Articole Life Itself

În ultimii 15 ani, Dan Fogelman s-a remarcat ca unul dintre talentele cele mai versatile din industria cinematografică. Ca regizor, producător şi scriitor, paleta lucrărilor sale s-a întins de la serialul dramatic deosebit de popular şi profund emoţional, “This Is Us”, şi până la comedia romantică dulce-amăruie Crazy, Stupid, Love. Filmul actual, Aşa-i viaţa, reprezintă cel mai ambiţios proiect al său de până acum. Înduioşător sau hilar, filmul combină o situaţie neconvenţională cu nişte personaje extrem de minuţios realizate pentru a obţine o poveste pe cât de neobişnuită pe atât de pertinentă.

Deşi avea un program foarte strâns, Fogelman a decis să nu regizeze filmul într-o manieră facilă. “Filmul acesta îmi pătrunsese sub piele, iar eu trebuia să-l fac,” afirmă el. “Filmul vorbeşte despre o mulţime de lucruri diferite. Vorbeşte despre viaţă, care e plină de dragoste, dar şi de tragedii. Ne mai vorbeşte şi despre oameni. El explorează suişurile şi coborâşurile acestui parcurs, părţile sale vesele sau triste şi în general... viaţa însăşi. Intriga e aproape imposibil de relatat, iar asta îmi place cel mai mult.”

Având o multitudine de protagonişti şi evoluând oarecum haotic, filmul se joacă cu aşteptările spectatorilor, pe care însă nu le împlineşte în final, aşa cum s-ar aştepta ei. Ca regizor, el a asezonat filmul cu momente şi surprize neaşteptate, mai mici sau mai mari. “În final, publicul va fi surprins când îşi va da seama a cui poveste o urmăreşte. Intenţia mea a fost să-l ţin pe spectator atent într-un mod diferit, prin intermediul naraţiunii.”

De pe Lista Neagră, filmul a trecut direct pe platourile de filmare

Aşa-i viaţa a suscitat atenţia Hollywood-ului în 2016, când a fost trecut pe Lista neagră a celor mai bune scenarii care n-au fost ecranizate. Fogelman susţine că atunci când a scris scenariul s-a gândit la cele mai importante persoane din viaţa lui - soţia şi mama sa. “La început, am fost surprins să văd cât de tare mă emoţionau unele secvenţe,” relatează el. “Mi-am dat seama că eu scriam un film pentru mama, care murise acum 10 ani. Eram foarte apropiaţi. Iar la scurt timp după aceea am cunoscut-o pe actuala mea soţie, pe care o iubesc aşa cum o iubeşte Will pe Abby în film. Mi-am dat seama că de fapt scriam un scenariu despre cele două mari iubiri din viaţa mea.”

Ryder a auzit că Fogelman scrisese un scenariu foarte personal şi că vroia să-l regizeze. “Am reuşit să punem mâna pe o copie a acestui scenariu,” susţine producătorul. “A devenit unul dintre scenariile mele favorite pentru că era extrem de original. L-am considerat un adevărat regal care-mi căzuse în mână.”

Dar maniera în care Fogelman a regizat filmul l-a făcut şi mai atrăgător pentru spectator, afirmă Ryder. “Vieţile a două familii se intersectează din cauza unei tragedii, ele rămânând în contact peste decenii. Este un film incredibil de simpatic, dar are un miez extrem de emoţional, la care spectatorii vor vibra fără doar şi poate. Iar la asta Dan Fogelman se pricepe mai bine decât oricine.”

Deşi povestirea este internaţională şi se întinde pe mai multe generaţii, meritul lui Fogelman este acela de a o face să pară extrem de simplă, susţine Bowen. “E ca şi în cazul formaţiei Beach Boys. De câte ori auzi acordurile lor inconfundabile, ţi se pare că asculţi o muzică uşoară. De fapt, ele sunt nişte armonii foarte complicate. Cred că Dan şi-a ridicat povestea la un nivel pe care alţii n-ar fi fost capabili să-l atingă.”

New-yorkezii

Având mai mulţi protagonişti, Aşa-i viaţa a necesitat folosirea unei distribuţii complexe, care cuprinde laureaţi ai unor premii de interpretare, tineri abia lansaţi, sau actori internaţionali care joacă pentru prima dată la Hollywood. Dar acolo unde alţii ar fi văzut o provocare dificilă, Fogelman a considerat că este un vis personal care prinde viaţă.

