"Revolutionary Road"

[Pitbull]

"Revolutionary Road" - "American Mediocrity"
Sora mai micã ºi mai prostuþã

Drumul nu e revoluþionar.
Drumul de la roman la film - atât de insistent bãtãtorit, din 1961 ºi pânã acum. Nu e - cel puþin, prin rezultat.
ªi nici drumul de la dorinþa de nonconformism ºi bascularea în extrema opusã, cea a rutinei mic-urbane, suferitã de protagoniºti.
Deºi puþin cunoscut, cu o lipsã de succes la public care l-a determinat pe Yates sã lucreze (la sugestia lui William Styron) ca autor de discursuri ale lui Bobby Kennedy, în perioada J.F.K., ºi primit de critici cu un entuziasm care, totuºi, nu i-a adus National Book Award (adjudecat de "The Moviegoer" al lui Walter Percy), romanul de debut al lui Richard Yates s-a impus ca un rechizitoriu acerb al conformismului familial american - "imediat, intens ºi de o vivacitate strãlucitoare" (Tennessee Williams). Prea puþin din toate acestea transpar pe ecran, în viziunea unui Sam Mendes rãmas fixat în tiparele unui "American Beauty" pe care nu reuºeºte sã ºi-l mai egaleze - ci, cel mult, sã-l pastiºeze într-o peliculã ca o sorã mai micã ºi mai nereuºitã.
Încã de la început, parametrii personajelor sunt fixaþi exagerat de laconic, cãzând în schematism, astfel încât acea stare de frondã la adresa stereotipiei din jur nu apucã decât sã se contureze declarativ, fãrã substanþã. Ca atare, toatã miza din prima parte, nãstruºnica idee a cãlãtoriei la Paris, clacheazã. Din capul locului, pretextul e subþire - pur ºi simplu, April vede poza din armatã a lui Frank, în faþa Turnului Eiffel, ºi ce i se nãzare? "Hai la Paris!" Mult mai credibilã ar fi fost luarea în vizor a unul Eldorado local - Detroit, Miami, Los Angeles, New York - iar ratarea unei asemenea þinte, incomparabil mai dureroasã, ar fi definit cu adevãrat relevant nivelul dramei personajelor. Sau, dacã se þinea neapãrat la absurdul unui obiectiv atât de iluzoriu, atunci el ar fi trebuit sã fie elaborat mult mai detaliat (chiar în contextul declaratei excentricitãþi idealiste), ca sã funcþioneze. Cheia era aceea ca spectatorul, asemenea lui Frank, sã oscileze mereu între ispitã ºi realism, sã accepte mãcar o câtime de secundã tentaþia, nu sã ridice din sprâncene circumspect, sperând din tot sufletul ca respectivii sã nu ajungã la Paris, fiindcã atunci chiar s-ar fi dat în brânzã toatã povestea - ºi, din fericire, nici nu ajung, datoritã intervenþiei sub-plotului neprevãzut cu avortul, care readuce filmul la normalitate epicã.
Aici, abia, dramatismul capãtã consistenþã. În 1955, controversa legatã de aborþionism era în plin tumult, iar impactul ei asupra unei familii ca a Wheeler-ilor nu putea fi decât dramatic ºi semnificativ. Practic, odatã ce lãsãm în urmã ambiþia de nonconformism schiþatã atât de neconvingãtor, ºi ne aplecãm asupra eºuãrii în fatidicul conformism al fundãturii Revolutionary Road, povestea capãtã în sfârºit viaþã, ºi începe sã ne captiveze - mai bine mai târziu decât niciodatã. Nu e de mirare, aºadar, cã sonda devine un obiect potenþat cu conotaþii dramaturgice intense, cã secvenþa pregãtirii avortului e interesant construitã, iar deznodãmântul, destul de tulburãtor (cu atât mai mult cu cât Mendes, care chiar ºi când rateazã o face cu talent, ºtie sã-l filmeze semnificativ ºi cu stil - acel cadru cu April în dreptul ferestrei, plecând apoi încet spre telefon, pentru a lãsa în urmã compoziþia pustie cu fotoliul ºi pata de sânge, în timp ce i se mai aude doar vocea chemând încet în ajutor, este într-adevãr de o remarcabilã expresivitate). Pãcat, numai, cã sfârºeºte prin a se concentra doar asupra unui singur punct, eludând alte câteva linii epice care ar fi meritat sã se reuneascã la sfârºit - ca în "American Beauty", a cãrui forþã se revendicã inclusiv de la felul cum îºi armonizeazã toatã convergenþa finalului. De altfel, comparaþiile cu capodopera de acum zece ani a lui Mendes nu-s nici capricioase, nici automatiste - ci, pe cât de inevitabile, pe atât de dezavantajoase.
În primul rând, ambele filme se constituite ca niºte rechizitorii lipsite de patimã la adresa familiei americane, dar personajele de acum sunt mult sub nivelul de complexitate ºi originalitate atins de Kevin Spacey, Annette Benning ºi Thora Birch (deºi Frank Wheeler e totuºi uman-contradictoriu ºi nu lipsit de anumite dimensiuni interioare). În incidenþã cu acest nucleu survin diverse personaje din exterior, individuale sau grupate, fiecare cu ciudãþeniile lor. E de neocolit paralela dintre familiile Givings ºi Fitts - ºi în defavoarea celei dintâi: Michael Shannon e într-adevãr convingãtor în schizofrenicul agresiv John Givings, dar Richard Easton, cu Howard, oferã doar o schiþã drãguþã (cei drept, excelent speculatã în cadrul de încheiere al filmului, cu închiderea treptatã a aparatului auditiv), iar Kathy Bates, ca Helen, rãmâne nedrept de sub-folositã. Nici familia "paralelã" Campbell nu taie brazdã, în pofida câtorva sclipiri hazlii din partea lui David Harbour (Shep) ºi mai ales a lui Kathryn Hahn (Milly), o actriþã cu resurse certe de umor. Un alt crochiu de portret extrem de realist, finisat cu tuºe ironice delicate ºi fel de nefinalizat dramaturgic, oferã Jay O. Sanders (Bart Pollack).
Toate acestea conduc fatalmente spre concluzia cã, încã o datã, consecvenþa ne poate purta uneori cu gândul mai degrabã spre bovinism decât cãtre o onorabilã stabilitate - mai ales când duce la repetitivitate ºi manierizare. Încã mai sper ca Sam Mendes sã evite la timp acest drum.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 februarie, 2009, h. 03:00-04:02
Bucureºti, România

