"Eu cand vreau sa fluier, fluier"

[Pitbull]

Da, acum pricep ideea, si e OK - dar tot nu väd legätura.

[farabeuf]

Si eu nu zic in subtext nu fa tu filme, dar vad ca iti place sa-i ghidezi pe altii, adica te inteleg perfect ca e fix ce-mi place si mie )))

[farabeuf]

Ti-am explicat de ce "cronicile tale" contribuie la standardizarea filmelor si nu la profesionalizarea lor cum ar trebui....

[Pitbull]

Mä îndoiesc cä analizele mele au atâta impact... Sincer...
Iar legätura cu discutia noasträ de aici care e?

[farabeuf]

Mä îndoiesc cä analizele mele au atâta impact... Sincer...
Iar legätura cu discutia noasträ de aici care e?

Care era discutia? Am povestit de la premiera cum fu cu Gloria si de ce critica e inutila fata de filmul in cauza si cum ar trebui ea canalizata constructiv: de ce nu ceri bani FOARTE PUTINI de la CNC sa faci un workshop frumos cu camera video de filmat, cu filme de vazut, opresti, explici, fac si aia un cadru, se monteaza etc etc?

[Pitbull]

Guess what? Chiar am de gând asta, dar o iau cätinel, ca sä fiu sigur cä iese bine. Deocamdatä, cursurile mele merg destul de OK, îmi fac si eu mâna, si tocmai planific niste mici workshopuri experimentale. Dacä astea reusesc, se prea poate sä mä avânt la ce sugerezi tu aici.

[farabeuf]

CNC-urile civilizate - iar ma repet - au cursurile lor organizate ca sa se asigure ca respectivii talentati (inclusiv animatii, videoclipuri muzicale) nu ajung la un TV particular sau la un producator. Chiar dc proiectul e respins sau nu se mai face respectivii baga la CV cursul care a fost foarte practic

[Pitbull]

Well said - and how true! M-ar tenta o discutie aprofundatä despre asta - te bagi?

[adisilav]

Daca ii mai dadeau baiatului asta 10 role ....ei bine mai umplea zece role cu filmul sau....cu vajaitul vantului, cu zumzetul albinelor, cu susurul apei....Din 94 de minute ale filmului 30-40 au fost cu blank...Mai bine il facea un scurt metraj si astfel nu mai trebuia sa stau eu in cinema studio 1h30 sa o ascult pe umflata de langa mine cum isi implora iubitul sa ii cumpere bluzita pe care o vazuse pe Magheru inainte de film.
Oamenii nostri au inceput sa faca filme la metru....Probabil cati metri de pelicula consuma atatia euro li se acorda de la buget.
Urmeaza Poker....A inceput promovarea lui in presa: "Jojo se dezbraca in filmul lui Nicolaescu". Asa se atrage publicul, asta va insemna Poker: tatele lui Jojo. Oare Sergiu Nicolaescu va avea aceeasi abordare ca Florin Serban sau Catalin Porumboiu....va avea un blank de 5-10 minute in care vom privi tatele lui Jojo? Sper sa nu...

[Pitbull]

Catalin Porumboiu

La fix!

...Iesirea prin Särindar.

[Pitbull]

Iar eu sunt pe punctul de-a ramane somera si a fi evacuata si de la caminul scolii.

E off-topic, dar e prea important, asa cä-ti spun:
NU AU VOIE.
Conform Conventiei Europene a Drepturilor Omului, la care România, ca membrä U.E., e parte semnatarä, dreptul de ingerintä a statului în viata privatä a cetäteanului exclude privarea de domiciliu - mai pe scurt: legea interzice evacuarea cetäteanului din ultimul säu domiciliu proprietate de stat.
Problema e cä cetätenii si juristii români nu stiu asta, asa cä evacuärile abuzive merg din plin!
Adevärul e cä Legea e de partea cetäteanului, si îl apärä! Totul e sä stii cum!