“Eu aveam în cap personajele şi actorii care ar trebui să le joace,” spune el. “Ei bine, am reuşit să-i obţinem pe toţi pe care-i aveam în gând pentru anumite roluri. În distribuţie avem actori cunoscuţi, care nu mai e necesar să participe la audiţie. Avem de asemenea şi actori tineri, talente noi, care nu numai că au o identitate proprie, dar spre sfârşitul filmului, chiar cuceresc ecranul. Fiecare dintre ei este un adevărat star, care menţine atenţia publicului, chiar şi atunci când nu se întâmplă mare lucru pe ecran.”

Lucrul esenţial era să-l găsim pe cel mai potrivit Will, personajul a cărei dragoste tragică lansează filmul. “Un Will perfect trebuia să fie şi tânăr şi bătrân; haios, şarmant şi pur şi simplu distrus de durere” afirmă Bowen. “Acest rol avea nevoie de un actor cu adevărat special.”

Fogelman ştia exact omul potrivit pentru acest rol: Oscar Isaac. Născut în Guatemala şi şcolit la Juilliard, Isaac a jucat roluri de la Hamlet şi până la mutantul apocaliptic din filmul de mare succes X-Men: Apocalypse. “Oscar nu este doar actorul unei generaţii,” susţine Fogelman. “El este şi cel mai cuceritor protagonist cu care ai putea lucra vreodată. Îl plac în aceeaşi măsură şi femeile şi bărbaţii. Este un actor mare şi un star.”

Isaac a fost intrigat de natura “subversivă” a povestirii, aşa cum o intitulează chiar el, dar şi de profunzimea personajelor. “Am fost şocat de stilul neobişnuit şi rebel al scenariului,” susţine el. “Fiecare personaj este un personaj titular complex, care trebuie studiat şi cunoscut. Eram surprins la fiecare pas. Cel mai dificil lucru, când vorbeşti despre film, e să povesteşti viaţa în mod cursiv. Când încerci să spui povestea uneia dintre persoane, fiecare părticică a sa are istoria sa proprie, iar tot ceea ce face respectiva persoană afectează evoluţia ulterioară a filmului.”

Will este deştept, frumos şi hazliu, dar viaţa lui e distrusă. Cu ajutorul terapeutului, care e interpretat de Annette Bening, el încearcă să explice ce i s-a întâmplat, povestind despre momentul când a cunoscut-o pe Abby, iubirea vieţii lui, şi momentul când şi-a dat seama că ea este persoana cu care dorea să-şi petreacă restul vieţii.

“El este un romantic in extremis,” explică Isaac. “El se cufundă cu totul în loialitate şi dăruire, până la punctul în care inclusiv lui Abby i se pare prea mult. El începe să povestească viaţa lui Abby, chiar dinainte de a-l fi cunoscut pe Will. Îi cunoşti pe părinţii lui şi abia într-un târziu ajungi să înţelegi eşafodajul pe care şi l-a construit Will pentru a supravieţui.”

Fogelman le-a înlesnit actorilor un joc excelent, susţine Isaac, prin libertatea pe care le-a oferit-o pe platoul de filmare: “Sub bagheta sa regizorală, se întâmplă multe lucruri neprevăzute. Dan ne pregătea fiecare secvenţă în aşa fel încât să ne simţim liberi şi deschişi către orice.”

Olivia Wilde, care o interpretează pe Abby, este o femeie faţă de care nu poţi fi indiferent; nu poţi să nu te îndrăgosteşti de ea, aşa cum declară Isaac. “Nu mi-am putut imagina cât de versatilă şi plină de haz şi înduioşătoare şi imaginativă şi inventivă poate fi femeia asta,” exclamă el. “La fiecare răspântie, ea se afla deja acolo să mă întâmpine. Şi mă conducea apoi către alte locuri, pe care nici măcar un mi le puteam imagina.”

Sau, aşa cum o descrie Bowen, “Abby este întotdeauna cea mai deşteaptă persoană din cameră, cea mai frumoasă femeie şi cea cu care orice bărbat ar vrea să bea o cafea. Iar Olivia este întruparea tuturor acestor trăsături.”

