Articolul zilei - viata bate filmul

[Judex]

Doamne, Dumnezeule!!!
http://www.hotnews.ro/stiri-internat...otestatari.htm

[copila_satanista]

foarte foarte tare!

[yna24]

Alexandru Tocilescu" Scrisoare către ţara mea"

"Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă“, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină.

Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“.

Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri.

Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc.

Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.

Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.

Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.

Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic.

M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "

Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi, declară invitatul Alexandru Tocilescu, care a mai adăugat că media românescă e vinovată pentru genocid cultural.

Buna seara,
vreau să vă las un mesaj despre această postare, care sper să vă fie de folos:
Tocilescu NU A SCRIS ACEASTA SCRISOARE/PAMFLET!

verificaţi sursa aici:

http://www.soim.ro/story.php?title=s...ndru-tocilescu

[Ipu]

La ce mai servește suveranitatea națională, dacă românii nu mai au curaj să vorbească românește?

Manele în metroul berlinez (Deutsche Welle, 17 mai 2010)
http://www.dw-world.de/dw/article/0,,5581374,00.html

[Dragomara]

Un articol din interesant: http://www.jurnalul.ro/stire-film/ca...ru-544591.html

[Dragomara]

Dan Iordăchescu: "Poporul ăsta se ucide singur"

[Floydman]

http://www.zf.ro/business-hi-tech/vi...dolari-6172139

[Dragomara]

http://www.jurnalul.ro/stire-evenime...in-544805.html

[Dragomara]

Încă o serie de articole Scientia.ro: Epoca lipsei de raţiune (1).

[Dragomara]

LECTIA despre SOCIALISM.

Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen, dar ,odata a picat o grupa intreaga.

Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, toata lumea EGALA !

Profesorul le-a spus, "OK, vom face in grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota, astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi nota A.”

Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit un B. Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat
mai putin au fost bucurosi.

Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o "pomana", asa incat si ei au studiat mai putin.

Media celui de-al doilea test a fost D !!! Nimeni nu mai era fericit.

Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost F (picat).

Notele nu au fost crescatoare deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia.

Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul ar fi picat in final deoarece, atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa aiba succes.
Nu putea fi o explicatie mai simpla.

Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul

"Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul ei, nu primeste pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva.
Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca cealalta jumatate va avea grija de ea, si cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.”

”Nu poti multiplica bogatia divizand-o."

(Sursa: e-mail)

[Ipu]

Un sofism ușor de demontat.

Socialismul nu propune recompense egale și nici de-favorizarea celor valoroși, ci, dimpotrivă, eliminarea privilegiilor nemeritate de care se bucură cei care nu produc plus-valoare.
Iată o opinie radicală (pe care nu ne-o asumăm, evident) și, pe cât de șocantă, pe atât de edificatoare, exprimată de un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

[Dragomara]

Joi, 3 Iunie 2010

Cine este românul care ajută FBI să afle adevărul

de ANDREI LUCA POPESCU

Criminalistul Cătălin Grigoraş a descoperit cum, din zumzetul reţelei electrice, poate stabili dacă o înregistrare a fost măsluită.

Becurile, prizele sau aparatele care consumă curent electric pot deveni martorii care îi spun adevărul despre o înregistrare audio-video expertului criminalist Cătălin Grigoraş. Când judecătorii, procurorii sau chiar unele servicii străine de securitate îi cer lui Grigoraş să stabilească ziua şi ora la care a fost făcută o înregistrare sau dacă cineva a şters ori a adăugat ceva nelalocul lui, expertul are de făcut un singur lucru: să asculte zumzetul reţelei electrice.

„De opt ani stochez semnalul"

