Palatului. O singură excepţie - o singură voce contra, a lui Constantin Pârvulescu (aplaudat cu o întîrziere de 20 de ani, la premiera de la Sala Palatului) - cum a fost posibilă atîta tăcere?

Documentarul lui Andrei Ujică tratează despre putere, despre posturile şi imposturile ei. Despre cum îşi fabrică popoarele miturile distructive şi cum se lasă fascinate de ele. Auto-biografia unui dictator este de fapt istoria auto-anulării individului în favoarea sistemului. Exerciţiul puterii, la limită, seamănă foarte bine cu vampirismul. Filmul lui Ujică ne oferă o ţepuşă de nădejde, numai bună de înfipt în inima răului sau a fantomelor din pivniţă. Nu ezitaţi! Priviţi-l! Chiar dacă Dracula ăsta are pete de bătrîneţe. Şi chiar dacă n-aţi recunoaşte în ruptul capului că v-a fost dor. Nu se cheamă neapărat că sunteţi nostalgici.

Liternet

[gionloc]

nu Ceausescu 'face imagine' Romaniei, ci un film made in Romania in care vedem o tarie conceptuala pe care nu o intilnim prea des in cinematografia de pretutindeni.

'Autobiografia' e un caz in care mi se par ridicole incercarile de a pune la colt trainicia si valabilitatea demersului gindit de Ujica. si, in acest sens, e un caz in care oamenii care fac asta trebuie lasati sa spuna tot ce au de spus fara nicio interventie care sa incerce sa le demonstreze contrarul. fiindca odata puse linga film, afirmatiile respective pica exact asa cum pica edificiul ceausist in cele trei ore de cinema realizate de Ujica.

[rvn]

Rvn, ai mare dreptate, dar şi Keep spune ceva. Creditul e un împrumut, dar împrumutul dat de CNC e, de fapt, subvenţie, pentru că împrumutul ăsta nu se prea întoarce înapoi, practic nu mai e rambursat. CNC e şi co-producător, aşa că participă în mod egal la profit şi, mai ales, la pierderi.

Şi Melcul are dreptate: finanţarea filmelor comerciale ar trebui să fie făcută de altcineva, nu de CNC, ci de case, până la urmă... de public. Numai că filme comerciale româneşti nu pre există. Încă.

faceti o grava confuzie, amandoi
creditul e una, chiar daca statul il acorda fara dobanda.
el trebuie rambursat in momentul cand filmul iese pe piata si incepe recuperarea lui din biletele vandute.
ca nu se realizeaza asta, e cu totul altceva...
statul ramane proprietarul peliculei pana la urma,
nu raman producatorii, deci acestia nu s-ar mai putea bucura de eventuale beneficii de pe urma lui, daca sa spunem ca brusc, filmul cu pricina va prezenta interes..

si alta e subventia.
luati-o ca un AJUTOR, din partea statului pentru anumite directii, laturi, care el le considera importante pentru politica lui in domeniul respectiv.
beneficiarul subventiei nu este obligat s-o inapoieze statului, asa cum se intampla in cazul creditului rambursabil. deci...
in nici un caz nu se poate spune ca un credit acordat chiar si de stat se poate transforma intr-o subventie. NEVER!
indemnul meu e sa va lasati pagubasi, intrucat va pricepeti la asta, cum ma pricep eu la pus pampoane-n par.

[gionloc]

@ keepwalking

m-as bucura sa vrei sa vezi dincolo de afirmatia pe care o faci!
intr-adevar, poti limita discutia la ceea ce spui... dar va fi doar o discutie limitata!

eu cred ca filmul acesta e un pretext bun pentru a vorbi despre unul dintre cei mai originali autori de film romani! (Ceausescu e doar un pretext pentru a face asta.)

[keepwalking]

si ca sa-i raspund lui pitbull vizavi de imaginile furnizate de catre TVR, postul national de televiziune apare pe afis ca ASOCIAT.
cu alte cuvinte, a venit cu un anumit aport in aceasta productie.
aportul sau? imaginile din arhiva sa.
nici un asociat nu-ti cere bani pentru contributia pe care si-o aduce la afacere.