Wilde şi-a dat acceptul, fiind nerăbdătoare să lucreze cu Fogelman, şi nu a fost dezamăgită. “El este un comunicator excelent, iar asta îl face un mare regizor,” susţine ea. “Dan crea pe platou cea mai fertilă atmosferă pentru noi toţi. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la el a fost aceea că a reuşit să creeze un ton specific şi ambiguu pentru acest film, care în faţa spectatorului pare cel mai uşor lucru din lume.”

Cheia filmului, din punctul de vedere al lui Wilde, este aceea că evenimentele esenţiale ale vieţii sunt diferite pentru fiecare dintre noi, iar Aşa-i viaţa este un film complet diferit pentru fiecare personaj în parte. “Pentru Abby, viaţa a însemnat să-şi găsească jumătatea într-o viaţă destul de încercată de nenoroc,” crede actriţa. “Părinţii ei muriseră într-un accident când ea era o copilă. A supravieţuit eroic, apoi s-a dus la facultate şi s-a îndrăgostit de Will.”

Dar când cei doi îşi aşteaptă primul copil, ceva se schimbă între ei. “Întâmplările nefericite sunt extrem de impresionante atunci când suntem obişnuiţi să vedem numai istorii cu happy end,” susţine Wilde. “Dan Fogelman a făcut un film care ne arată modul în care viaţa reuşeşte să ne surprindă, să ne şocheze, să ne înfioare sau să ne devasteze. Filmul ne îndeamnă să acceptăm că suntem doar o mică parte dintr-un mozaic uriaş. Eu cred că e un film optimist şi romantic, care îi poate învăţa pe oameni cum să se privească pe ei înşişi , sau cum să privească lumea.”

La 21 de ani, fiica lui Will şi a lui Abby, Dylan (numită astfel după Bob Dylan, cantautorul favorit al mamei sale), devine epicentrul filmului. Interpretată de Olivia Cooke, Dylan îşi găseşte identitatea prin intermediul muzicii şi al formaţiei cu care cântă. “Olivia Cooke devine cu repeziciune una dintre cele mai bune actriţe ale generaţiei sale,” susţine Bowen. “Ea nu joacă decât de câţiva ani, dar interpretările sale au fost incredibile.”

Dylan caută să obţină catharsis-ul prin muzică, spune Cooke, care a jucat anterior în filmul produs de Fogelman, Me and Earl and the Dying Girl. În Aşa-i viaţa, ea cântă, într-o interpretare punk furioasă, balada melodioasă a lui Bob Dylan, “Make You Feel My Love,” un cântec care este parte integrantă a coloanei sonore a filmului.

“Faptul că ea cântă furios şi într-un ritm staccato această baladă, ne arată ce simte despre viaţa ei de până acum. Ea este o persoană furioasă, deprimată, anxioasă şi nefericită, dar are un simţ al umorului amar, moştenit de la părinţii săi.”

Regizorul Fogelman are talentul de a construi tensiunile emoţionale, apreciază actriţa. “El foloseşte tragedia şi melancolia, combinate cu dialoguri spumoase şi momente hilare,” spune Cooke. “Dan creează în mod strălucit tristeţea, după care te remontează cu o replică simpatică. Ulterior, te poate pune în faţa unui şoc total. Dar în scurt timp el îţi ridică moralul cu un moment comic. Iar apoi te vâră din nou într-o secvenţă profund emoţională, urmată de un respiro.”

Conform spuselor lui Patinkin, bunicul lui Dylan îşi ia în serios rolul de a face parte din viaţa nepoatei sale. “Irwin simte că are datoria de a-şi împiedica nepoata să cadă în oala cu melancolie sau de a o învăţa cum poate supravieţui,” spune actorul laureat al premiilor Tony şi Emmy. “El ar vrea să controleze toate acestea, dar ştie că numai viaţa poate s-o facă.”

Patinkin, ale cărui 4 decenii de actorie au cuprins roluri memorabile cum ar fi cel din muzicalul lui Stephen Sondheim, “Sunday in the Park With George” sau serialul de spionaj “Homeland,” susţine că regizorul a condus un vapor mare, dar voiajul nostru a fost foarte plăcut. “El conduce cu mare concentrare, dar totul devine uşor şi plăcut. Ca regizor, este cel mai bun. Sper să mai trăiesc suficient ca să mai lucrez din nou cu el.”