Reţeaua emite un semnal neregulat de foarte joasă frecvenţă, în jurul valorii de 50 de hertzi (Hz). Nu e perceput de urechea umană, dar este captat de orice aparat de înregistrat. „Este ca o amprentă electrică a timpului, cauzată de reţeaua electrică şi de radiaţia electromagnetică. De 8 ani eu stochez, 24 de ore din 24, acest semnal într-o bază de date. Nu am altceva de făcut decât să compar semnalul de pe înregistrare cu cel din baza mea de date", face el ca totul să sune simplu. Nimeni nu-l poate păcăli pe expert: „Variaţia de 50 de hertzi este aceeaşi şi la mine acasă, şi la tine acasă, fie că facem înregistrarea în Bucureşti sau oriunde în Europa Continentală. E complet aleatorie, nimeni nu o poate prezice nici măcar peste 10 secunde. Asta îi ajută enorm pe criminalişti". Metoda lui Cătălin Grigoraş, denumită analiza ENF (Electrical Network Frequency), a început de curând să fie folosită de Poliţia Metropolitană din Londra, la începutul acestui an salvând procesul în cazul unei crime ce a făcut vâlvă. Reprezentanţii poliţiei au explicat, marţi, pentru publicaţia britanică „The Register", că metoda lui Grigoraş i-a ajutat până acum în cinci cazuri importante şi că este vitală pentru anchetele în care autenticitatea probelor audio-video este pusă la îndoială. Profesorul Alan Cooper, unul dintre cei mai titraţi criminalişti britanici, a declarat pentru „The Register" că „americanii sunt foarte interesaţi" de metoda lui Grigoraş şi că „este, poate, cea mai importantă descoperire în domeniu de când au fost dezvoltate tehnici pentru analiza casetelor Watergate".

Când îi pomeneşti de colaborarea cu FBI, Grigoraş zâmbeşte şi nu spune mai nimic: „No comment. Nu pot să vorbesc despre cazuri reale. Tehnica mea este folosită din ţări ca SUA sau Marea Britanie până în Cipru, Polonia, China sau Brazilia".

Telenovela celor 50 de hertzi

Cătălin Grigoraş şi-a făcut publică tehnica în 2003. Momentul descoperirii seamănă însă cu povestea mărului care i-a picat în cap lui Isaac Newton. În 1991, era student şi voia să capteze semnale de frecvenţă foarte joasă. „Mă loveam de limita celor 50 de hertzi. Mă încurca la măsurători", îşi aminteşte Grigoraş. Fisa i-a picat abia în 1996, când, lucrând ca expert la SRI, a avut de analizat o înregistrare: „M-am reîntâlnit cu acelaşi semnal de 50 de hertzi, care mi-a permis să văd discontinuităţi. Erau de fapt ştergeri, alterări ale informaţiei audio. Se spune că de la ură la dragoste e doar un singur pas. Am început să îndrăgesc instantaneu acest semnal, pentru că nu mă mai încurca, ci îmi era extraordinar de util". De atunci până în 1999, când a părăsit SRI pentru laboratorul Ministerului de Interne, Grigoraş se amuza văzând cum mari şefi din SRI îi trimiteau uneori la analiză probe audio-video gata măsluite, cu pasaje şterse sau cu mixaje incriminatoare.

Tehnica mea este ca o amprentă electrică a timpului.

Surse:
http://www.romanialibera.ro/actualit...ul-188753.html
http://www.theregister.co.uk/2010/06/01/enf_met_police/
http://www.forensicav.ro/download/20...0Grigoras_.pdf

[Dragomara]

Sergiu NICOLAESCU

L-am admirat dintotdeauna, am vazut aproape toate filmele pe care le-a regizat, i-am citit interviurile, l-am urmarit in interventiile televizate.
Nu m-am indoit de profesionalismul sau, dar, in acelasi timp, mi l-am imaginat ca pe un om foarte dur.
Aveam senzatia ca stiu totul despre el.
M-am inselat.
Abia dupa acest interviu am realizat, de fapt, ce se ascunde in spatele imaginii sale si am aflat, din povestile sale fascinante, de unde vine izvorul nesecat al inspiratiei celui mai prolific regizor roman, Sergiu Nicolaescu.

