"Medalia de onoare"

[rvn]

Peter Călin Netzer: „Acest film a fost pentru mine ca o terapie“


Doinel Tronaru


Regizorul filmului „Medalia de onoare“ dezvăluie culisele recentei producţii.Peter Călin Netzer mărturiseşte că acceptarea acestui scenariu nu a fost deloc întâmplătoare, iar lucrul cu Victor Rebengiuc şi „tinereţea“ spirituală a acestuia l-au ajutat să iasă dintr-o depresie profundă.

Victor Rebengiuc: „Cum să-i spun lui Ion Iliescu că ne-a vândut?“


Care a fost primul gând care v-a venit în minte când aţi ţinut în mână scenariul lui Tudor Voican?


Peter Călin Netzer: Sincer să fiu, am ezitat. L-am primit cu câteva zile înainte de concursul CNC şi trebuia să mă decid foarte repede. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost distribuirea lui Victor Rebengiuc în rolul principal. Lucru care a cântărit destul de mult în alegerea finală de a accepta să fac un film pe un scenariu scris de altcineva. Mai târziu mi-am dat seama că subiectul şi povestea au o anumită legătură cu mine. Că am acceptat intuitiv. Este foarte important să vorbeşti despre lucruri pe care le ştii, le cunoşti. Să fii onest în ceea ce povesteşti acolo pe ecran este elementar ca să fii credibil.

Cât de mult a fost modificat scenariul iniţial? În ce a constat contribuţia lui Răzvan Rădulescu?

Răzvan Rădulescu a făcut un fel de script consulting. Asta înseamnă că a mai introdus câteva scene în scheletul dramaturgic, a modificat şi adăugat dialoguri. Între timp am mai lucrat împreună cu Tudor Voican la câteva secvenţe. Am tăiat, am introdus altele. Iar draftul final l-am făcut singur. Vă pot spune că scenariul iniţial avea în jur de 80 de pagini, iar la intrarea în producţie 120.

De ce o pauză „de creaţie" atât de lungă între „Maria" şi „Medalia de onoare"? Cele două filme arată diferit, tematic şi stilistic. Cum aţi trecut de la un „stil" la altul şi de ce? Ce a declanşat această schimbare?

E aproape imposibil să trăieşti din cinematografie dacă nu cumva eşti şi producător sau faci altceva în domeniu. Iar pe mine nu m-a atras niciodată acest lucru. Fac filme din pasiune şi nu pentru a-mi câştiga existenţa din asta. S-au ivit alte oportunităţi mult mai atractive din punct de vedere financiar. Abordarea stilistică diferită a venit odată cu scenariul. Mi-am schimbat puţin viziunea cinematografică în ultimii ani. Dar cred că este firesc să se întâmple aşa. Dacă ar fi să fac „Medalia de onoare" astăzi, probabil că l-aş vedea altfel. Aş merge în altă direcţie. Asta nu înseamnă că ar exista schimbări majore în viziune, cum de altfel nu există o abordare radical diferită între „Maria" şi „Medalia de onoare".

Când şi de ce l-aţi ales pe Victor Rebengiuc pentru rolul principal? Dar pe Camelia Zorlescu?

Pe Victor Rebengiuc l-am ales de la bun început. Era singura şi cea mai viabilă variantă. Iar pe Camelia Zorlescu am ales-o după un casting destul de îndelungat. Mi s-a părut că formează cel mai bun cuplu cu Victor Rebengiuc în contextul scenariului.

Aţi recunoscut că îl admiraţi pe actorul Victor Rebengiuc dinainte de a-l alege pentru film. A fost dificilă relaţia dintre regizor şi actor, ţinând cont de acest aspect? Povestiţi-ne o întâmplare semnificativă de la filmări.

Nu, absolut deloc. Am repetat cu Victor Rebengiuc vreo 2-3 săptămâni înainte de filmare. Am discutat şi stabilit de la bun început personajul, iar la filmare a mers totul şnur. O întâmplare semnificativă despre Victor Rebengiuc este secvenţa filmată împreună cu Radu Beligan şi Tatiana Iekel. Scenă de vreo 5 minute, filmată dintr-un cadru, cu 5 pagini de text pentru Rebengiuc. Am repetat de cel puţin 20 de ori şi am tras 20 de duble. Ceea ce m-a fascinat este că Rebengiuc a jucat, interpretat, rostit dialogul identic în toate cele 40 de duble. Fără bâlbe, fără să omită o virgulă din text... Nu ştiu câţi actori din lume sunt în stare de o asemenea performanţă. Şi asta la 77 de ani.

Pentru distribuirea lui Mimi Brănescu, v-a inspirat cumva faptul că mai fusese „băiatul" lui Victor Rebengiuc în încă două filme?

