"Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 1"

[Pitbull]

"Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 1" - Acceptabil
Sfârşitul mediocrităţii

"Formula Harry Potter" (zi-i concept, serial, "univers" - o-ho-ho! - pe hârtie şi/sau pe ecran) nu m-a impresionat niciodată. E o joacă necoaptă, lipsită de substanţă şi de scânteie, de orice idei cu adevărat novatoare şi dătătoare de aşa-zise "vertijuri intelectuale", cum ziceam noi acum un sfert de veac, sub influenţa lui Bugariu. Desigur, comparaţia cu Tolkien, din care s-a adăpat la greu, ar fi dezavantajos de deplasată - iar în ultimii ani au apărut destule romane, filme, seriale fantastice mult mai isteţe (m-au convins sensibil mai mult cele revendicate de la Philip Pullman sau Neil Gailman, de pildă). Pe scurt, dacă Harry Potter este considerat de o turmă întreagă ditamai capodopera, la fel de absurd ar fi şi să-l considerăm un fiasco de la cap la coadă. Nu e nici mai mult, nici mai puţin, decât o splendidă mediocritate. Principalul reproş pe care-l aduc poveştilor urzite de J.K. Rowling e că se întind nepermis de mult pe coordonatele cantităţii (lungime, lăţime şi abundenţă de elemente) lipsindu-le atât profunzimea, cât şi o sistematizare cu adevărat inteligentă.
Două exemple, numai: relaţia dintre dimensiunea magică (Hogwarts, micii şi marii vrăjitori, etc.) şi lumea reală cu care coexistă. În mod normal, o asemenea osmoză ar fi trebuit să ducă la diverse rezolvări creatoare şi convingătoare, pe coordonatele convenţiilor fantastice (fie şi numai prin trucuri de soiul escamotărilor improbabile, dar totuşi acceptabile, ca-n "Men In Black", sau de tipul acceptărilor făţiş-simpliste, gen Marvel Heroes - ca să nu mai vorbim de dezvoltările elaborate, care pornesc de pe la Stephen King şi Michael Moorcock, ducând în ultimă instanţă tot spre marii clasici). Rowling, însă, alege formula cea mai comodă: o lume vrăjitorească autoconţinută, care ignoră aproape total relaţiile cu realitatea, pierzându-şi astfel atât starea de real, cât şi potenţialul de empatie cu cititorii şi spectatorii - ceea ce ridică un semnal de alarmă cu atât mai grav asupra nivelului de percepţie al publicului contemporan, sedus în proporţii gregare de nişte subproduse formulaice fără nici un har. Iar pentru al doilea exemplu de "aşa nu" promis mai sus am ales prezenţa componentei sexuale în "Harry Potter and the Half-Blood Prince" - motivată legitim de ajungerea personajelor la vârsta adolescenţei, dar neangajată prin nimic în main plot-ul poveştii: o droaie de turbioane hormonale, atracţii, inhibiţii, obsesii şi altele din gama cunoscută, funcţionând exclusiv în sine, fără nici o finalitate sau semnificaţie subtanţială. Poate nu întâmplător, filmul din 2009 era cel mai trenant şi plicticos al seriei - inspiraţia autoarei începuse să se sleiască, iar inserţiile voit novatoare nu reuşeau să imprime prospeţimea necesară.
Apare, aşadar, cu atât mai surprinzătoare calitatea actualului "Harry Potter and the Deathly Hallwos: Part 1", conceput ca un "început al sfârşitului" - căci, din câte ni se spune, cu acest episod al şaptelea, povestea se va termina de-a binelea (probabil fiindcă o interesa doar conceptul de vrăjitori copii, hai şi adolescenţi, iar maturizarea lor inevitabilă îi scoate definitiv din ecuaţie - deşi, cu puţină imaginaţie, s-ar fi putut rezolva şi asta; nu c-aş regreta, cei drept, şi nici c-aş suspecta-o pe Rowling de păcatul imaginaţiei). În orice caz, jumătatea de scenariu pe care am avut deocamdată ocazia s-o vedem filmată se ţine mult mai bine în balamale decât majoritatea precedentelor: premisele acumulate pe parcurs se articulează aici strâns, destul de compact, lansând o aventură decentă, cu fir epic urmăribil şi ritm narativ alert (David Yates părând să-şi fi regăsit nervul de narator în imagini). Chiar dacă plotul se lansează cam precipitat, după un setup scurt, susceptibil de expediere, putem trece cu vederea formula, dat fiind că filmul face parte dintr-un serial de lungă durată, consolidat în mintea spectatorului pe plan atât informaţional, cât şi afectiv, tensional şi iconic. Mai are şi meritul unei soluţii ingenioase şi pline de umor pentru amorsarea întregii acţiuni (episodul fugii cu ajutorul elixirului de clonare a aerului), continuate imediat cu o excelentă secvenţă de urmărire - deşi, din nou, nu putem scăpa de impresia dezagreabilă a lumii reale ca decor complet lipsit de viaţă (aici, prin coliziunea - şi coliziunile - de pe şosea). După care, însă, distanţarea tot mai accentuată de universul prozaic (dar nu în decorul autosuficient de la Hogwarts, ci explorând meandrele şi interstiţiile unor teritorii insolite şi complicate) reuşeşte să-i confere întregului film o energie proprie, autosuficientă. Cel mai bine coagulate, precum şi expresive vizual (şi, din nou, nu lipsite de umor) mi s-au părut secvenţele din Ministerul Magiei, şi cele cu casa lui Lovegood. De asemenea, folosirea vrăjilor aplică mult mai riguros logica fantasticului, inclusiv în ceea ce priveşte factorul de imprevizibilitate - una dintre secvenţele reuşite în acest sens fiind scufundarea lui Harry după Spada lui Gryffindor, când medalionul se "însufleţeşte" şi încearcă să-l înece în eleşteul îngheţat. Pe partea negativă, nu m-au încântat goblinii (incredibil de inexpresivi, cu toate eforturile suupralicitte ale realizatorilor de a ne trezi duioşia la adresa lor, şi mult prea tributari versiunii cinematografice a lui Gollum, din filmele lui Peter Jackson - pastişă care nu poate fi scuzată în numele relaţiei inspiratoare dintre opera lui Tolkien şi epigonismele lui Rowling), iar interacţiunile cu "încuiaţii" (adică "ai noştri") rămân schematice şi repetitive.
Despre eroi, multe lucruri n-ar mai fi de spus - în genere, îşi fac onest datoria (atât ca personaje, cât şi ca actori). Din fericire, Ralph Fiennes are şansa să se afirme mai puternic decât în trecut, graţie unui Voldemort mai activ, mai accentuat expresiv şi mai intens exploatat dramatic - secvenţa finală, organizată în jurul lui, reuşind de minune să arunce cârligul către partea a doua a filmului, pe care o vom vedea în primăvară. Nu ne rămâne decât s-o aşteptăm cu speranţa că se va menţine măcar la aceeaşi nivel - prilej cu care voi continua şi analiza, în direcţia celorlalte compartimente profesionale. Nu de alta, dar dacă le epuizăm aici pe toate, s-ar putea ca data viitoare să nu-mi mai rămână decât fie să mă repet, fie să povestesc sfârşitul mediocrităţii - şi atât.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 noiembrie, 2010, h. 11:30-12:54
Bucureşti, România

