(Hiroshi Teshigahara) The Man Without a Map vs. The Asthenic Syndrome (Kira Muratova)

[Liviu-]

Meci: (A1. Hiroshi Teshigahara) The Man Without a Map vs. The Asthenic Syndrome (A2. Kira Muratova)

Rezultat: 1 - 6

Perioada de votare: 19 noiembrie 2012 - 16 decembrie 2012

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[marcusARCUS]

The Asthenic Syndrome e un film care mi-a adus aminte de filmele lui Kieslowski de dinaintea Trilogiei,in special Amator si Dekalog.Nu ca stil,ci ca personaje.In ochii tuturor din filmele astea,se poate vedea la un moment dat,cat de mult s-au saturat de viata.Mi se pare un lucru fascinant,pe care nu pot multe filme sa-l sublinieze,si pe care il apreciez de fiecare data cand il observ.

Apropo de stil,ca tot l-am mentionat,este complet sarit de pe fix.Ar fi fost un film mai bun,daca n-ar fi fost "all over the place",dar asta ii e farmecul,nu-i asa?

8/10

Revin mai tarziu cu o parere despre celalalt film,sau maine dimineata.

[Mercutio]

The Asthenic Syndrome -. Kira Muratova

iata un film rusesc din toate punctele de vedere. prima data m-a dus cu gandul la chelovek s kino-apparatom a lui vertov, prin felul in care e prezentata multitudinea de scene dispersate. apoi la esenstein, pentru ca la fel ca in filmele lui personajul principal e de fapt multimea, poporul, orasenii. ideea filmului, bine marcata in titlu, ceea ce da un sens acestei harababuri, e astenia, "nebunia" care parca i-a cuprins pe toti acesti oameni. se poate remarca pe alocuri montajul sovietic, ritmat, ca in scena cu fotografiile din cimitir sau cea cu carpeta cu motive grafice de pe peretele unei odai. insa ceea ce imi place mie cel mai mult la acest film, si ce il face cumva unic, desi e tot o traditie ruseasca de la gogol sau daniil harms, e absurdul. foarte putini autori au curajul sa redea absurdul la care oamenii adesea se dedau si implicit comicul situatiilor ce decurge din aceasta. scena in care profesorul mananca caviar cu lingurita privindu-se in oglinda mi se pare antologica.

3 / 4

Procedez si eu ca marcusARCUS, postez textul de la primul Turneu Iconoclast, unde, va reamintesc, filmul Astenicheskiy sindrom a fost cap de lista cu cea mai buna medie. Din 6 votanti toti au notat filmul cu 3/4.
Vreau sa mai mentionez ca in nr. din septembrie al revistei Cahiers du cinema, tema rubricii Eveniment este despre autoare. Kira Muratova are rezervat un articol de o pagina. Am aflat ca este nascuta in Romania la Soroca (acum Moldova) in 1934 si ca traieste din anii '60 in Ucraina. Autoarea, un extraodinar caracter, a luptat cu cenzura sovietica toata cariera ei.
"Inflexibilitatea a facut din ea unul dintre cei mai cenzurati cineasti din perioada sovietica: nu a realizat decat 6 filme in 22 de ani. Estetica ei radicala, atractia catre eterogen, incompatibil, autoreprezentativ, batjocoritor, excesiv a facut filmele sale inacceptabile pentru birocratia sovietica, chiar cand aceste tendinte erau abia perceptibile in filmele sale. "...
"Cu toate astea Muratova nu se vede ca o victima: <<Arta este o placere, si pentru orice placere trebuie sa platesti. Nimeni nu m-a fortat sa astept si sa ma bat. Nu ma lasau sa fac filme: as fi putut foarte bine sa fac altceva. Asa ca sunt impotriva faptului de a transforma realizatorii in victime...>>.
In plina Perestroika, Muratova izbuteste inca odata interzicerea unuia dintre filmele sale, Astenicheskiy sindrom (1989), din cauza unei secvente in care se pot auzi injuraturi foarte grosiere. De data aceasta este aparata de presa, si filmul este in final autorizat, dupa ce a fost scos clandestin din Uniunea sovietica si prezentat la Berlinala, unde a obtinut Ursul de Argint."