[buticut]

Sincer cam slaba cronica,te-ai concentrat cam prea mult pe ultimele minute din film si nu ai mentionat nimic despre cinematografie,despre jocul actoricesc al protagonistilor - punctele forte ale filmului. Bine ca il vazusem inainte sa citesc,altfel m-ar fi deranjat spoilerele. Ma asteptam sa iti placa filmul, a fost o surpriza pentru mine sa vad ca i-ai dat thumbs down. Lui Sam Mendes ii place sa faca filme ce trateaza viata de suburbie,familile mici care fac eforturi in a urma imposibilul Vis American si in care se isca niste conflicte de proportii colosale. Filmul surprinde bine ideea ca extremele nu se atrag mereu - Frank si April sunt doua personaje diametral opuse. El este genul cu picioarele pe pamant,absorbit de munca si de cotidian,fara timp pentru altceva si care oarecum nu reuseste sa se resemneze cu viata pe care o are decat treptat pe masura ce filmul evolueaza,in timp ce ea este o visatoare ce vrea sa se distanteze cat mai mult de aceeasi viata monotona ca sa devina o actrita. Singurul lucru pe care il aveau in comun era faptul ca niciunul nu era multumit cu ce avea,ambii erau plictisiti...si de aici se aprind scanteile.


Parisul a fost o simpla forma de evadare, se agata de el in speranta ca o schimbare ar putea-o face fericita. Cred ca dorinta de evadare e valabila si astazi,de multe ori ne-am dori sa fim intr-un alt loc,facand altceva - cotidianul etern poate deveni obositor,chiar daca din punct de vedere material nu iti lipseste nimic,cum nu le-a lipsit nici lor. Acea perioada a aniilor '50 practic ii obliga pe oameni sa fie conformisti,nu faceau altceva decat sa mearga la lucru si sa se intoarca sa aiba grija de familie - no room for dreams. Nu o poti acuza pe April pentru ca se 'revolta' si ca nu era multumita.

Deznodamantul acestei familii,ca tot l-ai cvasi-mentionat, nu e asa negativist pe cum ar putea parea,pentru ca la sfarsit Frank pare pentru prima data in totalitate resemnat cu ce are, vazandu-si copiii si incearca sa se bucure de ei si cu ei.