Nu. L-am ales pentru că mi s-a părut că se potriveşte cel mai bine cu personajul din film. Şi, dacă îmi aduc bine aminte, Mimi jucase doar în scurtmetrajul lui Puiu împreună cu Rebengiuc. Al treilea film la care vă referiţi, „Marţi, după Crăciun", în care cei doi sunt distribuiţi ca tată şi fiu, a fost turnat mult timp după ce am terminat eu filmările.

Cum l-aţi convins să joace în film pe fostul preşedinte Ion Iliescu? Dar pe Băsescu să-şi dea acordul? Povestiţi-ne cum au decurs filmările de la Cotroceni. Câte duble au fost trase?

Povestea cu Ion Iliescu a fost destul de simplă. Am fost într-o audienţă la consilierul Victor Opaschi, căruia i-am dat scenariul. A urmat o întrevedere cu Ion Iliescu, în care i-am explicat cât de importantă este participarea lui pentru film. A acceptat fără să ezite prea mult. Mai complicat a fost să stabilim perioada filmării. A trebuit să sincronizăm agenda lui Ion Iliescu cu Palatul Cotroceni. Nu a fost nevoie de acordul lui Traian Băsescu. Totul s-a aranjat prin Valeriu Turcan. Mai complicat a fost să obţinem toate avizele necesare, de la SPP, verificarea şi accesul a peste 100 de persoane etc. Cred că totul a durat peste jumătate de an.

Ce indicaţii de regie a primit Ion Iliescu? Cum s-au înţeles pe platou Victor Rebengiuc şi Ion Iliescu? Au colaborat bine? Cât de mult v-aţi implicat în turnarea respectivei secvenţe?

Să fie el însuşi, să se comporte ca la o decernare normală. I-am lăsat şi libertatea de a improviza, dialogul lui în scenariu fiind mai mult schematic. S-a descurcat foarte bine. Pentru scena de la Cotroceni am făcut, pe lângă decupajul regizoral, şi o schiţă de unghiulaţie. Ne-am pregătit extrem de bine ca să fim cât mai eficienţi. Toată scena s-a turnat cu mai multe aparate şi nu s-au filmat mai mult de 3-4 duble. Rebengiuc şi Iliescu s-au înţeles bine. La un moment dat i-am surprins în camera de machiaj împreună cu Ion Lucian povestindu-şi bancuri.

Ştiu că i-aţi trimis recent un DVD cu filmul lui Ion Iliescu. Aveţi până în prezent o reacţie de vreun fel de la Iliescu?

N-am decât răspunsul că o să vină la premieră. Am înţeles că nu a văzut filmul pentru că vrea să-l vadă pe ecran mare în sala de cinema.

Ce diferenţiază „Medalia de onoare" de restul filmelor „noului val"? Consideraţi că filmul dvs. aduce ceva diferit - prin tematică şi prin maniera de a povesti?

Da. „Medalia de onoare" este un amalgam dintre un scenariu minimalist şi o tratare clasică. Am încercat să ies puţin din stereotipul de film minimalist şi să-l aduc către public, şi mai ales să adaug o tuşă proprie, să îmbogăţesc genul din punct de vedere vizual şi emoţional. Dar cu condiţia să rămân totuşi într-o cheie realistă.

„Medalia de onoare" este un film rotund, cu o poveste solidă, aşa cum nu prea s-au mai făcut la noi în ultima vreme. Aţi dorit special să realizaţi un film cu o construcţie clasică, riguroasă, şi să vă îndepărtaţi de experimentele „minimaliste" din ultimii ani?

Cred că este important ca regizorii din „noul val" să evolueze în direcţii cât mai diferite din punct de vedere stilistic, în care să se distingă unul de celălalt, să se recunoască personalitatea fiecăruia. Altfel există riscul de a face şi de a vedea acelaşi film.

„Medalia de onoare" este un senzaţional film despre bătrâneţe, pe linia lui „Umberto D" sau „Ikiru". V-aţi dorit această temă sau a apărut pur şi simplu din lectura unui scenariu foarte bun?

Propunerea scenariului lui Tudor Voican a venit chiar în perioada în care eram foarte interesat de tema bătrâneţii. Aveam pe atunci un alt proiect pe aceeaşi temă în dezvoltare, împreună cu Răzvan Rădulescu. Acesta este un alt motiv important pentru care am acceptat să fac acest film. Şi în plus, sigur că era un scenariu foarte bun.

Care este relaţia dvs. cu bătrâneţea? Ce aţi învăţat despre îmbătrânire realizând acest film?

Pe vremea aceea mă simţeam destul de deprimat şi izolat. Pot spune că acest film a funcţionat şi terapeutic pentru mine. Faptul că am lucrat cu actorii de vârsta a treia, care erau mult mai tineri decât mine din punct de vedere spiritual, m-a trezit. Mi-am dat seama că aceşti oameni sunt mult mai vii decât mine.