[Windom]

The Asthenic Syndrome

Primele momente, de o melancolie tarkovskiană, sînt brusc întrerupte de trei tătăișe decrepite care proclamă asincronic binefacerile însușirii învățăturilor lui Tolstoi pentru dezvoltarea inteligenței și înălțare spirituală. Însă, după vorbă, aspect și port, după modul în care declamă chestia asta, îți dai seama că în cazul lor nu prea a mers faza, discrepanța dintre ceea ce spun și modul în care o fac constituind o mostră a satirei care mai tîrziu va lovi cu violența unui taifun. Apoi din nou un moment de respiro tarkovskian, cu un băiat și ale sale balonașe de săpun, urmat de o scenă de un comic absurd, ce implică caznele unei pisici și povestea unui poștaș gurmand, ce mi-a amintit de absurdul unei alte povești, istorisite de unul din personajele din Eraserhead.
De la pisica din groapă se trece direct la colajul unor scene funerare din cadrul cărora se desprinde cortegiul funerar al eroinei primei povești, al cărei soț aduce extrem de mult cu imaginea lui Stalin pe catafalc. Vorbeam de pisică, plasată în pragul primei povești, animalele par a avea un rol destul de important în cadrul filmului – cea mai răscolitoare scenă din film e cea care prezintă imagini reale cu niște cîini vagabonzi în captivitate, urmată imediat de inserarea unui „avertisment” pe ecran, ce ne atrage atenția asupra faptului că orice am fi simțit urmărind scena respectivă, nu trebuie să ne influențeze în evaluarea „binelui” sau a „răului” înfățișat pe ecran. Nu ai însă cum să te conformezi, acele animale reprezintă oglinda barbarismului unei societăți scăpată din chingile unui regim totalitar care o domesticise provizoriu.
Filmul face radiografia unei societăți aflate în derivă după ce s-a scuturat de jugul totalitar. Acesta odată suprimat, se creează un vid inundat de violență, pe de o parte, de blazare și resemnare pe de alta. Sînt singurele moduri în care membrii respectivei societăți stiu să răspundă în momentul în care ordinea impusă de sus nu mai există. Semnificativă în acest sens este secvența din sala de clasă, debandada care se produce acolo, alternînd cu aceea care se produce la coada de la pescărie. Avem viitorul și trecutul față în față, tinerii și bătrînii, ambele tabere la fel de debusolate și pierdute într-un teritoriu care încă nu a fost cartografiat.
Prima poveste, „martiriul” văduvei, flagelată parcă de un von Trier, este destul de „așezată” în raport cu debandada ce urmează după episodul din sala de cinema. Partea a doua este alcătuită dintr-o serie de episoade, juxtapuse de multe ori, ce prezintă două tipuri de realități – cea domestică și cea socială, la nivel macro.
Structura haotică a celei de-a doua părţi exclude analiza psihologică a personajelor, abandonată în favoarea creionării unei realități sociale în care rolul individului pare a fi doar acela de simplă rotiță într-un angrenaj scăpat de sub control, în cadrul căruia ori te culci pe-o ureche, ori pui mîna pe făcăleț, ori înjuri, ori iei trompeta și încerci să imiți destul de patetic o chestie importată de pe meleaguri mai însorite.

In plina Perestroika, Muratova izbuteste inca odata interzicerea unuia dintre filmele sale, Astenicheskiy sindrom (1989), din cauza unei secvente in care se pot auzi injuraturi foarte grosiere. De data aceasta este aparata de presa, si filmul este in final autorizat, dupa ce a fost scos clandestin din Uniunea sovietica si prezentat la Berlinala, unde a obtinut Ursul de Argint."