[miercuri]

Nu e nici mai mult, nici mai puţin, decât o splendidă mediocritate. Principalul reproş pe care-l aduc poveştilor urzite de J.K. Rowling e că se întind nepermis de mult pe coordonatele cantităţii (lungime, lăţime şi abundenţă de elemente) lipsindu-le atât profunzimea, cât şi o sistematizare cu adevărat inteligentă.

Generatia care a crescut o data cu eroii cartilor astea le-a descoperit profunzimea o data cu ei, Rowling impacheteaza in multitudinea de pagini scrise niste valori esentiale, iar progresul si felul in care se dezvlauie mi se par foarte potrivite publicului tinta. Nu sunt din categoria celora care refuza sa vada punctele slabe ale seriei, dar sunt de parere ca ar fi cu totul altele. Referitor la legatura dintre cele doua lumi, de exemplu, nu mi se pare deloc cum ca ar fi ignorata. Intregul confilict se invarte in jurul echilibrului.apropierii dintre cele doua lumi, Voldemort considera lumea ne-magica inferioara si nociva, pe cand de partea cealalta duc o lupta pentru a se apropia de lumea ne-magica si a demonstra ca aceleasi principii guverneaza peste tot. De asemenea, Voldemort cauta sa creeze o ierarhie a lumii magice si sa o domine prin tiranie, iar aici intervin invataturile lui Rowling care din punctul meu de vedere, au deschis un drum pentru alti autori de young adult fantasy. Eu nu cunosc nici o alta carte young adult fantasy care sa aiba o metafora mai clara si mai bine dezvoltata, fara compromisuri, pentru rasism, xenofobie, intoleranta si fanatism. Asta pentru mine a fost principala sursa de empatie, ne mai punand la socoteala faptul ca personajele pe care le-a creat sunt in marea lor majoritate cu totul tragice. Ma intristez intr-un fel atunci cand vad ca lumea nu isi da seama de impactul emotional pe care seria aceasta l-a avut asupra unei generatii de cititori (din care si eu fac parte). Lucrul asta nu are cum sa fie mediocru, de la Dickens incoace nu a mai existat un scriitor care sa aiba un efect atat de tumultuos asupra cititorilor sai.