Dincolo de drama personajului principal şi de analiza complexelor de umilinţă şi a imposturii, filmul poate fi văzut şi ca un studiu al societăţii în macro, în ce priveşte valoarea socială şi recunoaşterea acesteia? De ce aţi inclus secvenţele cu monumentele dedicate eroilor din Bucureşti?

Sigur că da. Secvenţa cu monumentele nu exista în scenariu. Exista altă secvenţă pentru genericul de început, care până la urmă nu s-a mai filmat. În timpul prospecţiilor pentru locaţii, am tot trecut pe lângă monumentele dedicate eroilor din război şi mi-a venit ideea că ar fi mult mai adecvate pentru generic şi pentru povestea care va urma.

Cum credeţi că va primi publicul românesc filmul, comercial vorbind? Ce aşteptări aveţi de la apropiata premieră?

„Medalia de onoare" are toate ingredientele să aibă succes la public. E o dramă comică sau o comedie dramatică. Cred că există personaje şi situaţii în care se vor regăsi foarte mulţi. Este un film despre vulnerabilitate, relaţii familiale disfuncţionale, despre diferenţa de mentalităţi între generaţii, onoare, umilinţă, ipocrizie ş.a.m.d. E tratat într-o cheie umoristică şi umană. Spectatorii sunt de cele mai multe ori mult mai inteligenţi decât credem noi şi înţeleg, chiar şi inconştient, foarte multe lucruri. Sau cum a spus Victor Rebengiuc după ce s-a întors de la un festival: „A plăcut, domne, a plăcut". Oamenii merg cu filmul din punct de vedere emoţional. Şi, în plus, mai e şi distribuţia de excepţie: Rebengiuc, Iliescu, Beligan, Ion Lucian... chiar şi regretatul Gheorghe Dinică a jucat în film. Din păcate, a trebuit să scot secvenţa respectivă la montaj, din motive legate de lungimea filmului. Acea secvenţă va fi inclusă ca bonus pe DVD.

Care sunt cineaştii care vă influenţează, de la noi sau de aiurea? Sau cei preferaţi, dacă nu vreţi neapărat să stabiliţi legături directe?

Sunt foarte mulţi cineaştii care m-au influenţat şi alţii care mă influenţează în continuare. De pe o listă lungă i-aş putea enumera haotic pe Chaplin, Forman, Truffaut, De Sica, Fellini, Kusturica...

Nu v-a fost teamă că scena finală a filmului - masa cu multe personaje -, excelentă de altfel, ar putea fi considerată o citare, o imitare, ceva de genul acesta, a unei scene similare din „432"?

Secvenţa respectivă s-a filmat şi din alte unghiuri, în altă manieră. Există chiar o variantă de montaj din mai multe cadre. Cadrul final din film a fost realizat ca un master shot iniţial. La masa de montaj, însă, mi-am dat seama că secvenţa decupată în mai multe cadre nu rimează cu restul secvenţelor din punct de vedere stilistic. Aşa că am fost nevoit să păstrez dubla întreagă ca atare. Am considerat că este mai important să închei filmul în acelaşi registru decât să-l modific stilistic în final.

După „Maria" şi „Medalia de onoare", ce va urma? Aveţi deja ceva în proiect?

Da. Am deja un scenariu scris împreună cu Răzvan Rădulescu. L-am şi depus la ultimul concurs CNC, dar nu am câştigat finanţarea. Au fost favorizaţi regizori „culţi", ca de exemplu Ed Wood-ul nostru, Adrian Popovici, care nu ştiu dacă a depăşit 95 de spectatori cu ultimul lui film, „Eva". Din păcate, mai e drum lung până o să se schimbe ceva substanţial la CNC.

Autorul „Mariei"

Peter Călin Netzer s-a născut la 1 mai 1975, la Petroşani. După ce a semnat, de-a lungul anilor '90, mai multe scurtmetraje, a debutat în lungmetraj în anul 2003 cu „Maria", o dramă inspirată dintr-un caz real. „Fac filme din pasiune şi nu pentru a-mi câştiga existenţa din asta", spune regizorul.

Excepţional studiu al bătrâneţii

Pelicula „Medalia de onoare", de Peter Călin Netzer, este unul dintre evenimentele cinematografice ale anului. Terminat încă din 2009, filmul a mai fost văzut doar în festivaluri, iar pe plan internaţional şi-a adjudecat premii importante la festivalurile de la Salonic (cel mai bun actor pentru Victor Rebengiuc, cel mai bun scenariu şi Premiul FIPRESCI), Torino şi Miami. Totodată, la ediţia TIFF din acest an, Peter Călin Netzer a fost distins cu premiul de regie al festivalului, iar Victor Rebengiuc a împărţit un premiu pentru intepretare cu Ozana Oancea, actriţa principală din „Felicia, înainte de toate".