Citeam pe undeva ca acesta e singurul caz in care orînduirea i-a pus cu adevărat beţe-n roate, în rest a cam fost lăsată să-şi facă mendrele. Se pare că ruşii au şi în ziua de azi probleme cu înjurăturile. Sex şi violenţă, no pro, atîta timp cît se foloseşte un limbaj civilizat...

[Malombra]

pfuai, scuze, Liviu, eu rămăsesem cu impresia că entry-ul muratovei din iconoclast a rămas nebăgat în seamă, dar se pare că unii useri l-au văzut totuşi. sper că nu e aşa tragic

[MinRep]

Inca un copy-paste din turneul de la Iconoclast:

"Sindromul asteniei" este un film foarte ciudat. Momentul aparitiei sale, in vreme de perestroika, in plina tranzitie inspre occidentalism, il recomanda mai degraba ca satira politica. Ceea ce, in mare masura, este, dar filmul Kirei Muratova este de asemenea o cautare, o incercare de a face cinema altfel, de a sonda limitele acestuia.

Filmul incepe cu un lung prolog, filmat in sepia, de aproape 40 de minute, in care vedem o femeie innebunita de pierderea sotului. Muratova intrerupe brusc aceasta poveste, care se dovedeste a fi doar un film. Socul pe care il provoaca acest moment este urmat de una dintre cele mai reusite scene ale filmului, o incercare ratata de sesiune Q&A cu actrita din rolul principal, dupa proiectia filmului. Toata audienta se ridica si pleaca, actrita paraseste si ea auditoriul dezgustata (cam ca personajul pe care tocmai l-a jucat), in sala ramandand doar doua randuri de soldati (care se ridica si ei si pleaca, dar doar la comanda) si un barbat adormit. Acesta va fi noul nostru personaj principal, Nikolai, un profesor de liceu, care sufera de asa-zisul "sindrom al asteniei", care se manifesta prin episoade narcoleptice, apatie in rest si un pic de agresivitate latenta.

In ultimele doua treimi ale sale, filmul il ocoleste adesea pe Nikolai, oprindu-se adesea asupra altor personaje pe langa care acesta trece, care au diferite probleme (un caine care trebuie prins, un prieten care trebuie anuntat de executia altui prieten etc.). Cateodata aceste interludii sunt simple scene mute, uneori cu animale, care au mai degraba un efect atmosferic si contureaza lumea stranie pe care Muratova pare sa o vada, o lume progresiv mai nebuna, mai agresiva, mai inumana.

Nu este nimic optimist in "Sindromul astenic". Acest lucru este surprins chiar de unul dintre personajele care iese de la filmul din film, nemultumit ca trebuie sa suporte un astfel de film dupa o zi grea de lucru. In consecinta, filmul este greu de urmarit. Pe alocuri, pare sa stea in loc chiar, dar in momentele cele mai bune reuseste sa iti induca un fel de stare de transa, care pare sa fie cel mai bun mod de a-l urmari.

3 stele (for sheer audacity)

[SAMCRO]

The Asthenic Syndrome - 8/10

Nu sunt deloc familiar cu munca Kirei Muratova, pana sa inceapa turneul nici nu am auzit de ea. Experienta mea in materie de filme rusesti se limiteaza la Tarkovskiy si Kieslowski, deci nu prea am cu ce sa il compar. Filmul mi s-a parut ceva intre Nostalghia si Dekalog, dar ceva mai poetic, melancolic(in a weird good way) si mult mai obscur. Dupa primele 40 de minute – in care ne este prezentat felul in care Natasha face fata decesului sotului ei – povestea sare de la un personaj la altul si devine ceva mai confuz si mai greu de urmarit.
Aveam unele retineri inainte sa il incep dar vazand ca a fost banat in Rusia m-a facut ceva mai curios.


Revin cu un edit dupa ce vad si The Man Without a Map.