Ultima secventa,cea cu domnul Givings oprindu-si aparatul pentru a nu mai asculta bla bla-urile sotiei despre familia Wheeler este una reprezentativa,pentru ca se intareste ideea din American Beauty, cea de "...look closer",ca aparentele inseala si ca familile uneori nu sunt in interior asa cum par sa fie in afara,ca niciuna nu e perfecta. Mr Givings reprezinta oarecum conformismul, ai fi crezut despre el ca nu are neajunsuri si ca este pe deplin multumit de viata si de familie, insa ultima secventa semnifica incercarea lui de a fi fericit,"eliminand" subtil nemultumirile de zi cu zi si adaptandu-se cerintelor acelor vremuri pentru a se bucura de ele si pentru a-si tine familia fericita. April nu a reusit asta...

Cinematografia filmului e superba,luminile,culorile sunt spot-on. Sam orchestreaza cu maiestrie scenele,in special cea a cinei,unde miscarile camerei sunt impecabile. Kate Winslet e minunata ca intotdeauna, iar Leonardo DiCaprio face un tour de force care din pacate a fost ignorat de Academie (inca cred ca nominalizarea lui Brad Pitt trebuia sa fie a lui).

Sam Mendes se simte in largul lui "exploatand" viata de cuplu (urmatorul Away We Go va trata aceeasi "problema") si nu prea ai ce-i baga de vina,fiindca se descurca . De la el astept insa cu mare interes Follies,dar mai e asteptare lunga.

Mi-as fi dorit ca personajele sa fie ceva mai bine dezvoltate,in special Frank,dar overall mi-a placut mult filmul .

[Pauline Kael]

Si mie mi s-a parut superficiala cronica lui Pitbull,si asta si aia cu Underworld,dar are motivatie: nu i-au placut filmele.
Nu ma voi uita la RR ,ma plictiseste sa revad cuplul Kate-Leo.Kate mi s-a parut falsa in secventele pe care le-am vazut in treacat.
Later editar cred ca ma uit,pt Buticut,sa vad daca e asa de grozav :lol:

[adipaul]

Unul dintre cele mai bune filme ale anului! Leo si Kate joaca incredibil. + imaginea e superba (cam ca in toate filmele lui Mendes). Atat

[deea_bluesky15]

a fost un film foarte ... plictisitor :?

[Pitbull]

Senzatia asta am avut-o si eu - dar unii dintre distinsii mei colegi nu sunt de aceeasi pärere.

[corinka]

Este remarcabil jocul actorilor... in rest, dezamagitor, cel putin pentru mine. Mendes a aratat ca poate trata si intr-o maniera opusa tema din "American Beauty". Daca atunci a iesit o capodopera, acum a facut si versiunea nereusita.

[gionloc]

mie mi-a placut filmul.
e cumva dureros ca astept sa resimt fermecarea pe care am avut-o in primul an de studentie cind am vazut intr-o sala arhiplina American Beauty. in fapt nu mai e nici clipa, nici inocenta de atunci.
filmul e bine facut, un 'bine' care il face destul de steril - la fel cum era si road to perdition pentru genul noir. insa aci e ceva interesant, in cum reuseste mendes sa ia un gen si sa il trateze atit de atent incit il reda aseptic.
nu mai insist aci, pina una-alta e un film de vazut!

@ Pitbull

in cronica spui ca ar fi fost mai realist sa planuiasca sa mearga in new york - pai erau in new york (zona metropolitana) -> vezi drumul spre serviciu pe care il face frank, coboara in grand central station!

[Pitbull]

@ Pitbull

in cronica spui ca ar fi fost mai realist sa planuiasca sa mearga in new york - pai erau in new york (zona metropolitana) -> vezi drumul spre serviciu pe care il face frank, coboara in grand central station!

Am dat un exemplu, la modul general - de-aia am si folosit mai multe orase americane; ca formulä: dintr-un oräsel pricäjit, la New York, Detroit, Houston, L.A. sau S.F. De asemenea, am inclus si actuala formulä: dacä tinea mortis la relatia asta, suburbie newyorkezä - Paris, ok, dar atunci ar fi fost mai bine sä...

[klein]