Scenariul scris de Tudor Voican şi „îmbunătăţit" de Răzvan Rădulescu analizează într-un mod magistral complexele de vinovăţie ale personajului principal şi mecanismul imposturii, fiind totodată şi un studiu în macro al societăţii, în ce priveşte valoarea socială şi recunoaşterea acesteia. O medalie de onoare primită, din eroare, de pensionarul Ion I. Ion, din partea MApN, îi va schimba întreaga existenţă şi îl va face să lupte din răsputeri pentru a-şi recâştiga demnitatea pierdută.

[Memeito]

Are vreo legatura filmul asta cu celebrul joc "Medal of honor", sau s-a gandit regizorul sa aleaga numele asta in speranta ca pustimea devoratoare de jocuri video o sa se ingramadeasca sa vada filmul?

[Pitbull]

Ce väd, nu-i adevärat...!

[rvn]

Are vreo legatura filmul asta cu celebrul joc "Medal of honor", sau s-a gandit regizorul sa aleaga numele asta in speranta ca pustimea devoratoare de jocuri video o sa se ingramadeasca sa vada filmul?

memeito,
incearca sa ajungi la unul din cinematografele unde ruleaza filmul. cum am spus si altui user intr-un mesaj anterior, n-ai sa regreti nici o secunda ca ai dat banii pe bilet.
in plus, vei castiga. ce?
o sa-ti dai seama dupa vizionare. oricum, iti recomand sa iei ca accesoriu un carnetel pentru notite. floricelele de porumb nu se potrivesc.

[civica65]

Ion Iliescu a lipsit de la premiera celui mai nou film românesc, "Medalia de onoare"!
GAZETA SPORTURILOR

Premiera de gală a filmului "Medalia de onoare“ în regia lui Călin Peter Netzer a avut loc în această seară la cinematograful Studio din Bucureşti. Lungmetrajul reprezintă debutul în actorie al fostului preşedinte al României, Ion Iliescu alături de Victor Rebengiuc, Ion Lucian şi Radu Beligan. La premieră a lipsit Ion Iliescu. Distribuţia filmului este plină de nume sonore - în rolurile principale îi regăsim pe Victor Rebengiuc şi Camelia Zorlescu, iar în roluri secundare pe Mimi Brănescu, Ion Lucian, Anca Pandrea, Radu Beligan, Costică Drăgănescu şi Doru Ana.

La premiera din această seară au participat sute de persoane care şi-au dorit să asiste la prima difuzare a filmului în cinematografele din România. După aproape 110 minute în care publicul a a plaudat cele mai extraordinare momente din filmul regizat de Netzer, la final actorii din film au urcat în aplauzele publicului pe scena cinematografului Studio. Maestrul Ion Lucian, din cauza problemelor şi a vîrstei, a fost singurul care nu a urcat pe scenă, dar a fost şi singurul care a adresat un mesaj celor prezenţi la premiera filmului. "Cuvintele nu pot fi decît de felicitare pentru acest minunat film românesc. Cu permisiunea dumneavoastră nu pot urca pe scenă, pentru că fiecare scară urcată trebuie şi coborîtă, iar mie nu mi-a plăcut niciodată să cobor în viaţă!", a spus Ion Lucian.

Victor Rebengiuc: "Înainte nu-ţi era teamă să mergi la meci!"

Victor Rebengiuc vine din nou pe marile ecrane, în rolul principal din "Medalia de onoare". Poţi să te rătăceşti într-un teatru. Uşor. Din afară, nu simţi pericolul, dar o dată ce treci prin intrarea actorilor din Teatrul "Bulandra", dai într-un labirint de culoare înguste, cu neoane şi multe uşi. La fiecare pas te ciocneşti de cîte o costumieră, o machieuză, un scenograf gata să-ţi ceară sufletul. Culoarele întortocheate duc spre holul mai larg din spatele scenei. În sfîrşit un bec cu lumină caldă şi nişte scaune, aranjate ca într-o sală de aşteptare. Pe unul din ele stă Victor Rebengiuc. Sau Apostol Bologa. Sau Ilie Moromete. Sau Tipătescu. Sau Victor Rebengiuc.

"Mai apărea cîte-un film curajos, cîte-o carte..."

- Aţi afirmat recent că ne lipseşte cultura...
- De fapt, avem o cultură înfloritoare, foarte frumoasă, formidabilă... Nivelul cultural general al ţării e cam scăzut.

- A scăzut faţă de acum 20 de ani?
- Nu, nu, a rămas scăzut.

- Din ce motive?
- Şi acum 20 de ani, ce nivel putea să fie? De vreme ce erau lucruri româneşti interzise, valori, opere de artă interzise, ce nivel putea să fie? Cultură la nivelul propagandei de partid! Apăreau conducătorii statului şi politica statului, mai apărea din cînd în cînd cîte-un film curajos, cîte-o carte mai curajoasă, dar ăla era nivelul.