[oneflyride]

Kieslowski e polonez.

[SAMCRO]

Kieslowski e polonez.

Same shit.

[Windom]

The Man Without a Map

Din nou un film care începe cuminte pentru a deveni apoi tot mai alambicat, sfîrșind prin a te pune în situația tipului din titlu. Avem un detective story ce se transformă pe nesimțite într-un film despre alienare și pierderea identității, o depersonalizare atît de familiară lui Teshigahara. Același erou debusolat pe care-l întîlnim în Woman of the Dunes, de data aceasta prizonier nu al nisipurilor, ci al junglei urbane. Geometria cadrelor e evocatoare în acest sens. Personajele sînt obturate, presate de mediul artificial care le înconjoară. Reflecțiile în oglindă, dedublarea, predomină în multe scene, împingînd persoana propriu-zisă în plan secundar. Un bărbat e dat dispărut. Un detectiv e angajat să-l găsească. Singurele lucruri care-l definesc pe dispărut sînt documentele sale (Woman of the Dunes again). Pare că a avut o serie de job-uri, care de care mai diferite, printre care și aceea de fotograf XXX. În rest nu știm nimic, astfel încît ajungi să te întrebi dacă omul ăsta chiar există sau e doar un motiv folosit pentru metamorfoza eroului. Fiindcă, la un moment dat, cel dispărut nu mai contează. Detectivul nu-l înlocuiește doar în patul conjugal, îi acaparează din acel moment și personalitatea. „Dispărutul” se regăsește în momentul în care toți ceilalți se evaporă, eșuat undeva în „deșertul” urban. Expirîndu-i contractul, îi expiră și Eul.

Vot: Muratova.

[MinRep]

The Man Without a Map

Relatia mea cinefila cu Teshigahara a inceput inainte sa ii fi vazut vreun film, cand am citit doua romane de Kobo Abe, colaboratorul sau fidel. "Femeia nisipurilor" a fost unul dintre putinele filme bazate pe un roman modern pe care sa il fi vazut dupa ce am citit cartea si probabil singurul dintre acestea care sa nu ma fi dezamagit deloc. Imi pare rau ca nu am citit si nuvela dupa care este bazat "The Man Without a Map" - cred ca ar fi iesit un review mai reusit.

Filmul incepe ca un neo-noir destul de straightforward, in care un detectiv particular este angajat sa gaseasca un barbat disparut (sau, mai degraba, cauza pentru care acesta a disparut). In curand, insa, o data ce firele narative se despica si devin din ce in ce mai complicate, personajul principal se indeparteaza tot mai mult de realitatea obiectiva, iar cadrele lui Teshigahara devin din ce in ce mai abstracte. Raccourci-urile atat de iubite de marii realizatori de filme noir incep sa para banale in fata unghiurilor si cadrajelor surprinzatoare gasite de Teshigahara. Pe masura ce ne afundam in poveste, camera filmeaza actiunea din ce in ce mai mult asa cum este ea reflectata de vitrinele magazinelor si geamurile zgarie-norilor. Tokyo-ul insusi devine un spatiu cosmaresc, in care detectivul (fara nume) isi pierde incet-incet identitatea.

Am cam anticipat inspre ce deznodamant suntem condusi inca din primele 45 de minute. Totusi, nu cred ca este neaparat evident ce se intampla la sfarsit si mai multe interpretari sunt plauzibile. Detectivul reface pasii celui disparut, obsedat de acest caz, iar o senzatie de usurare nu apare decat in momentul in care reface gestul "final" al acestuia. Still, detectivul pare destul de pierdut inca din primele momente ale filmului (a shell of a man...), iar obsesia sa de a rezolva misterul omului disparut pare sa ascunda mai degraba cautarea propriilor ramasite de umanitate. Imi place sa ma gandesc la "The Man Without a Map" ca fiind undeva intre "The Big Sleep" si "Blow-up" - un mister modern, abstract, despre alienare si despre solutiile gasite de oameni pentru a "anihila" vidul existential (identitati multiple, recursul la fantezii, oricat de nocive ar fi acestea etc.)