Intr-adevar personajele sunt concepute din start in niste parametri destul de schematici. Dar oare nu este asta o caracteristica a filmului classic, stilul pe care mendez l-a preferat aici? De aceea cred ar trebui judecat prin prisma alegerii autorului, nu prin ceea ce ar fi putut sa fie.
e clar ca ar fi fost mai realist ca cei doi sa isi fixeze ca obiectiv un oras mai apropiat. Poate ca ar fi fost mai credibil, dar nu cred ca problema se pune intermeni de credibilitate. Parisul e un plan idealist, nu unul realizabil. E e un loc comun filmului clasic. In felul in care Mendez si-a imaginat filmul, nu putea fi alt oras decat Parisul. daca ar fi fost alt destinatie din America, nu ar mai fi fost acceasi tensiune. Cred ca era nevoie de fascinatia Parisului pentru a-i mobiliza serios pe cei doi soti. Un alt oras ar fi fost mult mai putin tentant si oscilatia intre a ramane si a pleca s-a fi jucat mult mai simplu in favoarea sederii. sentimentul ar fi fost ca schimbau locul in care erau pentru altul similar.
Pe de alta parte, dupa tonul de inceput al filmului, era clar ca nu vor pleca. Nu era atmosfera visator-romantica a unei comedii, dar posibilitatea idealista a schimbarii mie mi se pare ca a functionat.
Contrar lui Pitbull, pe mine partea a doua m-a deranjat mai mult. (nu m-a plictisit).
Abia atunci mi se pare ca se vede si mai bine schematismul personajelor si nu numai al cuplului principal ci si al celorlalte personage. Fiecare scena e apasat dramatica, unele momente sunt subliate cu ostentatie, de ex. cel de-al doilea discours al fiului nebun incheiat apoteotic : « mi-e mila de copilul din burta » (ceva in genul asta). Partea a doua este excesiv de teatralizata : cei doi actori devin enervanti. (nu stiu daca Kete a facut un rol de oscar. Actritele cu premii de interpretare parca aveau ceva in plus) Certurile lor isterice, crizele amandurora nu sunt convingatoare, alergatul ei prin padure iarasi mi se pare prea pus in scena. La fel scena avortului, mai ales cadrul de la fereastra (care i-a placut lui Pit). Era nevoie sa sublinieze ingrosat tragedia ?
In final, ideea e ca intr-adevar Mendez chiar si cand da gres o face cu un talent carui nu ii poti rezista. Oricat de stereotip ar trata rutina, cuplul, periferia americana, are o maniera seducatoare de a filma care pe mine, una, m-a prins.
Pacat ca a ales privirea rece si tragica si a pierdut detasarea ironica si umorul din American Beauty.

[Serghei]

"Hai la Paris!" Mult mai credibilã ar fi fost luarea în vizor a unul Eldorado local - Detroit, Miami, Los Angeles, New York - iar ratarea unei asemenea þinte, incomparabil mai dureroasã, ar fi definit cu adevãrat relevant nivelul dramei personajelor.

Poate vroia sa scape de visul american.
Iar American Beauty,desi regizat tot de Mendez,nu e in acceasi liga cu Revolutionary Road.

[illotempore2002]

drama de apartament

[corinka]

drama de apartament

:lol:

[cornel]

Mie subiectul mi se pare ofertant si actual, dar felul cum a fost tratat il dezbraca de continut.
In zilele noastre cred ca sunt multe cupluri care muncesc zi si noapte pentru a plati ratele la o casa la periferia Bucurestiului si se simt neimpliniti. Societatea de consum americana spre care tindeam si noi ne-a adus pe langa crize de personalitate si conformismul.
Filmul e slab argumentat si dupa ce porneste de la o idee subtire, continua cu relatii de familie artificiale (in sala de cinema unele replici serioase au starnit rasul prin absurdul lor) si in final vrea sa semene si cu 4,3,2
Cei doi actori principali sunt stersi si total nepotriviti unul langa altul, pentru ca Di Caprio nu scapa de moaca de copil iar Winslet are fata mai mult de gospodina decat de aventuriera.
Filmul tine prea mult pentru un asa subiect, dar daca tot e criza si dai banii pe bilet macar sa iti umpli timpul cu ceva.

[StefanDo]

cum drama de apartament, ca winslet da o fuga si pana-n padure

[Chambord]

cea mai buna cronica la acest film - Gorzo in Dilema veche

[Pitbull]

Bine scrisä, bine gânditä (Gorzo, :love: de!) - dar discutabil simtitä. Uneori, îl dominä sentimentele (pozitive - ca aici - sau negative). A exacerbat intentiile bune (realizate doar partial), trecând cu vederea neîmplinirile.

[klein]

Bine scrisä, bine gânditä

:? de unde pana unde? Si mie imi place Gorzo, dar de data asta cronica lui e in mare parte povestirea, in cuvinte literare si nimerite, e drept, a subiectului. la un moment dat se lanseaza in evocarea cartii si nu mai stii despre ce anume vorbeste. si in general comparatia cu textul de origine mi se pare incorecta in analiza unui film.
Ca se lasa prada sentimentelor nu ma deranjeaza, ba chiar e semn de onestitate. i-a placut omului filmul si n-o mai lungeste. Dar cronica in sine e una din cele mai slabe ale lui G

[illotempore2002]

turcu plateste

[illotempore2002]

ce n-am inteles eu e care sunt nonconsformistii in filmul asta....