- Acum mai avem gesturi din astea de curaj?
- Sigur că da, există, ce-ar putea să împiedice treaba asta? Există, cum să nu! Trebuie să existe oameni nemulţumiţi, oameni care vor ca lucrurile să meargă spre bine, oameni care să critice, care să dezvăluie starea lucrurilor actuale.

- Aţi spus undeva că românii sînt pomanagii.
- Ca şi multe alte naţii, românii apreciază într-un grad destul de înalt tot ceea ce vine gratis. Nu numai românii fac asta.

- Cam toată lumea.
- Da, dar pe mine mă enervează chestia asta.

- E cea mai gravă dintre metehnele românilor?
- Nu e cea mai gravă.

- Care ar fi cea mai gravă?
- Cea mai gravă? Nu ştiu. Nu răspund (rîde).

"Plecam o dată cu ciocanul"

- Aţi admirat şi sportivi?
- Am admirat, sigur că da, am admirat mulţi sportivi. Îmi plăcea şi fotbalul, mă duceam la meciuri. În ultima vreme, am fost stelist, pentru că Steaua era echipa pe care-am simpatizat-o eu cînd am început să simpatizez fotbalul. Pe atunci era echipa Carmen a lui Mociorniţa, care s-a transformat în momentul naţionalizării, în 1946, în echipa Armatei, CCA sau CSCA. Dar în ultima vreme nu mai am echipe favorite.

- De ce?
- Pentru că nu-mi place ce se întîmplă în fotbalul românesc. Nu-mi place goana asta după bani, nebună. Pe mine nu mă interesează cît costă un jucător, cîţi bani ia, pe mine mă interesează să joace fotbal. Or, nu se mai prea joacă.

- Nu numai la noi e goana după bani, şi francezii au problema asta.
- Păi, unde sînt francezii acuma? Dar ei se vor ridica mai repede decît noi.

- Aţi jucat fotbal?
- Am dat şi eu cu piciorul în minge, dar eu n-am fost sportiv de performanţă niciodată. Am jucat tenis de masă, volei, baschet, aşa, la şcoală, acolo. Am şi alergat, am încercat să arunc cu ciocanul. Aveam un coleg care făcea atletism şi am mers cu el, de mai multe ori. Dar plecam o dată cu ciocanul, nu puteam să-i dau drumul.

- Apostol Bologa aruncînd cu ciocanul...
- Eeei, a aruncat şi el, în civilie...

"Uite, Patzaichin, uite, Doroftei!"

- Care ar fi sportivul ideal?
- Lance Armstrong. El este sportivul ideal. A învins şi boala şi ani la rînd a cîştigat Turul Franţei

- A fost acuzat de dopaj.
- Şi s-a dovedit? Păi, sigur că ăia care pierd spun că-i dopat. Dar să fii dopat şapte ani la rînd şi să nu dai de urma dopingului, mi se pare hazardat să te încăpăţînezi să-l acuzi în continuare.

- Şi la noi, care vi se par sportivii ideali?
- Eee, au fost şi la noi. Uite, Patzaichin, uite chiar şi ăsta care face gălăgie pe la televizor, Doroftei. Au realizat ceva. Sînt o mulţime, gimnastele noastre, toate, care sînt destul de anonime, care nu sînt aşa de prezente...

- Nu sînt vedete.
- Din păcate, nu iau ochii publicului ca fotbaliştii. La fel şi rugbyştii pe care-i apreciez: muncesc mult mai mult decît fotbaliştii, sportul lor este mult mai greu, dar cîştigă mai puţin şi se văd mai puţin sau deloc chiar.

"Înainte nu-ţi era teamă să mergi la meci"

- De ce credeţi că nu se mai duce lumea pe stadion?
- Păi, ce să vadă pe stadioane? Cînd ştie că e în permanenţă înşelat acolo, că sînt blaturi care se fac! Omul se duce să vadă o luptă sportivă adevărată. Nu nebunia asta care se întîmplă acuma, cu fanatismul ăsta al banilor, cu bătăile dintre suporteri! Păi, dom'le, tu eşti simpatizantul unei echipe. Şi eu am fost! Dar în momentul în care era altă echipă mai bună decît echipa mea, nu puteam decît s-o aplaud. Şi să zic: "Dom'le, hai să fim atenţi, data viitoare să încercăm să fim mai buni decît ei!". Dar nu să mă duc să-l omor pe ăla pentru că a fost mai bun decît mine.

- Şi ăsta e principalul motiv?
- Te şi sperii! Ce să mai mergi spre stadion cînd se întîmplă lucrurile astea? Înainte nu-ţi era teamă să mergi la meci, să susţii echipa ta şi un altul de lîngă tine să susţină echipa lui, asta nu înseamnă că trebuie să ne scoatem ochii

- La Liga Campionilor vă uitaţi?
- Mă uit, da, mă uit. Nu cînd joacă echipele româneşti, că mi-e milă de ele.