[Pitbull]

Dumnezeule, da' tu esti chiar clei în materie de economie!
NU SE PUNE PROBLEMA SA-TI "CEARA BANI"!!! ACELE CONTRIBUTII SE CONTABILIZEAZA LA VALOAREA LOR DECLARATA (în cazul de fatä, costurile drepturilor de utilizare) SI CA ATARE SUNT INCLUSE IN BUGETUL GENERAL! IN ACEI 50% DIFERITI DE FINANTAREA C.N.C! Ce-ai vrea, ca T.V.R., ca asociat, sä-si mute banii din buzunarul stâng în dreptul?
Am explicat clar în mesajul anterior pe tema asta (äla la care te referi). Pot întelege cä nu te pricepi la productie, dar dacä nu întelegi o expunere atât de limpede, înseamnä cä sau nu te duce mintea, sau nu vrei sä întelegi, din rea-vointä.
Rvn, te rog, explicä-i lui Keep cum stau lucrurile - dar asa, mai pe întelesul tuturor, cä e el economist, cum sunt eu electronist (cä asa scrie la mine pe diploma de bac, fäcuserä Sf. Sava liceu de profil).

[keepwalking]

tovarasu pitbull!!!!
asociatul vine cu banii sai, nu primeste bani de la CNC!
TVR n-a primit niciodata bani de la CNC!
dimpotriva, TVR contribuie cu o cota parte la fondul cinematografic!!

[Pitbull]

Scumpe tovaräse Keepwalking.
Tu chiar nu pricepi nimic, sau te prefaci?
Ce spun eu acolo, si ce räspunzi tu?

[keepwalking]

Dumnezeule, da' tu esti chiar clei în materie de economie!
NU SE PUNE PROBLEMA SA-TI "CEARA BANI"!!! ACELE CONTRIBUTII SE CONTABILIZEAZA LA VALOAREA LOR DECLARATA (în cazul de fatä, costurile drepturilor de utilizare) SI CA ATARE SUNT INCLUSE IN BUGETUL GENERAL! IN ACEI 50% DIFERITI DE FINANTAREA C.N.C!

atunci, hotia e si ma mare.
dupa ce spui tu, TVR a zis ca da imagini in valoare de, sa zicem, 100.000 de ron, cand, de fapt, le da moca, in calitate de asociat, deci n-a luat bani pe ele.

[rvn]

si ca sa-i raspund lui pitbull vizavi de imaginile furnizate de catre TVR, postul national de televiziune apare pe afis ca ASOCIAT.
cu alte cuvinte, a venit cu un anumit aport in aceasta productie.
aportul sau? imaginile din arhiva sa.
nici un asociat nu-ti cere bani pentru contributia pe care si-o aduce la afacere.

keepy,
pit ti-a zis ca esti clei.
eu iti zic ca esti total in necunostinta de sensul anumitor termeni simpli din economia pe care tu,sustii ca ai studiat-o patru ani.

hai sa ne uitam un pic din ce se alimenteaza Fondul Cinematografic si cine sunt contributorii lui.
si mai ales in ce conditii poti evita plata acestor sume catre stat.
ai idee?
ai idee ca TVR e unul dintre cei care au obligatii care fond?

[Pitbull]

Nu, regret, nu se mai poate.
I-a luat ura mintile.
Mä dau bätut.
Apä, apä...!

[keepwalking]

deci, ca sa fie mai clar.
eu, icon productions, ma asociez cu tvr ca sa fac un film.
eu aduc 450.000 de ron, tu, tvr, vii cu imagini de 100.000 de ron.
normal ca nu-mi ceri bani pe ele, ca esti asociatul meu.
dar eu, icon productions, pun in deviz 100.000 de ron, ca si cum as fi platit acele imagini.

[rvn]

atunci, hotia e si ma mare.
dupa ce spui tu, TVR a zis ca da imagini in valoare de, sa zicem, 100.000 de ron, cand, de fapt, le da moca, in calitate de asociat, deci n-a luat bani pe ele.

LE-A DAT IN SCHIMBUL SCUTIRII LA PLATA CONTRIBUTIEI LA FONDUL CINEMATOGRAFIC!

[keepwalking]

rvn,
citeste mai clar:

"dimpotriva, TVR contribuie cu o cota parte la fondul cinematografic!!"