Vot: Muratova (meci strans, totusi...)

[Liviu-]

The man without a map nu pierde deloc timpul si intra direct intr-o actiune ce promite un noir detectiv facut ca la carte. La inceput aflam doar niste generalitati despre un ins disparut, cam la atat limitandu-se informatiile primite facil de care vom dispune pana la sfarsitul filmului. Tot ce urmeaza dupa e un teritoriu difuz, al nesigurantei, in care informatiile apar atat de fragmentate incat face aproape imposibila misiunea personajului principal de a le pune cap la cap si de a iesi din ceata mentinuta excelent de la un capat al altuia al filmului. Nu numai ca avem elementul asta excelent, dar ni se ofera si un detectiv singuratic, tip misterios despre care nu stim absolut nimic, o femeie ce se contureaza inca de la inceput intr-o femme fatale si inca niste personaje care apar de nicaieri si dispar la fel de usor.

Daca ar fi sa-l alaturam clasicelor cu Bogart & co. le-ar putea da clasa, chiar daca japonezul nostru e departe de carisma marelui actor american. Nu cred ca este cazul sa comparam insa pentru ca filmul lui Teshigahara se transforma gradat in mult mai mult decat o simpla poveste cu detectivi care o patesc din prea mult zel amoros. Metamorfozarea asta incepe pe nebanuite, poate neexistnd un moment clar in film pentru a delimita cand se termina ceea ce pare a fi si cand incepe ceea ce este de fapt. Culmea, uitandu-ma putin in urma, imi dau seama ca s-ar putea sa fie chiar la debut, cand ne sunt transmise niste informatii generale despre o viata banala, avand pe fundal o panorama rece a unui oras intins, incepand sa schiteze ceea ce pana la final devine o imagine clara a unui intreg la care fiecare isi aduce contributia, un intreg mecanicistic, rigid si in cele din urma plictisitor.

Unul din primele lucruri cu adevarat frapante este faptul ca mai toata lumea e sigura ca sotul disparut a facut-o din proprie dorinta, fara sa i se impuna din exterior. Astfel intrebarea esentiala e ‘de ce a disparut?’, indepartand dileme aparent mai importante precum ‘mai traieste?’ sau ‘unde e acum?’. Elementul asta atrage cu sine o oarecare doza de realism magic, care se gaseste intr-o masura mai mica sau mai mare si in alte filme importante ale lui Teshigahara, dar al carui merit principal presupun ca se datoreaza lui Kobo Abe.

Pe masura ce filmul inainteaza detectivul afla diverse lucruri despre viata disparutului, dar niciunul nu ofera rapuns acestei intrebari fundamentale setate inca de la inceputul filmului, anume motivul disparitiei. Invartirea asta in cercuri accentueaza misterul pana cand se contureaza cu adevarat tema filmului, rezultata paradoxal nu din ceea ce aflam despre sotul lipsa, ci chiar de la personajul cel mai prezent pe ecran, sot lipsa la randul sau. Aceasta ultima observatie trage o linie directa intre cele doua personaje, raspunsurile pentru disparitia sotului fiind date indirect prin ceea ce aflam din viata detectivului, la randul ei un mister pana ca filmul sa-si schimbe directia.

Aflam astfel motivul principal al disparitiei chiar din gura detectivului: plictiseala, incapacitatea de a face parte din acest mecanism repetitiv al vietii in societate, insuportabila usuratate a fiintei. Problema identitatii, omniprezenta in colaborarile Teshigahara-Abe, se reincarneaza si in aceasta ultima asociere a celor doi, abordand identitatea in cadrul maselor de oameni ai societatii moderne asa cum se intampla in Face of another si aceasta insuportabila usuratate a fiintei, mult mai elaborata aici decat in Woman in the dunes, unde tema era prezenta poate doar prin exoticitatea meseriei personajului principal, subliniata si aici chiar de catre detectiv care povesteste cum a renuntat la vechea si monotona ocupatie in detrimentul celei prezente.