Si astazi o vad pe mama la toate premierele mele, pe acelasi loc

Tango: Toata lumea va admira stilul foarte precis de a lucra, vi se spune des ca lucrati ca un neamt. Asa ati fost crescut sau v-ati autoeducat?
Sergiu Nicolaescu: Sigur ca amandoua s-au combinat.
Exemplul tatalui meu, pe de-o parte, si propria mea fire, pe de alta parte.
Eu sunt pe jumatate machedon, iar ei sunt foarte darji.
Cateodata, in sens negativ.
De pilda, in perioada legionara, ei au fost foarte implicati.
Erau de-a dreptul fanatici.
Erau patrioti, dar cauza era negativa.
De aceea a si disparut miscarea.
Dar asta e o alta poveste.
Tango: Erati la fel de meticulos si in copilarie?
Sergiu Nicolaescu: Da.
De mic copil eram foarte bine organizat.
Jocurile mele aveau o istorie, niste reguli pe care le scriam seara, acasa.
Niciodata nu stricam vreo jucarie, din contra, le reparam pe ale altora.
Tango: Ati avut o copilarie frumoasa?
Sergiu Nicolaescu: Am avut o copilarie fantastica.
A fost cea mai frumoasa perioada din viata mea.
Eu adolescenta nu am avut, dar copilaria a fost de vis.
Stateam la Timisoara, pe strada Paris, langa linia tramvaiului 4, iar dincolo de sine era un maidan.
Ei, tot terenul acela era domeniul meu.
Aveam o gasca de 38-40 de prieteni cu care ne jucam de dimineata pana seara.
Si tot ce am trait acolo mi-a influentat existenta ulterioara.
Mai toate filmele mele contin cate o frantura din acei ani.
Tango: Stateati de dimineata pana seara afara? Nu erati la scoala?
Sergiu Nicolaescu: Pe timpul razboiului, scoala se facea doar 3 luni pe an.
Si restul de 9 luni eram liberi sa ne jucam.
Tango: Care ar fi primele amintiri pe care le aveti din copilarie?
Sergiu Nicolaescu: Jocurile teribile.
Inca de la Targu-Jiu, unde am stat primii cinci ani de viata.
Ne jucam pe malul Jiului.
Apoi tata, care era inginer de drumuri si poduri a fost mutat la Timisoara.
Tango: Ce relatie ati avut cu tatal dumneavoastra?
Sergiu Nicolaescu: Din pacate nu una foarte apropiata.
Tata lipsea foarte mult de acasa.
Abia prin ’58, cand ne-am mutat in aceeasi cladire, am reusit sa-l cunosc mai bine.
Tata muncea foarte mult.
Eu cu el seman.
Eu tot ce fac, fac prin munca.
Munca asidua.
De aceea multi ma invidiaza, dar nimeni nu ma imita.
Tango: Banuiesc ca nu intelegeati programul foarte incarcat al tatalui dumneavoastra...
Sergiu Nicolaescu: Intr-adevar.
Mama era o femeie foarte sentimentala si a suferit foarte mult din cauza lipsei tatei de acasa.
Tango: Sa inteleg din tonul vocii dumneavoastra ca legatura cu mama a fost mult mai puternica...
Sergiu Nicolaescu: Categoric...
Am iubit-o enorm.
Era o femeie extraordinara.
De un patriotism iesit din comun.
De cand eram copil de tata, mama ma legana si imi canta cantece patriotice.
Azi poate parea o scena stupida.
O mama tanara, de 20 si ceva de ani, care-si iubea copilul si tara.
Ma bucur enorm ca a apucat sa vada succesul meu in lumea filmului.
Si astazi, daca ma duc la cinematograful Patria, o vad pe mama la toate premierele mele, pe acelasi loc, extrem de mandra si fericita.
Tango: Parintii v-au tinut din scurt?
Sergiu Nicolaescu: Nu.
Am avut parte de o libertate totala din partea lor.
Tata nici nu a stiut cand am terminat liceul.
Ma intreba „dar tu in ce clasa esti?“.
Niciodata parintii mei nu au fost la scoala unde invatam.
Nu era nevoie.
Invatam foarte bine si ei aveau incredere in mine.
Tango: Cum era liceanul Sergiu Nicolaescu?
Sergiu Nicolaescu: Fiindca traiam momente zbuciumate ale istoriei, nu puteam fi prea calm.
I-am admirat si respectat mereu pe nemti, dar, in acelasi timp, ma bateam cu ei.
A ramas celebra o bataie intre liceul nostru si cel german.
A venit si Antonescu atunci sa potoleasca spiritele.
In 1940.
Tango: Dar ce motive aveati sa va bateti cu elevii nemti?
Sergiu Nicolaescu: Ne era ciuda pe lucrurile pe care le aveau.
Ei aveau uniforme, noi nu, ei aveau cursuri de aeromodelism, faceau sport, primeau din Germania tot felul de materiale...
Si totul a pornit de la noi: am aruncat cu rosii intr-un grup de la liceul german ca sa le patam uniformele acelea impecabile.
Dupa cateva zile m-au prins singur si m-au batut, astfel incat mama nu m-a mai recunoscut.
Apoi ne-am luat revansa si ei au venit cu tot liceul peste noi.