In alta ordine de idei, n-am vazut inca filmul, but I will, de dragul seriei, bineinteles. Dintre ecranizariel de pana acum, cele mai 'limitate' mi s-au parut 4 si 6 (borderline proaste), iar 5 si 3 cele mai rasarite.

şi nici c-aş suspecta-o pe Rowling de păcatul imaginaţiei

Pai da... cu siguranta oricine poate sa inventeze o intreaga lume... Rowling nu a facut decat sa copieze de la... hmm... nu stim cine, dar trebuie sa fi copiat, nu? Ceea ce tu nu ai inteles, dar a amintit deja miercuri, e autenticitatea emotionala a cartilor. Alaturi de imaginatia evidenta pentru orice critic obiectiv, cartile au o frumusete si o caldura emotionala care le-au adus in buna masura succesul. Personal prefer His Dark Materials, care e cu siguranta seria mai inteligenta, dar Philip Pullman pe langa calitatile sale e ranchiunos si nedrept, in timp ce Rowling are un echilibru si o atitudine de laudat.

[rvn]

Harry Potter nu-i decat o inspirata "gaselnita", pur si simplu e doar o"fabrica de bani".In afara faptului ca a facut-o celebra pe madam Rawlling, a imbogatit o mana de oameni si a spalat "creierasele" copiilor mai mult sau mai putin rasfatati, nu-i gasesc alte merite, oricat m-as strofoca.
Chiar ma intreb cati copii au citit cartea( ma refer la cei care au crescut odata cu eroii filmului).
E doar o parere a mea, s-ar putea sa ma insel, dar multi parinti au cumparat-o facand pe placul copiilor, si cred ca putini sunt cei care i-au gustat scriitura, fiindca stiu cat de putin au citit si citesc copiii nascuti de doua decenii incoace, gasind computerul mult mai atractiv si facil pentru tot.
De fapt, ce-ar fi fost cartea fara film? O banala poveste care n-ar fi insemnat nici cat negru sub unghie in universul larg al cartilor pentru copii...si cu toate astea, filmul se datoreaza ei si nu in ultimul rand tehnologiei de ultima ora.
Eu n-am crescut cu HP, dar cred ca basmele lui Andersen sunt nemuritoare si fara egal. si fara incasari de milioane de dolari din ecranizari dupa ele, dar la fel de iubite chiar si dupa o suta si ceva de ani.

[buticut]

^ Crearea unui univers atat de complex e mai mult decat o gaselnita. Cu ce a spalat creierasele lor? I mean, sunt carti de fictiune, nu carti care sustin ca detin adevarul absolut si care incearca sa te convinga sa il imbratisezi. Daca ar fi fost putini cei care i-au gustat scriitura, copiii nu ar fi cumparat si celelalte volume, ci s-ar fi oprit dupa primul. Nu stiu pe cineva care sa aiba seria HP incompleta. Pai ma gandesc ca nu si-au cumparat cartile ca sa le tina pe raft. S-au vandut ca painea calda, statea lumea cu cortul afara in fata librariei, ca sa fie primii la rand. Se adunau parca pe la miezul noptii si se inghesuiau toti la mese, ca sa devoreze cartea pe loc. Eram in Germania chiar cand a 6-a carte fusese lansata si eram uimita de ce vedeam la televizor. Seria HP e ca o gura de aer proaspat si merita credit pentru ca le-a readus tinerilor placerea de a citi. In plus, nu e un Twilight superficial crap, ci chiar are substanta. Pai nu e bine ca parintii le-au facut pe plac? Macar de aceasta data cauza a fost nobila .
De fapt, ce-ar fi filmul fara carte?

[Pitbull]

De fapt, ce-ar fi filmul fara carte?

Ce-ar fi pasta färä periutä?

[dragonfly_drk]

ai pune-o pe deget si te-ai spala e dinti...
si daca ai avea periuta, dar nu ai avea pasta de dinti, te-ai spala simplu, fara pasta...

trageti voi concluzia.