În partea de film care se petrece la New York, Fogelman include un mic tribut adus filmelor lui Quentin Tarantino, pe care le vedeau Abby şi Will când erau îndrăgostiţi, în care inconfundabila voce a lui Samuel L. Jackson relatează povestea de dragoste dintre doi tineri. Dar pe măsură ce filmul se derulează, vocea sa autoritară începe să nu se mai potrivească cu acţiunea de pe ecran, insinuând ideea că naratorul nu ar spune o poveste adevărată.

Într-o secvenţă surpriză, Jackson mai apare în film sub propria sa identitate. “Cineva mi-a trimis un scenariu, iar eu jucam un personaj în film,” spune el. “Mă intrigă faptul că oamenii cred că eu aş putea adăuga ceva rolului respectiv, mai ales prin vocea mea. Apoi mi-am dat seama că scenariul era de Dan Fogelman. Am urmărit ‘This Is Us’ şi mi-a plăcut la nebunie show-ul ‘Galavant.’ Aşa că am spus da.”

Deşi pregătirea intensă pentru filmări a fost complicată, el afirmă că filmarea propriu-zisă a fost surprinzător de uşoară. “Singurul lucru pe care nu l-am luat în considerare a fost acela că actorii sunt foarte buni. I-am pus la aceeaşi masă pe Mandy Patinkin, Jean Smart, Oscar Isaac şi Olivia Wilde şi nu ne venea să credem cât de bine mergea totul între ei, ce uşor s-au acomodat şi ce bine lucrau unii cu alţii. Sunt nişte profesionişti, iar asta spune tot. Dumnezeule, a fost o revelaţie.”

La Vida Misma


Fogelman ştia că îşi asumă un risc foarte mare când a mutat filmările pentru Aşa-i viaţa de la New York la Sevilia, Spania, şi când a transferat dialogurile din limba engleză în limba spaniolă, dar aceste lucruri ţineau de integritatea filmului. “Încercăm să spunem prin asta că toţi trăim această experienţă împreună,” spune el. “Nu este mai interesant ca să-i conectăm pe toţi aceşti oameni, care trec prin experienţe comune, cum ar fi dragostea, despărţirea şi viaţa, chiar dacă ei trăiesc pe continente diferite şi vorbesc limbi diferite?”

Ştiind că decizia ar putea fi controversată, Ryder i-a acordat tot sprijinul lui Fogelman. “Îţi trebuie mult curaj să încalci convenţiile de genul acesta,” spune el. “Dar dacă Dan are încredere şi pricepere ca realizator de film, atunci totul va funcţiona. El ştia lucrul acesta . Altfel, filmul n-ar avea rezonanţa preconizată.”

Deşi el e sigur acum că a făcut alegerea potrivită, schimbarea limbii a fost cel mai riscantă, recunoaşte regizorul. “Spectatorii se vor fi obişnuit până la acest punct al filmului cu personaje vorbind în limba engleză. Dar totodată ştiam că momentul în care urma să comutăm pe Spania şi pe limba spaniolă urma să fie foarte emoţionant. Antonio Banderas începe partea aceasta din film cu un lung monolog în spaniolă, care îi va face pe spectatori să accepte atât schimbarea continentului cât şi a limbii. La lansarea filmului pe ecrane în America, spectatorii erau de partea lui Banderas. Ai fi putut să auzi şi musca în sală.”

Era important pentru Fogelman ca toţi actorii din această parte a filmului să fie din Spania, şi în special l-a dorit pe Banderas în film. “Dan vroia să avem un actor spaniol foarte cunoscut la nivel internaţional, în rolul domnului Saccione, proprietarul plantaţiei de măslini şi un nume puternic în lumea sa,” explică Ryder . “Pentru toate celelalte personaje spaniole, el simţea că actorii necunoscuţi pentru publicul american vor fi ca o poartă deschisă spre această parte a lumii.”

Mr. Saccione, patronul pe jumătate italian şi pe jumătate spaniol al plantaţiei de măslini, a fost crescut în Italia de către o familie bogată cu un tată tiranic, care îşi teroriza atât soţia cât şi copilul. Dar atunci când tatăl său a murit fără să fi lăsat vreun testament, d-l Saccione a moştenit o avere considerabilă, iar inima sa l-a purtat în ţara natală a mamei sale.