Dupa incident ne-au inchis liceul si ne-au luat la intrebari, stiau ca eu pornisem totul.
Si am fost sincer, le-am spus celor de la Bucuresti care facusera ancheta ca ne era ciuda pe nemti, ca ei aveau uniforme, ca ei aveau conditii...
Cand ne-au redeschis liceul aveam si noi uniforme...
Oricum, ii admiram foarte tare pentru cat erau de bine organizati.
Mult mai tarziu, cand am ajuns in Germania, am observat ca eu devenisem mai neamt decat ei.
Acea perioada a copilariei a fost universitatea mea de cinematografie
Tango: Ati avut o copilarie extrem de activa inteleg...
Sergiu Nicolaescu: Categoric.
Descoperisem, de exemplu, pe dealul de langa noi, o intrare in subteran care ducea la toate cladirile importante din Timisoara.
Erau subteranele turcesti.
Toate cladirile mari actuale fusesera cladite pe vechile fundatii turcesti.
Si noi intram peste tot.
In sinagoga, in cazarmi, in alte licee, peste tot.
Eram exploratori.
Mai mult, am descoperit ca reteaua de subterana trece pe sub Bega si ducea la Lugoj, la 50 de kilometri distanta de Timisoara.
Era o subterana in care puteai sa mergi calare.
Dar erau si parti surpate, in care se putea inainta numai pe burta.
Ne taram centimetru cu centimetru, cu lumanari aprinse pentru a verifica cantitatea de oxigen.
Tango: Dar nu era extrem de periculos? Cati ani aveati?
Sergiu Nicolaescu: Eu 8-9 ani, dar aveam si pusti de 4-5 ani cu noi.
Odata nis-a intamplat ceva destul de grav.
Cum inaintam noi pe burta, la un moment dat s-a stins lumanarea.
Si am dat retragerea.
Din pacate, in coada era un copil de 5 ani care nu stia cum sa se mai intoarca.
Am inceput sa-i descriu fiecare miscare pe care o are de facut, dar nu era usor.
Ba mai adormeam din lipsa de aer, ba ne mai trezeam si continuam, iar adormeam.
Am reusit sa iesim abia dupa doua zile in care nu am mancat, nu am baut.
La gura de intrare erau adunati pompieri, politisti, parintii mai mult morti decat vii, de ingrijorare...
Nu mai sperau sa ne gaseasca teferi...
Si chiar am fost la un pas de moarte.
Tango: Ati mai avut si alte patanii?
Sergiu Nicolaescu: Oho...
De pilda, tot cu prietenii mei obisnuiam sa furam.
Ce ?
Obuze.
Arme.
Uniforme.
Dadeam cu ciocanul si scoteam din obuz praful de pusca.
Erau ca niste macaroane carora le dadeam foc in mijlocul strazii, in spatele fetelor. Iar cu armele furate trageam.
Nimeni nu ne intreba nimic, nimeni nu ne-a prins niciodata.
Apoi mergeam in groapa de gunoi, tot in cautare de obiecte speciale.
Filmarile mele prin gropile de gunoi ale Bucurestiului de acolo s-au inspirat.
Tango: Dar ce cautati dumneavoastra acolo?
Sergiu Nicolaescu: Noi cautam cauciuc sa facem prastii.
Si apoi vara plecam in munti, cate 2- 3 luni.
Tot asa, pe la 10-11 ani.
Ne luam de acasa provizii si cand se terminau mai impuscam cate un animal, il pregateam la foc... era senzational.
Iar cand ploua, ii adunam pe toti in jurul meu si le povesteam aventurile mele fantastice din primul razboi mondial.
Pure fictiuni, evident.
Dar asa mi-am antrenat imaginatia.
Pe baza unor evenimente reale.
Imi place sa spun ca acea perioada a fost universitatea mea de cinematografie.
Tango: Desi nu erati nici la liceu...
Sergiu Nicolaescu: Eu am terminat liceul in doi ani.
Am facut de doua ori doua clase intr-un an.
Am terminat liceul la 16 ani, am dat la trei facultati, am intrat la toate trei, dar am plecat la marina.
Visul meu a fost intotdeauna sa fiu ofiter de marina.
Stiam pe dinafara toate navele de razboi, cu date precise, numar de tunuri, de ofiteri.
Am intrat primul pe toate unitatile militare.
Dar pe 5 ianuarie 1948 l-au arestat pe tata si m-am reformat de la Marina, dupa nici doi ani de scoala.
A trebuit sa ma angajez ca muncitor ca sa intretin casa.
In toamna aceluiasi an am intrat la Politehnica.
Vroiam sa-mi continui studiile, chiar daca lucram in fabrica si faceam sport de performanta.
Am trait clipe grele, si la marina si dupa aceea.
Tot ce era mai prost in acea perioada am trait eu.
Acum, privind in urma, nu-mi vine sa cred prin ce am trecut.
Tango: Dar de ce ati vrut sa terminati liceul mai repede?
Sergiu Nicolaescu: Ma simteam prea matur ca sa mai staupe bancile scolii.
Aveam deja experienta eliberarii orasului.