Si o concluzie personala (nu sariti cu tarnacopu'): Cartile HP sunt mult mai bune decat filmele. Bine, depinde si limba in care le citesti.

[miercuri]

Harry Potter nu-i decat o inspirata "gaselnita", pur si simplu e doar o"fabrica de bani".In afara faptului ca a facut-o celebra pe madam Rawlling, a imbogatit o mana de oameni si a spalat "creierasele" copiilor mai mult sau mai putin rasfatati, nu-i gasesc alte merite, oricat m-as strofoca.
Chiar ma intreb cati copii au citit cartea( ma refer la cei care au crescut odata cu eroii filmului).
E doar o parere a mea, s-ar putea sa ma insel, dar multi parinti au cumparat-o facand pe placul copiilor, si cred ca putini sunt cei care i-au gustat scriitura, fiindca stiu cat de putin au citit si citesc copiii nascuti de doua decenii incoace, gasind computerul mult mai atractiv si facil pentru tot.
De fapt, ce-ar fi fost cartea fara film? O banala poveste care n-ar fi insemnat nici cat negru sub unghie in universul larg al cartilor pentru copii...si cu toate astea, filmul se datoreaza ei si nu in ultimul rand tehnologiei de ultima ora.
Eu n-am crescut cu HP, dar cred ca basmele lui Andersen sunt nemuritoare si fara egal. si fara incasari de milioane de dolari din ecranizari dupa ele, dar la fel de iubite chiar si dupa o suta si ceva de ani.

Commentul asta e chiar malitios si nedocumentat. Prima carte a aparut la inceputul lui 1997 si in anul respectiv doar editia in engleza s-a vandut in peste 15 milioane de exemplare. La momentul respectiv nici macar nu se discuta ecranizarea (care btw, a aparut la sfarsitul lui 2001 dupa publicarea volumului 4). Cum poti zice ca nu ar fi fost nimic fara film? Cum pot zice ca nu a citit-o nici un copil? Tocmai asta e marele ei merit, ca a facut o intreaga generatie sa se apuce de citit asa cum nu o mai facuse nicio alta carte de pana atunci. Iar in anii de pauza, intre aparitia volumelor, s-au format mii de comunitati online unde se scriau milioane de pagini de fanfiction si se dezbateau teorii in legatura cu soarta personajelor, exact asa cum pe vremea lui Dickens, cand isi publica el romanele in foileton, cititorii ii trimiteau mii de scrisori, iar primul lucru pe care il faceau englezii care debarcau din America in Anglia era sa intrebe ce s-a mai intamplat cu Little Dorrit.

[rvn]

posibil sa fie nedocumentat, dar nu malitios. sunt convinsa ca tu, miercurici, ai toate datele despre carte si film, mai alea ca ai fost si esti fan (cel putin asa am priceput eu).
vezi, fiecare generatie a crescut cu eroii si basmele ei.
e normal sa existe nostalgia dupa ele si in acelasi timp, regretul ca noile generatii prefera altceva.
un lucru e sigur, insa: lumea s-a schimbat mult in ultimii ani. mie mi se pare totul incredibil de artificial. mai ales mancarea si filmul. ele s-au transformat cel mai mult.

[buticut]

Ce-ar fi pasta färä periutä?

Era o replica inversata, dar mult mai potrivita la asta:

De fapt, ce-ar fi fost cartea fara film?

[rvn]

Era o replica inversata, dar mult mai potrivita la asta:

se potrivea la ambele, pana la urma...dar, nu asta-i important. popularitatea fara precedent a cartii (inclusiv a scriitoarei) s-a datorat succesului avut de film, mai ales de cei doi copii actori, Daniel si Emma.

[buticut]

Cum a spus si miercuri, filmele au intrat in discutie abia cand deja primele 4 carti erau best-sellere, populare in intreaga lume. Eu tot zic ca e invers, filmele au succes datorita cartilor.

PS: Shouldn't we actually talk about the movie ?

[rvn]

am spus popularitate fara "PRECEDENT". ma rog, fie ca voi...

[PoliFanAthic]

Nu mi-a placut in mod deosebit cartea de final a acestei minunate povestiri, dar suferinta filmului tine mai putin de asta.

Cum se poate sa ecranizezi in doua filme de cate doua ore si jumatate o carte care nici macar n-a fost cea mai lunga din serie? Daca celelalte filme mi s-au parut, indiferent de carentele lor, tensionante si intense, asta a fost asa de labartat incat a devenit plicticos.