Parte din scenariu l-a atras pe Banderas pentru că era lipsit de intrigă tipic cinematografică. “Pur şi simplu urmează naraţiunea vieţii,” explică el. “Viaţa e foarte surprinzătoare. Şi povestea vieţii mele e la fel. Am trăit în două lumi: Spania şi apoi Statele Unite, unde am trăit 25 de ani. Viaţa mea a fost deci împărţită între aceste două lumi, iar acelaşi lucru se întâmplă şi în film.”

Actorul care şi-a câştigat notorietatea prin rolurile din comediile stereotipe ele lui Pedro Almodóvar, susţine că Aşa-i viaţa marchează cea de-a doua oportunitate a sa de a explora un teritoriu cinematic virgin. “Mi-am asumat riscul de la începutul carierei mele, când jucam în filmele lui Pedro,” recunoaşte el. “Deodată l-am întâlnit pe Dan Fogelman, care încearcă să facă cam acelaşi lucru. Posibilitatea de a fi surprins e foarte atrăgătoare din punctul de vedere al artistului cât şi al spectatorilor.”

După ce a văzut nişte cadre filmate cu Isaac şi Wilde la New York, actorul s-a lăsat convins. “E minunat,” susţine Banderas. “Are o intensitate emoţională incredibilă, dar greu de atins şi totuşi foarte naturală. Asta îţi cucereşte inima şi în fond exact despre asta e vorba. Cred că e un regizor cu adevărat mare. El n-a pierdut nici măcar un moment ritmul filmului.”

Fogelman încă se teme de prezenţa lui Banderas în film. “Asta pentru că el este un star gigantic de cinema,” susţine Fogelman. “Este cel mai grozav tip din lume. Când m-a întrebat ce haine ar trebui să poarte într-o secvenţă anume, i-am răspuns: ‘Antonio, eu sunt un nimeni din New Jersey. Nu pot să-i spun eu lui Antonio Banderas ce haine trebuie să poarte ca să arate bine.’ L-am distribuit pe el pentru că un om cu puterea şi carisma lui, care va trebui să-şi expună partea sa vulnerabilă , va fi interesant de urmărit pe platourile de filmare.”

Mr. Saccione îi cere în mod neaşteptat ajutorul lui Javier, un muncitor de la ferma sa. El a văzut că spre deosebire de ceilalţi olivaderos (culegătorii de măsline) care folosesc greble şi plase pentru a culege recolta, Javier culege măslinele cu mâna. “Javier are un ritm diferit faţă de celelalte personaje din film,” spune Sergio Peris-Mencheta, care interpretează personajul. “El nu se grăbeşte fiindcă nu e chinuit de remuşcări şi nu are nici dureri sufleteşti.”

Peris-Mencheta spune că a fost şocat să afle că scenariul este scris de un american. “Povestea pare foarte spaniolă. Federico García Lorca obişnuia să scrie astfel de povestiri. Are aceleaşi schimbări ca şi poveştile lui Lorca, sărind de la o vârstă la alta, sau transferând acţiunea din America în Spania.
Personajele au un umanism neobişnuit şi o veridicitate unică.”

Faptul că a avut şansa de a juca în filmul Aşa-i viaţa i-a dat actorului posibilitatea de a-şi împlini două vise mai vechi: să lucreze alături de Banderas şi să facă un film la New York. “Să te întâlneşti cu Antonio şi să poţi sta de vorbă cu el în pauza filmărilor a fost ceva extraordinar,” spune el. “Iar să lucrezi la New York ― Times Square, Central Park — era cu adevărat ceva special pentru mine.” Laia Costa, care o interpretează pe Isabelle, chelnăriţa din sat, care devine soţia lui Javier, este o stea în devenire în cinematograful european, dar era o necunoscută pentru publicul american. În loc de audiţie, ea i-a trimis din Spania lui Fogelman 30 de minute de înregistrare, iar aceasta i-a adus rolul Isabellei. “Ea a înregistrat toate replicile Isabellei,” îşi aminteşte el. “Ea învăţase replicile pe dinafară şi se uita direct la aparatul de filmat. Am fost impresionat. Dacă imaginea ar fi fost mai bună, atunci puteam folosi înregistrările ei direct în film. Când am făcut filmările, m-am gândit tot timpul la înregistrările ei.”

