"Wall Street: Money Never Sleeps"

[Pitbull]

"Wall Street: Money Never Sleeps" - Rezultate bivalente
Dar nu mai cade ca-n trecut, în mări, din tot înaltul...

E lucru ştiut că Oliver Stone este unul dintre cineaştii cei mai înclinaţi spre subiectele reale de mare acuitate, tratate fie ca documentare propriu-zise sau sub forma docudramei, fie prin dezvoltări ficţionale. Mai ales având în vedere existenţa primului "Wall Street" (1987), nu e deloc surprinzător că, după crahul de acum doi ani, Stone a revenit asupra temei şi a subiectului - din păcate, cu rezultate bivalente. Deşi se urmăreşte cu inters viu şi dăruieşte destule satisfacţii estetice, "Wall Street: Money Never Sleeps" nu se ridică la înălţimea antecesorului său, ba chiar dezamăgeşte în raport cu multe alte filme de ficţiune din creaţia autorului.
Principala problemă e că, deşi axat în jurul declanşării dezastrului din 2008, filmul optează pentru un unghi extrem de îngust, urmărind în principal povestea de viaţă a câtorva personaje, cu sub-plotul crizei menţinut mai mult ca un fundal activ - mereu prezent, ce-i drept, mereu viu, incitant şi dramatic, dar la fel de permanent surclasat de dramele lor personale, într-o proporţie nu dintre cele mai fericite, din două motive: pe de o parte, factorul subiectiv al palierului de aşteptare din partea spectatorului; iar la un nivel mai obiectiv, conflictele familiale aduse în prim plan sunt subţiri, deloc originale, cu accente melodramatice şi, cel mai rău, cu un happy-end pe cât de siropos, pe-atât de firav motivat - de-ajungem să ne întrebăm dacă nu cumva inima de piatră a lui Stone a început să se zaharisească la bătrâneţe... Sau, poate, aşa i-o fi cerut producătorul... adică nu, că tot el era... Păcat.
Cuprins într-o privire de ansamblu, scenariul scris de Allan Loeb şi Stephen Schiff, folosind personajele create de Stanley Weiser şi Oliver Stone, începe prin a-şi construi bine premisele, atingând rapid cota de avarie a tensiunii, pentru ca apoi să evolueze conform unei structuri dramaturgice destul de solid stăpânite, până în ultima treime, când din păcate devine previzibil, clişeatic şi foarte împrăştiat. Cel mai consistent filon epic, relaţia dinamică şi mereu încordată dintre Jake Moore (Shia LaBeouf) şi Bretton James (Josh Brolin), care susţine practic întregul film, se încheie prematur şi neinteresant, cedând terenul unui final aticlimactic, cu elemente clare de deus ex machina. E foarte posibil ca acesta să fi fost rezultatul unei tentative deliberate a lui Stone de a fi nu doar optimist cu orice preţ (opţiune extrem de păguboasă pentru un acuzator nemilos ca el), ci şi, până atunci, accesibil publicului: prin forţa împrejurărilor, povestea geme de termeni financiari şi tot felul de alte elemente esoterice, inclusiv la nivelul de motivaţii ale personajelor şi articulaţii ale acţiunii, aşa că menţinerea ei eminamente în planul profesional ar fi făcut-o foarte greu de urmărit pentru spectatorul profan. Ceea ce nu le reuşeşte scenariştilor este stabilirea unui echilibru optim, inclusiv sub aspectul evoluţiei dramaturgice.
Altminteri, vâna regisorală robustă a lui Oliver Stone salvează în bună parte situaţia - dar şi aici lucrurile sunt cam cu dus-întors. Aşa cum îl cunoaştem, Stone vădeşte o extremă mobilitate a imageriei cinematografice - e vioi, inventiv, cu o mare forţă de expresie. Pornind de la mizanscenele clădite temeinic şi articulate strâns, cu o remarcabilă mânuire a actorilor (excepţie făcând câteva mici hibe asupra cărora voi reveni imediat), continuând cu încadraturile adeseori aproape iconoclast de insolite (îndrăzneală pe care o vom regăsi şi la montaj), şi fără să omitem efectele vizuale de mare impact (dominate mai ales de jocul mereu sprinten al caşetărilor), concepţia şi decupajul regisoral ale filmului prilejuiesc un permanent regal pentru ochi. Fisurile provin din relaţia incertă cu scenariul şi cu motivaţiile ideatice - la nivel atât de ansamblu, cât şi de detaliu. Dacă jongleriile lui Stone funcţionează foarte bine în măsura în care exprimă fascinantul spectacol de culise al marii finanţe, ele devin forţate şi cam gratuite odată ce autorul încearcă să-şi aroge veleităţi filosofice: referirile insistente la evenimentele preistorice rămân în sine, iar paralelele cu energetica ecologistă şi instalaţia de fuziune nucleară din California, fiind doar parţial susţinute (prin conexiunea motivaţională cu aceasta, la nivelul subplotului privind obţinerea fondurilor pentru finanţare), nu pot evita nici ele o anume ostentaţie - mai ales prin supralicitarea în imagini: reluarea mult prea expozitivă a acelor animaţii demo.
Pornind tot de la aceste schisme, se remarcă şi o anume inegalitate a jocului actorilor. Fără a străluci în mod special, Shia LaBeouf se achită totuşi onorabil de rol, dovedind că poate juca şi personaje de conţinut, nu numai pui de Indiana Jones şi custozi de transformeri. Reuşeşte să stăpânească dens şi compact relaţia cu Josh Brolin, la fel de bun ca-n "No Country For Old Men", aici în rolul lui Bretton James, un personaj inspirat clar din Bernard Madoff (deşi Stone, diplomatic, neagă orice asemănare voită). Deloc surprinzător, Michael Douglas reconstituie în tuşe sigure, dar fără a-l mai egala nici pe departe, portretul charismatic, alunecos şi complex al escrocului incorijibil şi imprevizibil Gordon Gekko, revenit după încarcerarea cu care se termina filmul din 1987, iar Carey Mulligan, deşi în general firească şi sensibilă, şarjează totuşi peste măsură în secvenţele emoţionale. Punctează interesant, în apariţii restrânse dar de efect, Frank Langella, Susan Sarandon şi mai ales Eli Wallach.
Dincolo de toate acestea, şansa satisfacţiei maxime rămâne într-un artificiu cronologic: dacă n-aţi văzut primul "Wall Street", nu vi-l puneţi înainte de a vă duce la ăsta, ci pe urmă! Aşa, actualul o să vă placă puţin mai mult, iar primul va încheia dipticul într-o notă cu adevărat convingătoare.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 octombrie, 2010, h. 09:30-10:53
Bucureşti, România