Le C.E.D.O. Strasbourg, s-au judecat deja destule cazuri similare din state membre ale U.E. Curtea a dat câstig de cauzä cetätenilor, obligând statul la daune substantiale.
Exemplu:
Hotärârea în cauza Cosic contra Croatiei (15 ianuarie 2009) - evacuarea chiriasului cu încälcarea dreptului la domiciliu.
Reclamantei Katarina Cosic i s-a atribuit de cätre o scoalä primarä din Pozega, gratie calitätii sale de profesor, un apartament de serviciu. Ulterior, în urma unor complicatii juridice (le am, dar n-are rost sä le copiez aici), statul a evacuat-o. Legal, avea dreptate. Dar nu-i putea încälca dreptul la domiciliu.
Katarina Cosic a dat în judecatä cazul la C.E.D.O. si a câstigat.
Alte cazuri:
Stankova contra Slovaciei.
Alla Jacobson contra Suediei.
Connors contra Regatului Unit
McCann contra Regatului Unit
Angelova si Iliev contra Bulgariei
Chassagnou si altii contra Frantei

Deci, Tamara:
NU AU VOIE SA TE EVACUEZE.
Dacä ai un avocat, comunicä-i tot ce ti-am scris eu aici.
Dacä nu, îti dau eu o avocatä bunä.
Si mai vin si la äia care vor sä te evacueze, sä le dau peste nas (nu glumesc! Când e vorba de asa ceva, chiar mä bag - si fac urât!)

[sergiuseling]

Da e cam mult offtopic pe aici. Nu că aș vrea să fiu rău, dar chiar nu mă interesează țâțele lui Jojo sau evacuarea Tamarei pe acest topic.

Legat de film pot spune că mi-a plăcut foarte mult. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost modul de prezentare al celor care greșesc și apoi nu mai primesc o nouă șansă.
De exemplu Silviu cu toate că a fost băiat cuminte tot timpul, o dată pleacă și el din zonă și e pus la pământ și bătut. Sau scena când care a declanșat toată isteria. Un mic moment de agitație pe fundalul unei situații disperate pentru el și totul se transformă în haos.
Nici el nu a fost mai bun, nici el nu și-a iertat mama și oricât ar fi încercat ea, el tot ar fi urât-o.

E trist că așa e societatea, dar e real.

[Pitbull]

Foarte bine zis: trist, dar adevärat...
Este, practic, nucleul moral al filmului.
Päcat cä n-ai fost cu noi la forumeeting, când am discutat cu ei pe larg despre toate astea. S-au relevat multe lucruri din viata realä a închisorilor care ne fac sä întelegem totul si mai bine.

[buticut]

Puteam sa jur ca am vazut filmul in program la cinema in Timisoara si acum dintr-o data a disparut :-|. Nu as vrea sa ajung la vreo varianta care sa implice cuvantul "rip".

[Judex]

Pit, da-i fetii filmul!!!!!!!!!

[Pitbull]

De unde, cä nu-l am!

[Judex]

Facem rost.

[Pitbull]

Faceti, faceti.

[StefanDo]

7000 de spectatori in weekend, deci eu cand vreau sa fluier, fluier devine cel mai popular film de la 432 incoace

[Pitbull]

Excelent!
Iatä încä o cronicä demnä de atentie:

Dorinţă de autenticitate - "Eu când vreau să fluier, fluier"

Iulia Blaga
Hotnews.ro, martie 2010



S-a scris atât despre lungmetrajul de debut al lui Florin Şerban, premiat la Berlin, încât românii au probabil impresia că e ca şi cum l-ar fi văzut deja. S-a strâns şi de un inventar al criticilor - aduse de cei care, normal, nu au văzut filmul a cărui premieră a fost pe 26 martie 2010: iarăşi sărăcie, iar ţigani care să impresioneze juriile festivalurilor, minimalism naşpa, aşteptăm filme despre o Românie normală, peliculele româneşti premiate în afară sunt nişte porcării. Chiar aşa, de ce aţi mai vedea filmul?

