Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"The Curious Case of Benjamin Button" - Machiori, cãutãm scenariu!
Un exerciþiu de stil destul de interesant
Un rãu nãrav al multor diletanþi este inconsecvenþa cu sine. Nu existã gen epic fãrã logicã - pânã ºi absurdul kafkian sau urmuzian are propria lui raþiune negativistã (la fel cum nici dadaismul n-a putut evita capcana finalã a unui sistem). Cu atât mai mult în cazul realismului fantastic. Da, poþi face tot ce-þi trãsneºte prin minte, cu condiþia sã rãmâi fidel contextului logic pe care singur þi l-ai propus.
Drept pentru care, nu din cusurgism mã simt dator sã demontez construcþia defectuoasã a premiselor "Straniului caz al lui Benjamin Button", ci tocmai pentru cã povestea lui F. Scott Fitzgerald se afla la un pas de a progeni un film cu adevãrat bun, incitant ºi fascinant - dacã scenariul ar fi fost fidel atât prozei originale, cât ºi propriilor premise; ar fi devenit nu numai credibil, ci chiar tulburãtor. Poate cândva, în viitor, Benjamin Button se va bucura de ecranizarea reuºitã pe care o meritã - cu condiþia de a nu mai repeta greºelile elementare de acum.
Aºadar, trucul (deja arhicunoscut) e cum nu se poate mai simplu ºi ingenios: dacã un copil se naºte bãtrân? Dar dacã în continuare va întineri inexorabil?...
Prima eroare porneºte chiar de aici. Ca prozã scurtã, povestirea era perfect funcþionalã în aceºti parametri - numai cã, din pãcate (...pentru rasoliºti; sau din fericire, pentru profesioniºti ºi cinefili), dramaturgia de film e o treabã mult mai complicatã. Dualitatea de mai sus e pur ºi simplu prea strânsã pentru un bun scenariu - respectivii poli "dacã / dar dacã" sunt prea apropiaþi ca sã nascã tensiuni dramatice cu bãtaie lungã. Ca atare, mult mai firesc era ca ei sã fie contopiþi într-unul singur ("dacã un copil se naºte bãtrân ºi în continuare va întineri inexorabil?"), conjugat cu un al doilea pol realmente creator ("Dar dacã... trãieºte într-o societate unde bãtrânii sunt neglijaþi ºi desconsideraþi? "Dar dacã... - dimpotrivã - trãieºte într-o societate unde copiii sunt trataþi abuziv? "Dar dacã... iubita lui are un retard psihic? "Dar dacã... prietenul cel mai bun e un geniu al ºtiinþelor exacte? "Dar dacã... fratele sãu e pedofil? ...ºi aºa mai departe). Undeva, pe niºte coordonate cam de acest tip am fi avut un început de poveste.
Sã revenim, însã, la partea strict de logicã (am sãrit deja în sectorul estetic, ºi e prematur). Aºadar, conform acestei logici, organismul protagonistului nostru începe prin a fi bãtrân sub toate aspectele (anchilozat, uzat, marcat de calcifiere, artritã, aterosclerozã, etc. - se insistã pe aceste aspecte, în secvenþa primului examen medical asupra noului-nãscut), pentru ca apoi sã parcurgã drumul invers al întineririi, spre împrospãtare, învigorare, vitalizare. Însuºi Scott Fitzgerald ºi-a scris povestirea pornind de la o cugetare a lui Mark Twain: "Viaþa noastrã ar fi mult mai fericitã dacã ne-am naºte la optzeci de ani ºi am regresa apoi pânã pe la optsprezece" - aici fiind vorba, desigur, de relaþia între înþelepciunea ºi experienþa de viaþã a individului bãtrân, ºi capacitãþile fizice ale unui organism ºi ale unui creier tânãr.