[rvn]

Asa cum am zis, vreau sa-mi reimprospatez memoria cu filmul din '87. acesta nu este decat o incercare slabuta de a reedita ideea din primul.
Michael Douglas a fost departe de ceea ce putea el pe vremuri sa joace, iar cei doi tinerei indragostiti, Mulligan si LaBoeuf, n-au aratat cine stie ce, ea prea plangacioasa si instabila, el slabut si la propriu si la figurat.
Nu stiu cat a salvat regia, dar pe total, filmul n-a aratat mare lucru. A fost o amestecatura de scene lacrimogene si conflicte personale cu dialoguri in care abundau termenii tehnici din sfera tranzactiilor la bursa si care erau greu de inteles si pentru specialisti.
Asta facea ca la un moment dat sa pierzi si firul...cel putin mie, asa mi s-a intamplat.
Vreau in schimb, altceva.
Haideti sa ni-l reamintim pe Douglas cand a primit Oscarul pentru rol:

http://www.youtube.com/watch?v=2eZliygf7QI

Mie una, asta imi intareste parerea ca momentul de glorie e acela cand ajungi in varf.Dupa aia, urmeaza caderea...
Cred ca nici Michael Douglas si nici Oliver Stone, n-au cum sa mai urce,soarele a apus cam demult pentru ei.

[PoliFanAthic]

Pe vremuri?

Am vazut recent Solitary Man cu Michael Douglas la fel de excelent ca in acele asa zise vremuri.

Ce mi-a placut cel mai mult la Wall Street a fost atmosfera filmului, pacat ca nu ajuta prea mult. Altfel, un soundtrack adorabil.

[rvn]

Pe vremuri?

m-am referit strict la filmul din 1987, pe care intre timp am reusit sa-l revad si vreau sa va spun ca imi mentin parerea.
Din punct de vedere al realizarii artistice, primul film este incomparabil mai bun ca acesta din 2010.
Exceleaza la toate capitolele: regie, scenariu, coloana sonora, interpretare de exceptie a celor doi,Michael Douglas si Charlie Sheen sunt de departe in forma lor maxima.
Imi pare rau s-o spun, dar noul film e doar "umbra" celuilalt si nici nu inteleg de ce s-a mai facut.
O continuare dupa atatia ani cred ca nu-si mai avea rostul, decat cu conditia sa fie cel putin la fel de bun.Mie nu mi s-a parut asa, din contra, dupa ce l-am revazut pe primul, dezamagirea a fost si mai mare.