Nu e un patriotism de doi lei, dar banii pe care i-aţi da pe bilet (în loc să luaţi filmul de pe net) ar fi o contribuţie modestă, dar personală la producţia unui alt film care peste un an, doi ar putea lua un alt premiu important. Sau, mai bine, aţi contribui la finanţarea "unui film normal despre o Românie normală", în care imaginea să fie "frumoasă", sunetul clar, subiectul uşor - e adevărat, piaţa duce lipsă de astfel de filme. Dovadă că cereţi lejeritate unor filme care nu îşi propun asta, la fel cum cereţi reţetă americană (mai ales cadre scurte!) de la nişte cineaşti care au cu totul alt stil. De ce aş cere de la La dolce vita să fie Jandarmul şi extratereştrii sau The Hurt Locker?

Dar nu aşa vroiam să încep. Eu când vreau să fluier, fluier merită văzut măcar pentru faptul că a fost făcut cu sinceritate şi cu o ostentativă (!) lipsă de ostentaţie. Mă îndoiesc profund că regizorul Florin Şerban şi producătorii Daniel şi Cătălin Mitulescu nu şi-au dat seama că subiectul e sinucigaş pentru sălile din România. Nu ştiau că o comedie cu Moş Crăciun vinde mai multe bilete? În altă ordine de idei, cât de fraieri ar putea să mai fie occidentalii încât să vibreze azi la filme româneşti cu şi despre deţinuţi sau, în general, la "mizerabilismul" românesc încât să premieze nişte filme doar pe baza subiectului?

Criticii buni, care miros o reţetă cu precizia unui câine şoricar, simt când un film se conformează unei reţete. Şi nu le place. Criticii străini care au scris de bine despre filmul lui Florin Şerban la Berlin nu au scris atât de laudativ cum au făcut-o despre 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile la Cannes, dar au apreciat faptul că e frust, natural, sincer şi direct. Tot ei (criticii) au spus deja că minimalismul nu poate fi exploatat prea mult pentru că dă în suprasaturaţie. Dar filmul lui Şerban nu e minimalist. E atât de preocupat de a fi autentic încât ignoră ideea de stil. Şi nu e La dolce vita dar, într-o perioadă în care totul în cinema s-a inventat deja deci totul se copiază, are naivitatea de a fi egal cu sine şi de a-şi asuma greşelile.

Filmul tratează despre un tânăr, Silviu, care mai are câteva zile până să fie eliberat din închisoare. Lucrurile se precipită când află că mama sa a revenit din Italia pentru a-l lua pe fratele mai mic. Asta e tot. Sau aproape tot. Silviu cunoaşte o studentă la Sociologie care face practică la penitenciar. Ea are buze frumoase. El e tot mai disperat că nu va putea preîntâmpina plecarea fratelui şi că mama îl va nenoroci şi pe micul Marius aşa cum l-a nenorocit pe el (dovadă că a ajuns unde a ajuns.). Derapajul nu e departe. Ghinionul fetei e că se nimereşte acolo. Flirtul se hrăneşte din pericol. Epilogul e previzibil. Liniştea care se lasă după e necesară şi pentru personaje, şi pentru noi, care am gâfâit o dată cu ele.

Eu când vreau să fluier... nu are respiraţia amplă, calculată a filmului lui Jacques Audiard, Un prophète, şi nici pe cea sacadată, de metronom a lui The Hurt Locker, pentru că îşi propune să ne arate lucrurile aşa cum s-ar petrece în realitate. Nu-mi spuneţi că în realitate personajul pe care îl joacă Jeremy Renner în filmul lui Kathryn Bigelow nu se poate bâlbâi o dată din grabă sau neatenţie. Sau că evenimentele se desfăşoară şi în viaţa de zi cu zi după tăieturi eficiente care înlătură pauzele de joc şi senzaţia că timpul a înlemnit şi noi odată cu el.