M-am implicat in asediul si eliberarea Timisoarei.
Tango: Cum? Ce ati facut?
Sergiu Nicolaescu: Nu vreau sa spun mai multe.
Nu am vorbit niciodata nici de asta, nici de copilaria mea, pentru ca astazi astfel de intamplari pot parea absurde, pot parea mincinoase.
Nu stiu nici macar daca sunt interesante pentru cineva.
Doar in filmele mele se intalnesc experientele mele de atunci.
In „Duelul“, de exemplu, am „inventat“ o banda de copii exact ca banda mea.
Cu tot cu subsolurile noastre.
De trei ori am dus revolverul la tampla si am apasat pe tragaci
Tango: Apropo de filme. Va duceati la cinematograf in copilarie ?
Sergiu Nicolaescu: Enorm de mult.
Furam de acasa o sticla de cognac, de lichior, ii dadeam celui de la intrare si ma lasa toata ziua in cinematograf.
Vedeam o pelicula de 4-5 ori la rand.
Chiar cand inca nu stiam carte.
Ma rugam de cate cineva mai amabil sa-mi citeasca subtitrarea.
Si daca ma intreba cineva cum e un anumit film, calculam cate zile m-am gandit eu la acel film.
Daca ma gandeam 3-4 zile, era bun.
Daca ma gandeam mai mult de o saptamana, era exceptional.
Daca in clipa cand ieseam de la cinema deja ma gandeam la altceva, era clar.
Pana azi tot asa clasific peliculele pe care le vad.
Tango: Totusi, de ce nu vreti sa povestiti tot ce vi s-a intamplat?
Multe lucruri le treceti sub tacere.
Sergiu Nicolaescu: Am trait din plin istoria.
Dar, din pacate, am vazut ca e neinteresant astazi.
Spun doar ca nu am avut adolescenta.
Am intrat direct din copilarie in maturitate.
Dur de tot.
Scoala razboiului este extrem de nemiloasa.
Tango: Si ce lasa in urma?
Sergiu Nicolaescu: O indiferenta totala fata de viata.
Cel putin mie asa mi-a lasat.
Eu aveam de mic un revolver in casa, de care mama stia.
Si de trei ori l-am luat si «m-am jucat» cu el.
Adica de trei ori l-am dus la tampla si am apasat pe tragaci.
Atatea parale dadeam pe viata mea.
Va suna cunoscuta tema din «Supravietuitorul»?
Teoretic, nu aveam niciun motiv sa o fac, dar aveam o lehamite fata de tot.
Nu ma gandeam nici la mama, nici la nimic.
Tango: Atunci de ce nu ati mers pana la capat?
Sergiu Nicolaescu: Am considerat ca asa mi-a fost destinul.
Ca, poate, am un scop de atins in viata.
Si mi-am propus teluri.
Pe care le-am indeplinit intotdeauna.
i apoi mi-am descoperit marea dragoste.
Cinematografia.
Si acum mai vreau sa fac filme.
Nu mi-e frica de moarte, dar as vrea sa mai traiesc sa fac cateva filme.
Desi nu mai sunt acelasi...
Tango: Ce vreti sa spuneti?
Sergiu Nicolaescu: Pana in ianuarie 2008, pana sa am accidentul acela stupid, ma simteam extraordinar de tanar, aveam aceeasi putere ca la 30-40 de ani, nu era nicio diferenta.
Am trait mereu in lumea mea, a filmului, si nu aveam varsta.
Dar in decembrie 2007 am cazut pe scari, mi-am spart capul si de la un hematom am ajuns sa ma opereze pe creier de doua ori.
Si am revenit la stadiul de copil mic.
Am luat totul de la zero.
Am invatat sa merg din nou, sa vorbesc din nou, imi repetam in cap „Desteapta-te, romane“ si ma chinuiam sa-l recit, ma gandeam la colegii mei de regie si asa am pronuntat primele nume: Blaier, Pita, Mihu...
La 78 de ani am invatat sa scriu din nou... nu mai stiam nimic... era o senzatie cumplita.
Am avut o doctorita extraordinara la spitalul Elias, doamna Dimulescu, care a fost foarte atenta cu mine.
Dar totul a depins de vointa mea.
Si am luat recuperarea ca pe o alta munca.
Trei luni de zile de munca asidua.
Gimnastica fizica si gimnastica mintii.
Le fac si azi, zilnic. Medicii nu au crezut nicio clipa ca imi voi mai reveni.
Inainte de prima operatie eu eram complet paralizat...
Tango: Ati luat acest episod ca pe o incercare data de „sus“?
Sergiu Nicolaescu: Daca a fost mana lui Dumnezeu, a fost rau cu mine.
Nu meritam aceasta ultima «surpriza».
Nu am tradat pe nimeni, nu am facut niciodata nimic urat.
Am avut o repulsie pentru rau, pentru urat.
Mi-a placut intotdeauna frumosul, mi-am propus mereu sa traiesc fara sa deranjez pe nimeni.
Dar acum m-am schimbat.
Nu mai am rabdare, sunt tot timpul nervos...
Eu am facut Revolutia
Tango: Poate si politica va face mai nervos...
Sergiu Nicolaescu: Hai sa clarificam.
Eu n-am intrat in politica.
Eu am facut Revolutia.
Eu am actionat.