[SMC]

Io,la iesirea din sala dupa vizionarea de presa ,am fost martoru' unei remarce ale unui reputat critic de film de-al nostru:"Eu n am inteles mai nimic din filmul asta,dar remarc replicile foarte bune ale lui Douglas..."I-am raspuns,desi nu mi se adresa mie:"Nici eu,desi am lucrat in domeniu".

[PoliFanAthic]

Cred ca Wall Street "2" era un film potrivit pentru zilele noastre, chiar un sequel a carei existenta ar fi putut fi justificata. Din pacate se rezuma sa fie o poveste ne-deosebita si prea putin incisiva.

Dar nu mi s-a parut rau, iritant sau enervant.

[Coshava]

Idee de tentativa de brainstorming : oare cum ar arata un "film de manual" despre criza actuala ( pina in faza asta cel putin - ca daca mai dureaza ceva riscam sa ajungem sa aven 1984 ... ) ?

Poate gresesc ( si rog a fi contrazis ) dar mi se pare ca Hollywood-ul e extrem de ... "retinut" in a transpune pe pelicula trauma actualei crize, analize, ceva pe-acolo.

[AlexanderCage]

In primul rand Shia LaBeouf nu stiu ce cauta acolo. Nu se compara cu personajul lui Charlie din prima parte care era extrem de 'strong' fata de cel al lui Shia.

Personajul lui Douglas si-a pierdut destul de mult din carisma in aceasta parte, iar ceea ce m-a deranjat cel mai mult a fost faptul ca s-au axat prea mult pe povestea dintre cei doi tineri indragostiti.

Carey Mulligan a fost pe langa, sau poate sunt eu prea acid.

Recomand Wall Street-ul original, acesta promitea multe dar singurele secunde care mi-au placut au fost cele cu aparitia lui Charlie la brat cu acele doua fete.

[danonino]

hm...

Fata aia, tunsa scurt, ziceai ca e baiatul din rolul principal.

Foarte complicat, incepe mai multe povesti pentru a le lasa neterminate. Finalul e subtire, cu tot cu twistul sau.
Drama fetei e lipsita de sens. "vai, esti jucator la bursa! Si tata a fost si il urasc pe el, hai sa ma marit cu tine" Putem ajunge a explica incercarea de schimbare iubitului, care se dovedeste a fi doar o transpunere al tatalui ei, om prezent la birou si numaratoare.
Ma asteptam la o revenire spectaculoasa, ea a avut loc si i-au fost acordate 2 minute si jumatate.

Nu are o tinta, e vaduvit de un traseu.

[c.ghevara]

Film de 2 lei. Lucruri care se întâmplă ca să se întâmple. Personajele se ceartă, se împacă, se despart, se reunesc fără motive temeinice. Un schematism feroce, de amatori, pentru spectatori idioţi. Fiica ofticată de ani de zile pe tată, până în punctul în care se ridică de la masă că nu-l poate suporta, îmbunată şi recucerită după un monolog explicativ de un minut, pe treptele de la recepţie. Tatăl face tot teatrul ăsta ca să reintre în posesia celor 100 de milioane. Dar va fi pe spate când vede DVD-ul cu embrionul. Fata se oftică şi îi spune iubitului "Cară-te!", şi el îşi ia gentuţa şi se tirează fără vorbă. Familia se reuneşte fericită în final în stradă... tatăl aduce suta de milioane înapoi şi e iertat. Îi spune fetei că e pereche bună cu LaBoeuf, şi LaBoeuf e reprimit etc. Poveştile cu Bursa, cu fonduri care se prăbuşesc pentru că apare o poveste pe website-ul lui peşte prăjit... Şi ce drac caută în tâmpenia asta Susan Sarandon?! Un film PENIBIL. Parcă-i după o reţetă din aia de epocă de aur a Hollywoodului: distribuţie care să atragă, un regizor cu firmă şi o poveste zero, care nu mai contează.

[rvn]

povestea ar fi fost mai interesanta daca fiica lui Gekko ar fi continuat traditia si ar fi fost un broker de temut pe Wall Street. Revenirea tatalui din inchisoare, n-ar fi fost decat un motiv de redeschidere a unor rani vechi. o incercare de a recastiga afectiunea fiicei putea genera desfasurarea generoasa a actiunii. Gekko ar fi putut fi "ingerul ei pazitor" , iar impacarea lor ar fi putut fi un frumos" happy end".

[Lino]

Mie una, asta imi intareste parerea ca momentul de glorie e acela cand ajungi in varf.Dupa aia, urmeaza caderea...

Cred ca ai vrut sa fii mult mai profund decat ti-a iesit!