Poate in completarea tematica vine si caracterizarea colegului de munca al disparutului, un tip in care aceasta nevoie de intamplare in viata sa atinge cote psihotice. Spre deosebire de celelalte doua personaje el nu e in stare sa-si reorienteze existenta . Reuseste sa produca doar niste scantei prin minciunile care aduc un plus de actiune in viata sa, dar nu indeajuns incat sa aprinda un foc care sa-i (re)aduca sensul existentei si in cele din urma clacheaza.

Posibil tot in cadrul aceluiasi discurs, Teshigahara introduce niste elemente aparent lipsite de sens si, tocmai pentru ca mi-e greu sa le gasesc alta utilitate, am sa le sumez celorlalte deja existente. Ma refer la mici evenimente precum biciclistul care cauta contactul fizic cu personajul principal, probabil tot dintr-o nevoie de a condimenta putin existenta.

De subliniat finalul in care detectivul preia complet rolul sotului disparut, mai intai in patul sotiei, apoi debusolat si bulversat in cafeneaua frecventata de cel cautat. Cred ca scena respectiva da si raspunsul, aparent absent altfel, misterului initial, nu neaparat leit, cat motivational mai degraba. Cel mai probabil, poate dupa o experienta asemanatoare cu sotia, disparutul si-a parasit complet viata anterioara, lasand totul in spate, fara nicio urma, omorandu-si indentitatea asa cum era si pisica zdrobita de pe carosabil. “I forgot your name” zice el, urmat apoi de nasterea unei noi identitati “I’ll invent a new name for you”.

Sigur, toate aceste detalii sunt mai degraba contributia lui Abe, dar Teshigahara aduce si el un aport important prin imaginile care de mai multe ori subliniaza o raceala si o rigiditate a orasului, o existenta colectiva cu o identitate comuna.

Din pacate multe lucruri din film au trecut pe langa mine fara sa le prind intelesul, poate si pentru ca acesta e relevat gradat, astfel ca o revizionare devine necesara. Nu cred ca voi reusi prea curand lucrul asta asa ca m-am decis sa scriu ce mi-a trecut prin cap, chiar daca inca nu e foarte bine inchegat.

[Windom]

Într-adevăr, biciclistul m-a lăsat și pe mine cu un semn de întrebare, mai ales că e asociat culorii roșii, care pare a fi un leitmotiv pe tot parcursul filmului. Filmul necesită o revizionare, clar.

[Liviu-]

Eu ma refeream la un alt biciclist, care, undeva spre final, pare sa caute contactul cu personajul principal, desi putea la fel de usor sa-l evite. Scena respectiva are si o alta varianta, in care detectivul e sofer, iar cel care iese sifonat atunci e biciclistul. Nu sunt sigur care e ideea, pe mine m-ar duce cu gandul la un raport de puteri, strict vorbind despre detectiv, care in prima parte a filmului, desi total in ceata, pare mai sigur pe el, mai cu vana. In cea de-a doua ipostaza deja se apropia de finalul in care apare complet dezorientat. Poate o fi o legatura de genul, poate nu...

Cat despre scena de care vorbesti tu, chiar am revazut-o inainte sa scriu mesajul de mai sus. Nu i-am gasit o solutie si nici acum nu-mi trece altceva prin cap in afara faptului ca ar fi doar o pata de culoare intr-un tablou monocromatic.

Reflecțiile în oglindă, dedublarea, predomină în multe scene, împingînd persoana propriu-zisă în plan secundar.

Buna observatie, eu n-am fost atat de perspicace aici, dar am observat lucrul asta in filmul precedent al lui Teshigahara, Face of another. E clar ca Abe are o obsesie tematica, dar si Teshigahara stie cum sa o scoata in evidenta.