Nu spun ca nu le-ar fi stricat la mai toate filmele din serie o jumatate de ora in plus, dar de la o jumatate de ora la dublarea timpului efectiv e un drum de parcurs.

Altfel, e mereu placut sa revizitez personajele, chiar si in niste circumstante atat de lipsite de veselie. Sper sa se lege lucrurile mai bine in partea a doua.

[omudindulap]

Captivant chiar şi pentru non-fani - Harry Potter and the Deathly Hallows: Part I
Anca Grădinariu


Ca şi cele dinaintea lui, Harry Potter 7.1 este mai degrabă o extensie a cărţilor, decât o peliculă care se ţine pe propriile ei picioare. Harry, Ron şi Hermione sunt pe cont propriu cam tot timpul, iar actorii sunt suficient de expresivi ca să redea copleşitoarea povară de-a avea soarta lumii pe umerii lor.


Când se făcură din trei, şapte? Sequel-urile cresc aşa de repede în vremurile de azi. Cred c-am rămas cu socoteala la cel al lui Cuaron, la care mai toţi s-au închinat cu reverenţă, dar care mie mi s-a părut megasupraevaluat, pretenţios, trenant, dezlânat, neinteresant. Reclama îl declarase "cel mai dark". De atunci, se pare, au fost din ce în ce mai sumbre. Cât despre acesta de faţă, nici că se putea ceva mai trist. În primul rând, are moartea chiar în titlu. În al doilea rând, o are pe afiş pe gotica Helena Bonham Carter. În al treilea, e prima parte din ultimul capitol al unei francize muribunde (din raţiuni comerciale, dependenţii HP vor lua o dublă doză de extaz / agonie; partea a doua e programată pentru la vară).

Necazul cu Harry e că eu sunt un non-fan. Am citit doar prima carte şi, chiar dacă am recunoscut talentul şi imaginaţia efervescentă a lui J.K. Rowling, am hotărât că nu-i pentru mine (viaţa-i prea scurtă ca, odată trecută de liceu, de lecturile obligatorii şi de snobismele facultăţii, să citesc ce nu mă interesează, doar pentru că mai toată lumea zice că ar trebui). Primele ecranizări au funcţionat pentru mine ca inductoare de narcolepsie şi cu greu am trecut prin ele cu ochii deschişi. Şi HP 7.1 se adresează, în primul rând, fanilor (care, la drept vorbind, ar putea avea deja propria lor ţară şi industrie cinematografică, doar vorbim de zeci de milioane).

Ca şi cele dinaintea lui, e mai degrabă o extensie a cărţilor, decât o peliculă care se ţine pe propriile ei picioare, aşa că au fost momente bune în care m-am simţit exclusă de la experienţă (n-am putut să mă implic câtuşi de puţin in dispariţia dramatică a unor personaje secundare). E stilizată şi atât de dark, încât pare aproape postapocaliptică.

Trio Harry-Ron-Hermione

Dar, pentru prima dată, nu m-am plictisit. Ce-i drept, intriga este extrem de încâlcită până în punctul în care devine sufocantă, însă David Yates are fler vizual şi inteligenţa de a construi filmul în jurul triunghiului central şi al interacţiunilor dintre cele trei laturi ale sale. În timp ce vrăjitorul malefic Voldemort (Ralph Fiennes, fără nas, sinistru) îi vrea răul lui Harry şi o grămadă de apariţii se bat pentru un locşor pe ecran, e admirabil că regizorul nu pierde din vedere trioul principal Harry-Ron-Hermione (mie, neofitului, aceasta din urmă mi se pare şi cel mai complex personaj).

Cei trei sunt pe cont propriu cam tot timpul, iar actorii sunt suficient de expresivi ca să redea copleşitoarea povară de-a avea soarta lumii pe umerii lor. Am fost mai puţin impresionantă de efectele speciale grandioase sau de secvenţele emfatice de acţiune, decât de disperarea şi de sentimentul de izolare care-i înconjoară pe eroi atunci când, despărţiţi de toţi prietenii lor, se ascund ca să plănuiască următorul pas.

[ricutza]

Nu mi-a placut in mod deosebit cartea de final a acestei minunate povestiri, dar suferinta filmului tine mai putin de asta.

Cum se poate sa ecranizezi in doua filme de cate doua ore si jumatate o carte care nici macar n-a fost cea mai lunga din serie? Daca celelalte filme mi s-au parut, indiferent de carentele lor, tensionante si intense, asta a fost asa de labartat incat a devenit plicticos.