Nu stateam ascuns, eu am iesit pe strazi de pe 19 decembrie pana in ianuarie.
Pe 22 decembrie as fi putut prelua puterea, cand la Comitetul Central, la balcon, a luat cuvantul Verdet si toata lumea l-a huiduit.
A luat microfonul Iliescu si li s-a adresat cu „dragi tovarasi“.
Au inceput sa strige „jos comunistii“.
Le-am vorbit eu.
Am spus „sunt Sergiu Nicolaescu“.
In clipa aceea, 400.000 de oameni au strigat in cor numele meu „Sergiu, Sergiu“.
A fost un sentiment fantastic, cu siguranta cel mai emotionant moment din viata mea.
Le-am spus, insa, sa nu mai strige niciodata numele nimanui, ci al tarii.
Si au strigat Romania.
Apoi i-am dat cuvantul lui Iliescu.
Am crezut ca e mai bine sa las politicienii sa conduca Romania.
Eu am vrut doar sa fiu ascultat pe problemele culturale.
Poate am gresit.
Mai ales ca in final, nici la cultura, nici macar la capitolul cinematografie nu m-au luat in seama.
Tango: Cu dumneavoastra presedinte, poate ca n-ar fi fost asa haos...
Sergiu Nicolaescu: Asta cu siguranta.
Dar, vezi, eu nu vroiam sa am puterea.
Stiam de la tata ca fiecare trebuie sa faca ceea ce stie mai bine.
Iar eu eram regizor si vroiam sa fac filme.
Tata lua mereulucrurile asa cum veneau, nu a regretat niciodata nimic, nici ce a pierdut, nici ce i-au luat.
Nu a facut niciodata cerere de retrocedare a proprietatilor luate de comunisti.
Ca atare, nu mi-a lasat nimic.
Tot ce am de la el e un cavou la Targu Jiu.
Mi-a spus mereu:
„Mai baiete, daca vrei sa ai ceva, fa-ti singur“.
Desi a fost un om bogat.
Tango: Dar de ce a fost arestat tatal dumneavoastra?
Sergiu Nicolaescu: A fost inchis timp de 7 ani, a muncit la canal.
I s-a inventat ceva, dar adevaratul motiv a fost ca el a fost prezent la plecarea regelui din tara, de la Savarsin.
Mai mult, trebuia sa plece cu el.
Dar nu a putut sa-si lase familia aici, fiindca mama nu vroia sa merga, iar pe mine nu m-a lasat sa ma duc cu el.
Atat stiu de acel episod, altceva nu mi-a povestit.
In general, nu-mi povestea si nu ma invata nimic.
Tango: Ati participat activ la Revolutie. Dar ati fost vreodata tentat sa initiati o revolta?
Sergiu Nicolaescu: Nu.
Stiam ca urma sa fie o revolutie.
Eu din ‘78 aveam 2 arme in casa.
Le-am cumparat si nu le-am declarat.
In decembrie 1989 le-am luat si le-am aruncat in curtea ambasadei Germaniei.
Mi-era frica sa nu le gaseasca cineva acasa si sa o aresteze pe sotia mea.
Oricum, nu mai contau la Revolutie.
Erau importante daca reuseam sa fac ceva inainte.
Tango: V-ati gandit la o posibilitate de a-l anihila pe Ceausescu?
Sergiu Nicolaescu: Teoretic, da.
Imi luasem o pusca cu luneta si amortizor.
Nu imi inchipuiam neaparat ca am sa pot eu sa-l omor pe Ceausescu.
Dar arma aceea reprezenta o speranta.
O posibilitate.
Dar ca sa fiu sincer, eu nu sunt un om violent.
Urasc vanatoarea, o detest.
Nu inteleg de ce se omoara acele animale, acele pasari.
Dar revenind, nu sunt un om politic.
Sunt un om de stanga, dar nu un comunist.
Sunt in acelasi timp un om de dreapta, dar nu un bogatas.
Imi plac lucrurile juste si nu pot sa accept compromisurile.
N-am avut conducatorii de care aveam nevoie
Tango: Si atunci de ce nu dati cu ei de pamant?
Sergiu Nicolaescu: Eu dau cu ei de pamant, nu-i iert niciodata.
Doar ca ma intristeaza ce vad.
Traim acum cea mai cumplita perioada de dupa comunism, un haos total.
O gramada de jigodii sunt bagate in politica...
Ridicola perioada!
O detest.
Imi pare rau ca mai traiesc ca sa vad asa ceva.
Nu pentru asta am facut noi Revolutia, nu pentru ei.
Toate lucrurile au luat o intorsatura sinistra...
Tango: De ce?
Sergiu Nicolaescu: N-am avut conducatorii de care aveam nevoie.
Exista oameni cu calitati, dar nu au ajuns in politica.
Noi aveam nevoie de un om care sa faca ordine.
Eram o tara proaspata, eram atat de curati, aveam o sansa extraordinara, dar haosul a pus stapanire pe tara.
Tango: Acum se mai poate face ceva?
Sergiu Nicolaescu: Fiecare ar trebui sa-si faca meseria bine.
Eu mi-am facut datoria.
Pe fiecare film de-al meu mi-am scos banii si am mai platit alte 30.
Ar trebui sa mai fie si altii care sa faca asta.
Si avem cativa regizori tineri foarte buni.
Tango: Dar de ce credeti ca s-a nascut acel razboi impotriva dumneavoastra?