- Poate fi comparat un meci bun cu un spectacol de teatru?
- Da, sigur că da. Păi, mă uitam la tenis, la Schiavone şi Wozniacki. Absolut superb, o nebunie de meci, nici nu ştiai cu care să ţii.

- Wozniacki e numărul unu...
- N-o să fie prea multă vreme, cînd o să joace alea două surori Williams.

- Vă plac surorile?
- Nu pot să spun că le iubesc, dar sînt bune, ce să faci? Sînt bune. Dacă sînt bune... Aici nu merge ca la fotbal, nu cumpără nimeni meciul...

- Preferaţi sporturi individuale sau de echipă?
- Nu fac diferenţa, spectacolul sportiv mă interesează, dacă o echipă poate să ofere un spectacol. Şi sînt, slavă Domnului, echipe din astea, am văzut meciuri, finala aia a Ligii, de anul trecut, Inter - Barcelona.

"E pustiu în atletism"

- "Naţionala" de fotbal cum vi se pare?
- Nu mă uit la aşa ceva, nu-mi inspiră încredere, n-am de ce să mă uit. Să văd un spectacol jalnic? Nu vreau să văd.

- Care sînt sporturile unde avem şanse?
- Nu-mi dau seama. Cu atletismul, de exemplu, nu ştiu ce se întîmplă. Am avut atleţi de valoare şi nu mai avem. În momentul de faţă nu prea mai ai cu ce să ieşi, la Olimpiade, la Mondiale. Nu mai ai atleţi capabili să fie pe primele locuri, să conteze.

- Cum era Gabi Szabo?
- Cum era Gabi Szabo şi au mai fost mai mulţi alţii. Acum e pustiu. Probabil că nu se investeşte, probabil că în ţările care au atletism bun există preocupare mai mare din partea oficialităţilor, din partea statului, investesc mai mult decît noi.

- S-au construit şi la noi săli de sport.
- Orice se face e bine: săli de sport, săli de spectacol. Depinde care ne sînt priorităţile. Ori noi sîntem atît de urmă în toate domeniile încît nu mai poţi să stabileşti priorităţi.

"E o poveste de viaţă, din zilele noastre"

- Aveţi rolul principal în "Medalia de Onoare". Despre ce e filmul?
- E o poveste simplă, normală. Nu-şi propune teme filosofice, sigur că s-ar putea trage nişte concluzii filosofice pe seama lui, dar el nu-şi propune treaba asta. E o poveste de viaţă, frumoasă, a unor oameni care trăiesc în zilele noastre, îi putem întîlni oricînd, oriunde.

- Cum colaboraţi cu regizorii tineri?
- Am mai lucrat şi sper să mai lucrez cu tineri. Pentru că mă înţeleg foarte bine cu ei, tinereţea nu e ceva care să te descalifice, dacă ai valoare. Spunea un scriitor sau un filosof francez, că "valoarea n-aşteaptă numărul anilor", "la valeur n'attend pas le nombre des annees". Asta e. Regizorul e tînăr, dar talentat.

- Aţi lucrat şi cu Pintilie, şi cu Ciulei...
- Ăştia nu mai sînt tineri, au fost tineri, ca şi mine (rîde). Şi erau şi ei talentaţi. Şi sînt, în continuare.

"Instinctele astea animalice nu-şi au locul, nu-şi au rostul pe stadioane. E ceva care ar trebui canalizat către junglă"

Îi dă replica lui Iliescu
Un pensionar primeşte o decoraţie din partea şefului statului. E doar începutul poveştii din "Medalia de onoare", film pe care îl puteţi vedea în cinematografe începînd de astăzi. În rolul eroului întîmplător apare Victor Rebengiuc, iar în rolul preşedintelui, ţinînd cont că acţiunea e plasată în 1995, a fost distribuit Ion Iliescu. "Medalia de onoare" a strîns zece "medalii" la festivalurile de film de la Miami, Torino şi Tesalonic.

[marius_em]

Sper sa ma insel, dar ce a facut Rebengiuc in filmul asta nu cred ca se va mai vedea multa vreme in cinematografia noastra, cum nu s-a mai vazut nici o reprezentatie actoriceasca la un asemenea nivel in filmele post-decembriste.
Si, din toate filmele sale, aici mi s-a parut cel mai bun rol al sau, parca si-a turnat sufletul pe ecran. Mi s-a lipit de inima omul asta, parca am redescoperit talentul sau imens.
Am fost suprins, mai ales ca dupa plimbarea sa menajata prin Nunta Muta, aveam impresia ca a inceput s-o lase mai usor.