Ca atare - de ce se ramoleºte la sfârºit Benjamin Button? De ce adolescentul, ºi apoi copilul, e lovit de o formã de demenþã senilã similarã cu sindromul Alzheimer? Pur ºi simplu pentru cã lui Eric Rotth ºi Robin Swicord, autorii scenariului, le-a fost lene sã gândeascã. Au vãzut ei în jur cã bãtrânii se sclerozeazã la cap, ºi ce ºi-au zis? Gata, ãsta va fi dramaticul final al lui Benjamin Button: un copil ramolit - uitând cã tocmai îmbãtrânirea fizicã a creierului, deteriorarea neuronilor, degradarea neurotransmiþãtorilor, deregralea sintezei proteinelor, ºi alte asemenea procese biologice, sunt singurele cauze ale senilizãrii! Conform ipotezei jinduitoare a lui Mark Twain, ºi propriului lor sistem logic (ºi artistic) de a o dezvolta, trebuia ca scenariºtii sã-ºi ducã povestea spre un copil aparent supradotat - de fapt, ca rezultat al combinãrii între vigoarea unui creier crud ºi puternic, ºi experienþa a opt decenii trãite din plin (ambele, normale într-o combinaþie anormalã). Abia atunci filmul ar fi avut final! Un asemenea Benjamin Button ar fi putut, eventual, sã sufere incredibil, ajungând sã vadã lumea într-o luminã cu totul unicã; sau, dimpotrivã, ar fi putut ajunge la o fericire supremã (prin rezolvarea aceleiaºi ecuaþii în cheie optimistã); ar fi putut urma o evoluþie/involuþie parþial similarã cu a lui Charley Gordon (din neuitatul "Flowers for Algernon" al lui Daniel Keyes, ecranizat de Ralph Nelson în "Charley" - Oscar pentru Cliff Robertson!), devenind tot mai lucid, mai înþelept, mai capabil, în timp ce trupul i se comprima tot mai rapid spre nivelul de nou-nãscut, de embrion, de gastrulã, de... neant; ar fi putut sã se ascundã, sã se izoleze, pentru a trãi normal, scãpând de o lume care-l hãituia ca pe un "copil minune"... Ar fi putut adopta o sumedenie de soluþii, numai asta nu - cea mai ilogicã, searbãdã, prãbuºitã din toate punctele de vedere. Nici sã fi vrut sã scrie un final prost, nu le-ar fi reuºit mai bine!
În treacãt fie zis, abia acum gãsim ºi o structurã dramaturgicã validã a întregului scenariu. Putem uita acele exemplele generice de "dar dacã" pe care le-am înºirat mai sus, concentrându-ne asupra acestei formule: cu deznodãmântul fundamentat astfel, pe discrepanþa dintre mintea de bãtrân ºi fizicul de copil definitã mai sus (indiferent în care dintre variantele deja propuse, sau poate într-una ºi mai bunã), filmul ar fi ajuns undeva, ar fi spus ceva - ºi, în consecinþã, tot scenariul s-ar fi construit, în mod firesc, pe direcþia atingerii acestui scop. De aici porneºte tot caracterul sãu liniar (nu e practic o "povestire", ci doar o simplã "cronologie"), searbãd, banal, plicticos ºi perfect inutil: de la faptul cã autorii, orbiþi de provocarea situaþiei de pornire, au crezut cã atâta le va fi de ajuns - uitând sã-ºi defineascã ºi o linie de sosire, un obiectiv final. Ca atare, tot filmul rãmâne un simplu exerciþiu de stil - interesant, foarte îngrijit lucrat, dar fãrã alte valenþe decât ale unui studiu provizoriu de atelier.
În spiritul aceluiaºi respect pentru nivelul logic pe care ºi l-a propus, se mai impune o observaþie: în condiþiile propuse, bietul Benjamin Button pur ºi simplu n-ar fi putut sã evolueze ca un om normal. Remarcele pe care le-am fãcut cu privire la ultimii lui ani de viaþã sunt valabile, inversat, ºi în contextul începutului existenþei sale. Sã ne amintim cã un creier de copil este supus, în primii ani de viaþã, unor eforturi de asimilare inimaginabile pentru noi, adulþii: el primeºte virtualmente o infinitate de date complet noi, pe care le prelucreazã ºi organizeazã cu ajutorul imensei sale prospeþimi ºi mobilitãþi. Din aceleaºi motive, un bãtrân, oricât de inteligent, cult, antrenat ºi chiar sãnãtos, continuând sã stãpâneascã la acelaºi nivel magistral deprinderile sale din tinereþe (muzicã, matematici, ºah, etc., etc.) întâmpinã mari greutãþi în a învãþa sã foloseascã un computer sau mãcar un telefon mobil - întrucât creierul sãu ºi-a pierdut capacitatea de absorbþie creativã, de a face faþã la nou. În consecinþã, pruncul Benjamin cu al sãu venerabil cerebrum în veci n-ar fi putut sã se sincronizeze cu viaþa; ulterior, când mintea sa începea sã se "recupereze", ar fi fost deja prea târziu: un copil care n-a învãþat la timp sã vorbeascã, sã se coordoneze psiho-motor, sã relaþioneze cu cei din jur, rãmâne condamnat pe veci - vezi ºi «L'enfant sauvage» al lui Truffaut.