Sergiu Nicolaescu: Nu a fost niciun razboi, niciun conflict.
A fost ceva zgomot facut de cei care au avut interes sa iasa in fata.
Tango: Ce ne spuneti despre „Carol“, urmatorul dumneavoastra proiect?
Sergiu Nicolaescu: Intr-o zi, Sorin Vantu m-a chemat la el si mi-a spus ca imi da un milion de euro ca sa fac 10 documentare istorice si inca un milion pentru orice film al meu.
In doua saptamani, cu ajutorul unor istorici, i-am pregatit 10 subiecte, printre care si Carol.
Nu l-am mai gasit pe Vantu, asa ca am prezentat proiectele unui om de-al lui de incredere.
Iar acesta a inceput sa dea din colt in colt, „sa vedem de unde facem rost de bani“.
De atunci nu am mai auzit nimic de la ei.
Insa eu ma indragostisem prea mult de proiectul «Carol» ca sa-l abandonez.
Asa ca l-am facut cu Media Pro.
Tango: Care este cel mai mare of al vietii dumneavoastra?
Sergiu Nicolaescu: Cel legat de filmul „Mihai Viteazul“.
Negocierile cu Columbia Pictures erau facute, batusem palma pe o distributie fabuloasa, cu Orson Welles, Charlton Heston, Richard Burton, Elisabeth Taylor si eram in avion sa semnez contractul, cand Ceausescu s-a sucit, a hotarat ca vrea productie 100% romaneasca si mi-a oprit avionul pe pista.
Ulterior, Titus Popovici (bunul meu prieten, scenaristul care m-a adus pe mine in cinematografie) mi-a spus ca Mircea Albulescu i-ar fi trimis o scrisoare lui Ceausescu.
Adevarul era ca insusi Titus, speriat de posibilitatea de a fi sarit din schema filmului, daca cei de la Columbia ar fi venit cu scenaristii lor, a scris acea scrisoare in care recomanda neimplicarea americanilor.
Ar fi fost filmul cu cel mai mare buget din istorie, aveam la dispozitie 4 milioane de dolari, pe langa onorariul actorilor...
Acum sunt cu Dana, o fata cu 46 de ani mai tanara
Tango: Haideti sa ne intoarcem la lucruri frumoase. Cand v-ati indragostit prima oara?
Sergiu Nicolaescu: La gradinita.
Aveam doua iubite.
Una avea mainile calde si una mainile reci.
Ce sa zic, mi-au placut fetele.
Tango: Dar despre familie ce ne spuneti?
Sergiu Nicolaescu: Acum sunt casatorit pentru a treia oara.
Prima oara a durat cateva luni, a doua oara 10 ani.
Asta pentru ca lucram impreuna.
Ea facea costumele.
Meritul ei este ca nu a confundat niciodata viata particulara cu platoul de filmare.
Acolo eu eram regizorul, acasa ea conducea totul.
Acum sunt cu Dana, o fata cu 46 de ani mai tanara.
Tango: Nu regretati ca nu aveti copii?
Sergiu Nicolaescu: Enorm.
Ca nu am copii, ca nu am nepoti.
Sau, cel putin, nu ii stiu.
A fost la un moment dat o fata foarte frumoasa, Roxana o chema, proaspat casatorita.
Mi-a facut curte.
Am trait impreuna o perioada, evident, doar ca amanti, si apoi a disparut.
Am cautat-o peste tot.
Nimic.
Am aflat ulterior ca a plecat din tara si ca a nascut.
Planul ei a fost sa faca un copil cu mine, (fara falsa modestie, atunci eram frumos) si sa il creasca cu sotul ei.
I-am respectat alegerea, intr-un fel m-a flatat, dar m-a si durut.
Nu l-am cautat, insa, niciodata, n-am vrut sa distrug viata nimanui.
Iar acum e prea tarziu, n-as mai putea recupera nimic.
Tango: Nu e tarziu sa aveti acum copii. V-ati casatorit de curand...
Sergiu Nicolaescu: Sunt prea in varsta.
Risc sa nu iasa copilul normal.
Tango: Pana de curand spuneati ca nu va veti mai casatori. Ce s-a schimbat?
Sergiu Nicolaescu: Dana m-a schimbat.
E meritul ei.
Am petrecut 14 ani extrem de frumosi impreuna.
Si repet, e numai meritul ei.
Eu cred ca femeia este cea care dicteaza intr-o relatie.
Si bune si rele.
Tango: Inainte de aceasta relatie, credeati ca poate functiona un cuplu cu o asa mare diferenta de varsta?
Sergiu Nicolaescu: Nu, nici acum nu cred.
Sunt doar putine exceptii.
In cazul nostru, pana acum nu am simtit niciodata diferenta de varsta.
Sunt totusi 46 de ani.
Dar eu m-am simtit mereu tanar.
Si ea m-a facut sa ma simt asa.
Dar asta nu se poate la infinit.
Varsta isi spune, pana la urma, cuvantul.
Uneori ma simt vinovat fata de ea, avea si ea dreptul la o familie, la viata normala.
Tango: Dar poate pentru ea normalitatea sunteti dumneavoastra...
Sergiu Nicolaescu: Da, asa ma face sa simt...
Tango: O ultima intrebare: ce inseamna femeia pentru dumneavoastra?
Sergiu Nicolaescu: Mama.