E adevărat că, fiind obişnuiţi cu filmele americane, ne aşteptăm ca totul să funcţioneze după o rigoare care nu e cea a realităţii. Florin Şerban şi co-scenaristul Cătălin Mitulescu au prelucrat materialul oferit de piesa de teatru a Andreei Vălean şi au făcut în aşa fel încât desfăşurarea evenimentelor să curgă fără să aibă un ritm vizibil (suntem într-o puşcărie) până când, de la un moment încolo lucrurile să se precipite iar izbucnirea lui Silviu să fie iminentă.

Imaginea lui Marius Panduru e în ton cu tonul filmului. Nu edulcorează şi nu stilizează pentru că nu suntem la mare în concediu, ci într-o puşcărie unde există o continuă luptă pentru putere, iar eroul e supus unor presiuni tot mai mari din toate părţile. Aparatul de filmat nu amuşinează de departe, ci e prezent în ceafa personajelor (revista Variety a scris pe bună dreptate că urmărirea cefei protagonistului e ultra-folosită, că e un procedeu care a obosit). Aparatul ne oferă ocazia de a fi martorii poveştii, el e intermediarul. Imaginea e în mod voit autentică, imediată.

Filmul e lipsit de ritm, dezordonat, aşa cum reacţionează şi Silviu când fură mingea colegilor şi dă nişte pase aiurea cu ea. Un soi de ritm apare când se repetă cadrul de la masa din cantină. De ce fel de ritm avem nevoie când senzaţia de iremediabil e atât de prezentă?

Aceeaşi dorinţă de autenticitate l-a făcut pe regizor să caute pe cât s-a putut interpreţi neprofesionişti. E puţin spus că George Piştereanu, care era în clasa a XII-a când a făcut filmul, e un pariu câştigat. Cât de colţos şi de iraţional, cât de dur şi de rănit poate fi pe ecran acest băiat atât de blând în viaţa de zi cu zi... Cealaltă descoperire e Ada Condeescu. La 21 de ani şi câteva scurtmetraje făcute la UNATC, unde e studentă, are naturaleţea pe care alţi actori o capătă în zeci de ani de muncă. Clara Vodă în rolul mamei e elementul-cheie al filmului. Din cauza mamei se întâmplă ce se întâmplă.

Cu deţinuţii care îşi joacă de fapt propriile roluri e altă mâncare de peşte. Pentru ei şi din pricina lor, acesta nu e un simplu film, iar munca la el e mai importantă decât ce vedem pe ecran sau premiile de la Berlin. Povestea lui Silviu e şi povestea lor. Nu s-au născut ca să fure sau să ucidă, dar au avut ghinionul unei familii proaste şi a unui context care i-a împins în greşeală. Faptul că noi am avut mai mult noroc nu ne face neapărat mai buni.

Eu când vreau să fluier... are greşelile lui. Una e cea cu aparatul care stă prea mult în ceafa eroului. Alta e că uneori scene bazate pe improvizaţie nu par nici reale, nici bine jucate - interpreţii poticnindu-se în timpul replicii. Din punct de vedere dramaturgic, gestul lui Silviu e întâmpinat de gardieni şi de directorul penitenciarului cu o prea mare lipsă de reacţie. Dacă Silviu a ajuns jupân, adică un fel de şef, de ce se poartă unii deţinuţi aşa urât cu el?

Acestea nu sunt însă nişte chestii majore, pot fi parţial înţelese prin prisma autenticităţii dorite de regizor. Tema socială e, în ultimă instanţă, un element care putea lipsi. Nu socialul e, cred, miza acestui film, cât dorinţa lui Florin Şerban de a face un anumit soi de cinema. Iar acest pariu cred că i-a ieşit. Sper însă că şi-a asumat riscul să nu prindă la publicul larg.