[Mercutio]

Sper sa ma insel, dar ce a facut Rebengiuc in filmul asta nu cred ca se va mai vedea multa vreme in cinematografia noastra, cum nu s-a mai vazut nici o reprezentatie actoriceasca la un asemenea nivel in filmele post-decembriste.
Si, din toate filmele sale, aici mi s-a parut cel mai bun rol al sau, parca si-a turnat sufletul pe ecran. Mi s-a lipit de inima omul asta, parca am redescoperit talentul sau imens.
Am fost suprins, mai ales ca dupa plimbarea sa menajata prin Nunta Muta, aveam impresia ca a inceput s-o lase mai usor.

subscriu. scena din oglinda o depaseste pe cea al lui de niro din taxi driver, am ras cu lacrimi.
apoi scena de la sfarsit mi se pare extraordinara, rebengiuc joaca genial amestecul de sentimente de emotie si bucurie la sosirea fiului, culpabilitate in acelasi timp fata de el, multumire ca a reusit sa rezolve cumva cu medalia, jena ca nu e chiar medalia lui, apoi putina deceptie cand vede ca nora lui si copilul sunt cam colorati, adaugand ingrijorare atunci cand copilul ii ia medalia din piept, lasandu-se aproape coplesit la sfarsit de toate. nu stiu ce alt actor ar fi fost in stare sa faca acest rol. cred ca va ramane un film de referinta.

[rvn]

pe mine m-a uimit intotdeauna usurinta si naturaletea cu care interpreteaza rolurile, tipice marilor actori si deasemenea puterea de atractie asupra sepctatorului. practic, el singur, poate duce un film intreg. nu-si eclipseaza colegii ci doar se distinge ca fiind eroul iar ceilalti il secondeaza in mod inspirat, lasandu-i cale libera sa-si exprime talentul.

[Lecart]

E intr-un mare fel, filmul.

[omudindulap]

Nu-mi aduc aminte de vreun film romanesc recent care sa fi fost atat de laudat. Bube n-are?

[paul_aramis]

îl face pe Iliescu vedetă. adicăştelea nu era de ajuns ce VIP era, amu' îi şi star dă cinema

[omudindulap]

Ha, ha, un Reagan intors.

[paul_aramis]

mai degarbă Grace Kelly. că are atâta graţie când jonglează prin politică...

[rvn]

Nu-mi aduc aminte de vreun film romanesc recent care sa fi fost atat de laudat. Bube n-are?

daca nu era keepy autosuspendat, avea destule...
paul,
cica Iliescu n-a putut fi inlocuit, trebuia sa joace musai rolul. dar el, modest cum e, a evitat pana si sindrofia de la lansare....

[Pitbull]

Comenta cineva, nu mai stiu pe unde, c-ar fi câteva anacronisme (o Dacie Logan avant la lettre, jargonul copiilor de la bloc, etc...)
Eu am o micä problemä cu structurile dramaturgice de tip "märgele pe atä" (mai ales în cazul finalului); am detaliat în analizä. But this is just me. Nu-nseamnä cä-i musai o bubä.
Altfel... stau si mä gândesc... Nu, chiar nu-mi vine nimic în minte...

[rvn]

"Medalia de onoare"
Mărirea şi decăderea lui Ion I. Ion


Un apartament de bloc ticsit de mobile. Zgomote ce pătrund prin pereţi. Un poştaş care aduce pensia. Şi doi soţi între care a încetat orice comunicare.

Aşa începe "Medalia de onoare" a regizoruui Călin Netzer, a cărui premieră oficială în România are loc mâine, o radiografie concomitentă a două epoci. Cea a anului 1995 şi, prin elementele poveştii, prin reacţiile şi mai ales prin replicile personajului principal, cea de dinainte de 1989.

Ion I. Ion este un personaj meschin, cu antecedente odioase chiar, care şi-a denunţat fiul la miliţie pentru că voia să plece din ţară, gest ce i-a atras muţenia soţiei şi refuzul fiului, ajuns în Canada, de a-i vorbi. Rău platnic, zgârcit, uşor fanfaron, atoateştiutor, încercând să depăşească printr-un comportament obişnuit oprobriul celor din jurul lui, Ion I. Ion are momentul lui glorie. O medalie de onoare conferită de Ministerul Apărării. De aici încep, de fapt, adevărata poveste şi profilul psihologic al personajului.

Pelicula lui Netzer, bazată de scenariul semnat de Tudor Voican la lucrarea sa de diplomă, are marele merit de a evita toate capcanele unui astfel de subiect. Cu implicaţii politice fără a fi un film politic, cu drama unui om fără a deveni nicio clipă patetic, cu personaje "de carton" care nu sunt cu adevărat ridicole, regizorul reuşeşte o poveste la marginea verosimilului, spusă simplu şi cu un umanism aproape deconcertant.

Actorul Ion Lucian, care interpretează rolul preşedintelui asociaţiei veteranilor de război, declara la conferinţa de presă: "Filmul mă uluieşte prin simplitatea care se dovedeşte până în final o realitate plină de sensuri. Până la cele mai mici amănunte, Netzer a reuşit să comenteze o situaţie: dintr-o cerere respinsă, dintr-un ghişeu care cade violent peste viaţa unui om, într-o simplă secvenţă... Sunt convins că foarte mulţi dintre spectatorii acestui film se vor recunoaşte, dar şi că foarte mulţi vor sughiţa".