Ultimul roman din seria Harry Potter e de departe cel mai condensat din punct de vedere al actiunii, deci mie mi se pare foarte bine ca au optat pentru varianta doua filme.

Filmul mi s-a parut o ecranizare decenta, dar ca mai toate filmele din seria Harry Potter mi s-a parut ca nu are suficienta vana. Asta se intampla cand faci filme dupa carti pe care le-a citit cam "toata lumea" (nu toata lumea in general ci majoritatea celor care vin sa vada filmul). Nici nu poti schimba prea multe dar nici nu poti sa uiti de restrictiile mediului in care te exprimi. Cuaron a fost cel care mi se pare ca s-a desprins cel mai mult de carte si a facut cel mai "film" film, dar multe din deciziile lui au fost in folosul unui spectacolului vizual care devine usor gratuit atunci cand sacrifici atat de mult din substanta romanului.
Oricum imi pare rau ca seria asta nu a beneficiat de un singur regizor cu o singura viziune. S-ar fi putut face niste anticipari si legaturi frumoase, mai ales cand lucrezi cu actori super talentati gen Alan Rickman, Emma Thompson, Fiennes etc.

Iar despre carti, mie mi-au placut enorm. Ultimele 4 volume le-am citit intr-o saptamana timp in care am fost efectiv transpusa intr-o lume magica. Poate ca originalitatea lui Rowling comparativ cu Tolkien si Pullman nu e remarcabila, dar stie sa pluseze fix in punctele unde predecesorii ei se limiteaza, respectiv la potretizarea personajelor. Momente tragice si personaje care mor sunt si in Stapanul Inelelor si in His Dark Materials, dar moartea lui Sirius si efectul asupra lui Harry din The Order of Pheonix este unul din cele mai emotionante pasaje pe care le-am citit (si nu numai din genul asta de literatura).

[PoliFanAthic]

Cred ca exista si o diferenta cand citesti toate cartile dintr-o rasuflare (sau doua, trei) si cand astepti cate un, an doi intre ele. Percepi altcumva intreaga situatie si nu benficiezi de elanul pe care l-ai avea altfel, venind imediat dupa cartea citita.

Citind primele trei, care erau deja aparute, si apoi in decurs de o luna a patra care aparuse intre timp, mi-au si placut cel mai mult. Chiar daca le-am reparcurs la lansarea urmatoarelor carti, ultimele doua - si in special ultima - nu au mai avut acelasi farmec. Probabil fiindca ceea ce imi placea cel mai mult la ele era viata de la scoala, nu lupta epica cea de toate zilele.

In film scoala nu mai pare sa conteze atata, e mai mult un loc decat un personaj. Iar interpretarea lui Cuaron mi-a placut de departe cel mai mult din serie, beneficiind de faptul ca si cartea imi placuse foarte mult. Diferenta de caracter fata de celelalte filme e intr-adevar evidenta, din felul cum balanseaza actiunea cu poeticul acelei lumi si al personajelor.

Raman la parerea deja enuntata: se putea cu un singur film si daca se facea in doua, ar fi trebuit sa fie doua mai scurte. Oricum, e greu acuma sa gestionezi gradul de fascinatie, mai ales ca seria cartilor a luat sfarsit si ele obisnuiau, in mare parte a deceniului trecut, sa acompanieze lansarea unui film, creand un fenomen mai aparte pentru cei care savurau fenomenul. Zic si eu acuma.

[marcusARCUS]

Eu sincer nu credeam ca va fi asa de bun.Am fost foarte dezamagit de ultimele doua din serie si credeam ca vor continua in acelasi stil.Dar nu a fost asa.E mai bun de n ori decat Ordinul Phoenix si Printul Semipur.

[Vorador]

Am copilarit cu HP,dar filmele niciodata nu m-au facut sa ma simt mai bine decat cartile,ma bucur ca acesta a fost compus in 2 parti si a pastrat mai multe detalii din carte.Filmul este cel mai bun din serie (parerea mea) cel putin pana apare ultimul.

[Coshava]

Eu n-am crescut cu HP, dar cred ca basmele lui Andersen sunt nemuritoare si fara egal. {...}

Arabella si inelul ei rulz !!

Serios vorbind acuma - cehii aia au fost geniali tocmai la ceea ce Pitbull reproseaza ( pe buna dreptate ) seriei Harry Potter la capitolul ... hmm, inteligenta ...