(PS: se dedică lui ŞtefanDo. Ştie el şi de ce.)

[Dragomara]

Rămasul şi întorsul în ţară

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti - ca şi mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu "gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!...

Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi
duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.
Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care "se descurcă" e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care "e bine şi aşa", se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile - adînci, bărbaţii - aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind.
Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi.
Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.

Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît "dincolo" la preţuri mai mari decît "dincolo", la salarii mai mici decît "dincolo".
Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că "nu e drept".
Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie.

Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - dacă-mi permiţi metafora - la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.
Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discreteenclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.

Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.
Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

(Sursa: e-mail)

[Judex]

Senzational textul, Drago, bravo celui care l-a scris!

[StefanDo]

merci pentru dedicatie, dragomara
poker tot o scursura impardonabila ramane

[Dragomara]

@Judex - nu ştiu cine a scris articolul, l-am primit pe mail, fără autor.

poker tot o scursura impardonabila ramane

Cunoaştem: conform principiului numai boul are idei fixe.

[Dragomara]

"Aventura" creierului lui Einstein

Cum funcţionează VITAMINA A

[StefanDo]

draga de ea. imi plac persoanele care merg pana in panzele albe, chiar daca in directia gresita...

[Dragomara]

Exact. Foarte puţini dintre noi nu se plac pe ei înşişi.