Se pune aºadar întrebarea: care ar fi fost soluþia? Cum s-ar fi putut rezolva cel mai bine problema? Ghici ghicitoarea mea: lãsând neatinsã ipoteza lui Scott Fitzgerald, într-a cãrui povestire personajul se nãºtea bãtrân atât fizic, cât ºi mintal, iar regresul era bilateral! Astfel, toate s-ar fi înscris într-o raþiune perfect coerentã a basmului cult, bizareria biologicã (ºi logicã) lãsând locul convenþiei fantastice perfect acceptabile a inversiunii temporale complete, ºi orice posibile acuzaþii de neveridicitate ºi-ar fi pierdut obiectul. (În treacãt fie zis, proza originalã se distinge ºi printr-un umor sclipitor, care din film lipseºte cu desãvârºire!)
O datã ce au pornit astfel la drum (cu stângul), Roth ºi Swicord au considerat cã-ºi fãcuserã datoria, ºi n-au mai fãcut nici un pas. Spuneam, deja, cã plotul e o simplã juxtapunere de evenimente ordonate consecutiv, nu cauzal, care nu duce decât spre un segment final anticlimactic. În orice scenariu de film, indiferent cât de conservator sau revoluþionar, ortodox sau experimental, ultima parte trebuie sã fie cea mai interesantã, densã, dramaticã, imprevizibilã, generatoare de idei ºi revelatoare de sensuri. Aici, tocmai aceastã porþiune e ratatã lamentabil. L-am vãzut pe Benjamin bãtrân-fizic ºi copil-mintal, l-am vãzut întinerind ºi maturizâ... nu, întinerind ºi atât, pentru cã la nivel intelectual e amorf, stereotip ºi staþionar, ºi când sã-l vedem ºi adolescent, copil, etc., concentrând în jurul lui toatã seva povestirii... ni se servesc câteva secvenþe convenþionale, punctând rezumativ senilizarea, ºi finalizate printr-un deces nemotivat ºi lacrimogen, umflat cu aer. Concomitent, în planul prezentului, vine uraganul Katrina (care a tot ameninþat ostentativ, secvenþã cu secvenþã, ca sã ºtim sigur cã va lovi într-un târziu), fãrã sã rezolve nimic - decât cã se inundã magazia unde era depozitat ceasul cu mers antiorar (simbol în sine, de-amorul artei, al condiþiei lui B.B., care demarase destul de promiþãtor, numai ca sã se ducã ireversibil fix în brânzã).
Cum spuneam mai sus, personajul principal e o fantoºã. Nu vrea nimic, nu face mai nimic, se preumblã doar prin lume într-un periplu fortuit ºi pasiv. Supratemã zero, în afara unei legitime spravieþuiri, complexitate psihologicã nulã, originalitate nema. Nici nu e de mirare cã jocul actoricesc al lui Brad Pitt lipseºte cu desãvârºire - noroc cã ºtim, din "Legends of the Fall", "12 Monkeys", "Babel" ºi chiar recentul "Burn After Reading", ce mare actor este. Sper din tot sufletul sã nu ia Oscarul acum pentru aceastã farsã gãunoasã, ci mai târziu, pentru vreun rol pe mãsura lui.
Despre Cate Blanchett ºtiam cã e extraordinarã, încã din "Elizabeth" (I ºi II), "Babel" sau "Notes on a Scandal", aºa cã ºi ei îi putem trece cu vederea prezenþa aici într-un rol în genere schematic ºi convenþional, doar o idee mai complexuþ decât al celui titular. Cam pe acelaºi palier stã Tilda Swinton, care rezistã în primul rând prin amintirea lui "Michael Clayton" ºi a aceluiaºi "Burn After Reading". Julia Ormond, Jason Flemyng, Taraji P. Henson, Jared Harris ºi (mulþi) alþii se achitã ºi ei, onorabil, de sarcini, întregind o distribuþie numeroasã, pestriþã, sclipitoare, care se agitã inutil în jurul unei non-poveºti.
Din pãcate, situaþia se agraveazã de-a binelea când ajungem la capitolul regie. David Fincher s-a impus, în ultimii ani, ca un cineast precis, riguros, tãios, cu o mânã profesionalã extrem de sigurã ºi o scrupulozitate cum nu se poate mai bine orientatã. Încã de la "Alien 3" îºi dovedise competenþa, pentru a se defini apoi prin repere solide ca "Se7en", "Fight Club" ºi, recent, "Zodiac", unde a dat o lecþie admirabilã de a stãpâni un material prolix ºi stufos, marcat ºi de ingratitudinea proprie docu-dramei, pentru a ne þine în prizã timp de douã ore ºi jumãtate cu un film tensionat în care nu se întâmpla mai nimic. De data asta, ajuns de nerecunoscut, omul se pierde în tuºele apãsate, groase, grele (pânã la indigestie), zaharisite (pânã la diabet), tocite (pânã la prãsele) ale melodramei gratuite. Ce-i drept, nu i se poate contesta profesionalismul formal - în aceeaºi cheie a exerciþiului de stil enunþat mai sus. Mizanscenele sunt abil construite, decupajul expresiv, actorii storºi la maximum, ºi se remarcã destule secvenþe impresionante în sine: lupta dintre remorcher ºi submarin, Daisy dansând în chioºul din parc, iahtul din largul coastelor Floridei, cu o rachetã Apollo decolând în fundal... Ba chiar ºi admirabila secvenþã a accidentului lui Daisy, care-i distruge cariera coregraficã - splendid filmatã, mizerabil gânditã: un butterfly-effect-ism gratuit ºi rupt din orice context (atât stilistic, nimic în tot filmul nejustificând un asemenea artificiu, cât ºi ca veridicitate: de unde ºtia toate acele detalii Benjamin Button, care în respectiva paginã de jurnal se transformã într-un narator super-omniscient, doar de dragul unui truc artificios?).