[marcusARCUS]

The Man Without A Map

Mult prea complex, mult prea imprastiat, Man Without A Map e un film cu o atmosfera bine construita, dar sunt unele momente in care stai si te uiti la ecran fara sa intelegi ce se intampla in fata ochilor tai. Mediocru, dar avea potential.

4/10

Vot:Sindromul Astenic

[Liviu-]

Cred ca vroiai sa spui mult prea complicat, complexitatea e o calitate Trecand la urmatoarea idee refuz sa cred ca The man without a map ti s-a parut imprastiat, practic un film foarte bine compactat, doar ca putin cam ermetic, ceea ce-i cu totul altceva. Faptul ca in unele momente nu intelegi prea bine ce se intampla poate fi din doua motive, filmul ori e incoerent, ori e complex si necesita o atentie crescuta si poate o revizionare. Pt prima categorie de vina e creatorul, pt cea de-a doua e receptorul.

Am vazut scris pe undeva: "Much more complex than his previous work,Reygadas's latest will have you questioning yourself most of the time.Didn't understand it completely,but there's something about it for sure.". Acolo scrie Reygadas, dar e posibil sa fi fost Teshigahara si sa fi scris eu gresit

Ca tot am intervenit inainte sa scriu despre celalalt film, am niste mici nelamuriri.

Filmul mi s-a parut ceva intre Nostalghia si Dekalog, dar ceva mai poetic, melancolic(in a weird good way)

Care to elaborate on that? Care ar fi asemanarea cu cele doua filme? De ce ar fi mai poetic decat ele? De ce zici ca-i poetic in primul rand? De ce melancolic? Melancolic fata de ce? Pentru ultimele doua intrebari tine cont si de faptul ca filmul mai are inca 2 ore peste 'prolog'. De exemplu as fi de acord cu Windom care spune de 'o melancolie tarkovskiana', dar el afirma asta strict despre partea de inceput.

The Asthenic Syndrome e un film care mi-a adus aminte de filmele lui Kieslowski de dinaintea Trilogiei,in special Amator si Dekalog.Nu ca stil,ci ca personaje.In ochii tuturor din filmele astea,se poate vedea la un moment dat,cat de mult s-au saturat de viata.Mi se pare un lucru fascinant,pe care nu pot multe filme sa-l sublinieze,si pe care il apreciez de fiecare data cand il observ.

Amator n-am vazut. Cu Dekalog nu mi se pare ca seamana, sigur, mai putin 'prologul', dar ala e un scurt-metraj, restul filmului e destul de diferit, stilistic si tematic. Pe mine nu m-a dus gandul la faptul ca persoanele ar fi saturate de viata, ci pur si simplu in deriva. Windom a subliniat excelent ideea asta. Sunt curios de ce crezi tu ca s-au saturat de viata si eventual care sunt acele personaje. Mai degraba The man without a map e despre persoane care s-au saturat de viata, un anume tip de viata.

Ar fi fost un film mai bun,daca n-ar fi fost "all over the place",dar asta ii e farmecul,nu-i asa?

Aparent nu si pt The man without a map. Just using your words, filmul oricum nu e impastiat.

[Namaste]