Scenariul bazat pe o poveste cvasi-reală, care a circulat din gură în gură, are datele unei istorii de succes şi o capacitate de a sugera psihologic o anumită atmosferă. Regizorul conferă poveştii un cadru aproape clasic, o lasă să curgă, îi creează un decor realist, o aduce printre spectatori cu un firesc remarcabil, cu accente de umor şi cu un umanism pe care îl regăsim rareori în cinematografia românească contemporană. Dar marele merit este al echipei de actori.

Protagonistul, Victor Rebengiuc, reuşeşte, ca întotdeauna, un rol magistral. Începând cu datele fizice - mersul, mimica de o mobilitate uluitoare în pofida imensei economii de mijloace, gestica -, continuând cu inflexiunile vocii, de la umilinţă la fanfaronadă, de la siguranţa de sine la interogaţia mirată, el construieşte un personaj de o accentuată complexitate psihologică, purtând marca timpurilor în care a trăit, imposibilitatea de a scăpa de redundanţele de gândire fals patriotice şi de un respect faţă de autoritate mergând până la naivitate. Ion I. Ion are, într-o conversaţie telefonică cu fiul său, în care îi povesteşte că este invitat de preşedintele ţării cu ocazia decernării medaliei, o replică relevantă. La reacţia fiului, care îi spune probabil că preşedintele este un securist, el răspunde: "Cum o să fie securist?! E preşedintele ţării". Rezultatul este o dimensiune umană conferită personajului, o undă de înţelegere a frământărior lui interioare, aparent meschine, dar care reprezintă dorinţa de respectabilitate şi de reconsiderare, într-un fel, a unei existenţe insignifiante.

Îi dă replica actriţa Camelia Zorlescu, aproape fără nici un cuvânt în mai mult de jumătate din film, expresivă în muţenia ei, în gesturile mecanice, în privirile dispreţuitoare. Zgârcit cu declaraţiile privind rezolvarea rolului, Victor Rebengiuc remarca: "Este un rol care mi-a adus cele mai multe premii din cariera mea. Nu ştiu dacă este cel mai bun, dar este cel mai premiat" (Premiul pentru Cel mai bun actor la Salonic, Premiul pentru Cel mai bun actor în rol principal la Festivalul Transilvania şi Menţiune Specială la Torino).

Ceilalţi actori, cu roluri mult mai mici ca întindere, au apariţii pregnante, de la adevăratul erou de război, interpretat de Radu Beligan, la proaspătul debutant în lumea filmului, Ion Iliescu, jucând propriul rol, expresiv şi sobru în acelaşi timp, în scena felicitării medaliaţilor.

Regizorul mărturisea că a acceptat intuitiv acest scenariu şi pentru faptul că nu mai făcuse de mult un film, dar şi pentru oportunitatea de a lucra cu actori de renume. Explicând că tratarea este oarecum clasică, pentru că a încercat să îmbine minimalismul, dominant în filmul românesc contemporan, cu propria viziune cinematografică, regizorul aprecia că, probabil, "colegii mei vor trebui să-şi găsească de-acum încolo o viziune proprie, pornind chiar de la această bază. Dacă se va continuă stilul minimalist, există riscul să nu mai recunoşti autorul".

O remarcă specială se cuvine decorului şi, mai ales, costumelor, ele însele caracterizând o epocă şi un stil de viaţă.


Pelicula a fost selecţionată şi la Premiul "LUX 2010" pentru cinematografie al Parlamentului European, ce va decernat pe 24 noiembrie, la Strasbourg.

semnat,
Victoria Anghelescu
Cotidianul

[paul_aramis]

ei na, şi Divertis şi (ăia de la... ăia frate de îl făceau pe Jiji, dom'le ce lapsus am! Mondenii!!!) au/aveau imitatori foarte buni pe rolul ăsta.

[rvn]

eu chiar m-am gandit la Gretcu, dar probabil au preferat autenticitatea.
curios este ca ei chiar au recunoscut ca strainii care au vazut filmul, habar n-aveau ca acela era chiar fostul presedinte al tarii in propriul rol!

[paul_aramis]

Rebengiuc joacă extraordinar. da' mie mi-a plăcut funcţionara de la ghişeu ... Cerasela Iosifescu.

[Lecart]

da' mie mi-a plăcut funcţionara de la ghişeu ... Cerasela Iosifescu.

True story, m-a impresionat si pe mine, joc natural, ascutit.

Cat despre Iliescu, o facatura cu vreo sosie sau alt actor ar fi redus mult prea mult din emotia si rezonanta secventei. (pe langa valentele de marketing, evident)