Întru totul reprobabilã este ºi atotcuprinzãtoarea pastiºã dupã "Forrest Gump": pur ºi simplu, inoubliabilul film al lui Zemeckis e calchiat element cu element, de la mare (formula epicã de a urmãri destinul unui personaj straniu încãlecând anonim istoria) pânã la cele mai mici detalii. Sã le punctãm doar pe unele aºa, mai gogonate:
- ridicatul din scaunul de invalid / fuga cu sfãrâmarea protezelor
- Cãpitanul Mike / Locotenentul Dan
- remorcherul / pescuitorul de creveþi
- dragostea la prima vedere cu Daisy / cu Jenny
- tribulaþiile lui Daisy / Jenny prin viaþã
- tipul de instabilitate a relaþiei de cuplu
- teama cã fiul lui s-ar putea naºte la fel ca el
- peregrinãrile mesianice dinaintea finalului: prin lume / de-a latul Statelor Unite
- "Niciodatã nu ºtii ce te-aºteaptã" / "Viaþa e ca o cutie cu ciocolatã: niciodatã nu ºtii ce-ai sã gãseºti"
...ºi altele (toate, toate, toate, copii palide ºi nevolnice dupã modelele de-acum cincisprezece ani).
Cel mai trist este cã toatã aceastã poveste era atât de generoasã - ar fi putut sã spunã aºa de multe, numai sã fi fost urmãritã cu cap. M-aº fi aºteptat la o meditaþie inteligentã despre ceea ce înseamnã vârstele omului, în sens spiritual, intelectual sau afectiv... la o dramã a lipsei de comunicare (cum se schiþeazã, palid, în plecarea lui Benjamin, pentru a nu complica viaþa lui Daisy cu prezenþa unui puºti tot mai mic)... la un studiu social arcuit peste timp, relevat prin ochii unui observator atât de neobiºnuit... ºi încã la atâtea altele. Oricare dintre aceste obiective artistice s-ar fi putut împlini splendid, cu condiþia ca în primul rând scenariul, apoi ºi regia, sã fi aplicat cel puþin corect regula de bazã a acestui tip de realism fantastic: când introduci în viaþa normalã un element insolit, îl urmãreºti consecvent tot timpul, extrãgând sensuri din interacþiunile ºi conflictele astfel constituite. Aici, stranietatea cazului funcþioneazã doar pasager, pe la început, prin unele comentarii ale celor din jur, ºi nu determinã mai nimic nici în existenþa personajelor, nici în relevarea sensurilor. Pur ºi simplu, vedem un om care întinereºte. Ei, ºi? ªi... atât.
Din fericire, busuiocul e dres la nivelul imaginii - plastica lui Claudio Miranda fiind nu numai superbã în sine, ci ºi profund creatoare, urmãrind evoluþia concepþiilor vizuale, cromatice, de texturã ºi iluminare de pe tot parcursul ultimilor optzeci de ani. Rimeazã perfect cu scenografia de decoruri ºi costume, iar o notã aparte, evident, o pune machiajul de compoziþie, impecabil atât la nivelul fiecãrei mãºti în sine, cât ºi prin discreþia cu care urmãreºte, imperceptibil, evoluþia în timp a fizionomiei lui Brad Pitt. Categoric, un regal de virtuozitate vizualã, care ne face sã iertãm parþial lãbãrþarea pe aproape trei ore a unui material adecvat pentru o orã ºi jumãtate, în sine, dar perfect inscriptibil în doar cincizeci de minute, prin sãrãcia scenariului. N-ar fi deloc surprinzãtor ca, dintre cele treisprezece Oscar-uri la care candideazã, filmul sã-ºi adjudece câteva în aceste sectoare. ªi nimic mai mult.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12-13 februarie, 2009
Bucureºti, România
|