The Man Without a Map

Tocmai l-am vazut si ma simt de parca am stat doua ore sa rezolv un puzzle ale carui piese par sa se potriveasca, insa imaginea de ansamblu este incoerenta, o simpla copie dupa un tablou pictat neglijent de un discipol lipsit de vocatie al lui Picasso.
Desigur, filmul contine si cateva insertii imbietoare, care totusi nu mi s-au parut suficient de bine sustinute: cadrele alese de Teshigahara - personajele filmate in oglinzi, geamuri, vitrine (perceptie denaturata, dedublare), camera statica, pitita dupa diverse obiecte, obturand personajele (privitorul are rolul de martor mut, ascuns, fara posibilitate de interventie), Maneki-neko, celebra pisica norocoasa japoneza, folosita aici drept scrumiera, subalternul disparutului, care se sinucide dupa ce-si constientizeaza existenta anosta (si dupa ce a incercat in nenumarate randuri sa trezeasca interesul cu diverse fabricatii irationale), sotia celui disparut, interesata doar de motivul disparitiei sotului, scenele de pe santier, degringolada personajelor implicate, reducerea lor la stadiul de animale (incaierarea in grup, abuzul femeii, degradarea si distrugerea care au urmat), etc.
Totusi, premisele fascinante initial se pierd in indicii voit absconse, ambiguitatea pe care am apreciat-o in operele sale precedente (Pitfall, Woman in the Dunes, The Face of Another) se transforma aici in bolboroseala incoerenta si redundanta.

[Liviu-]

insa imaginea de ansamblu este incoerenta

Si cu toate astea cred ca l-ai inteles. Daca e ceva ce-i iese filmului asta e chiar faptul ca reuseste sa se imbine perfect in cele din urma, dand sens exact imaginii de ansamblu. Problemele, daca ele intr-adevar exista, sunt in ermetismul unor mici momente, dar care nu influenteaza de fapt intelegerea filmului ca intreg, ci raman dileme de sine-statatoare.

Totusi, premisele fascinante initial se pierd in indicii voit absconse

Sincer acum, ce ti se pare asa fascinant la premisa filmului? Un tip dispare, un detectiv trebuie sa-l caute. E chiar destul de banal. Eu as zice ca exact modul in care se metamorfozeaza filmul e cu adevarat interesant. A doua parte a filmului si mai ales finalul e ceea ce-l diferentiaza de practic tot ce am mai vazut.

Sunt de acord ca celelalte 3 filme Teshigahara-Abe sunt superioare, dar nu cu foarte mult. Diferenta intre ele e ca primele 3 sunt destul de accesibile, n-as putea spune despre ele ca-i nevoie de o a doua vizionare pt a le intelege cum trebuie.

[Namaste]

Problema nu e la nivel de perceptie. Daca faci o salata cu rosii, castraveti, banane si portocale, inteleg ca-i o salata de fructe cu legume, asta nu inseamna ca mi se pare justificata alegerea.
Nu cred ca-i intamplator faptul ca aici s-a incheiat colaborarea treimii aparent imbatabile Abe - Teshigahara - Takemitsu. Odata cu The Man Without a Map ceva in relatia lor s-a fracturat ireversibil.

Iar ai editat dupa ce-ai scris, acum tre' sa fac si eu la fel.

Mi s-au parut fascinante premisele prin prisma filmelor precedente ale lui T., stiam ca n-o sa fie vorba doar de o simpla disparitie.

[Liviu-]

In all fairness aici nu e vorba de elemente care nu se impaca, ci de elemente al caror sens nu l-am prins inca, daca exista vreunul.

Mi s-au parut fascinante premisele prin prisma filmelor precedente ale lui T., stiam ca n-o sa fie vorba doar de o simpla disparitie.

Cred ca premisa aia fascinanta de care vorbesti e faptul ca-i film Teshigahara-Abe Putea sa inceapa oricum ca tot ai fi presupus ceva

PS: Yea, i edit a lot. N-as trage concluzii cu privire la oprirea colaborarii celor 3 (de fapt Takemitsu a continuat, dar poate el era ceva mai putin important). Pana la urma 4 filme realizate impreuna e o reusita cu adevarat impresionanta in cinema. Eu nu stiu daca mai exista vreo ceva asemanator.

PS2: Heh, another edit. Uitandu-ma in filmografia lui Teshigahara observ ca a mai facut un film dupa 4 ani de la man without a map dupa care a facut o pauza consistenta. Citisem pe undeva ca omul avea nu stiu ce treaba cu ikebana, chestie din familie, si s-ar putea ca fiecare sa fi avut propria agenda.