Lui Costa i-a plăcut faptul că personajele sunt filmate în diferite etape ale vieţii lor, la distanţă de 20 de ani, ea transformându-se dintr-o fată inocentă într-o femeie în toată puterea cuvântului. “Isabelle pare fragilă şi delicată, dar în acelaşi timp ea e capabilă să ia decizii foarte importante,”afirmă Costa. “Toţi încearcă să o salveze, dar în final îţi dai seama că ea nu are nevoie să fie salvată de loc.”

Dragostea acestei femei pentru fiul ei, Rodrigo, şi determinarea ei de a-i oferi o viaţă mai bună o fac să meargă înainte, după cum spune Costa. “Din perspectiva lui Isabelle, filmul ne prezintă viaţa aşa cum o trăim şi modul cum ne-o explicăm peste generaţii, şi modul magic în care durerea ne face să ne apropiem unii de alţii,” spune ea. “Tragedia şi frumuseţea vieţii sunt atât de legate între ele încât n-ar putea exista una fără alta. Filmul este foarte aproape de viaţă, în succesiunea sa epică, care e foarte simplă.”

Având deja distribuite rolurile domnului Saccione, Javier şi Isabelle, următoarea provocare a fost să-l găsim pe Rodrigo. “Rodrigo are un rol destul de extins şi de important,” spune Fogelman. “Ştiam că vrem pe cineva din Spania. Alex Monner a venit la o audiţie, la Sevilia şi ne-am îndrăgostit de el.”

Aşa-i viaţa era primul film american în care juca tânărul actor barcelonez, iar o parte din rol îl va juca la New York City. El era nerăbdător şi dornic să vadă cum se toarnă un film american. “După ce i-am cunoscut pe toţi, mi-am zis că o să fie totul în regulă,” relatează el. “Pentru că interpretam un rol de spaniol, engleza mea nu trebuia să fie aşa de grozavă, aşa că m-am mai liniştit. Apoi, după ce am început să filmăm, Dan a spus, OK, acum începi să improvizezi. Iar eu mi-am dat drumul!”

Monner a considerat că toată lumea care lucra pe platou era amabilă şi dedicată muncii pe care o făcea astfel încât filmul să iasă cum nu se poate mai bine. “Dan stă de vorbă cu actorii. Înainte de fiecare secvenţă, el vine la tine şi-ţi spune ceva important despre situaţia respectivă sau despre personaj. Iar eu apreciez asta din punctul de vedere al unui actor. În Spania nu mi s-a mai întâmplat.”

Din Big Apple şi până la plantaţiile de măslini din Spania

Fogelman a insistat ca filmările să aibă loc în New York City şi în provincia Sevilia din Spania, acestea fiind două locuri pentru care el are o mare afecţiune. Fiind născut în New Jersey, el a ajuns la concluzia că oraşul care nu doarme, conţine viaţă. “Mi-am închipuit energia New York-ului,” spune el. “Sunt în continuare uimit de ritmul vieţii de aici, de frumuseţea oraşului care se află în contrast cu viaţa din oraş. Uneori simţi nevoia să ieşi din oraş, iar alteori este singurul loc în care ai vrea să fii, pentru că este atât de emoţionant şi pasionant şi frumos.”

Pe lângă această energie unică, New York-ul mai aduce cu el şi o pleiadă de provocări pentru cineaşti, dar Ryder consideră că ar fi comis o greşeală dacă ar fi filmat în altă parte. “Desigur, e complicat,” adaugă el. “New-yorkezilor nu le place ca trotuarele lor să fie ocupate de echipa de filmare şi circulaţia să fie blocată, ceea ce e de înţeles. Dar New York-ul are ceva unic, ce nu poţi găsi sau imita în alt oraş.”

În timpul excursiei de patru zile pentru găsirea locaţiilor perfecte din Spania, Fogelman, Ryder şi Bowen, alături de operatorul Brett Pawlak şi scenograful Gerald Sullivan, au încercat să identifice locuri care să fie nu numai pitoreşti ci şi care să confere coeziune şi coerenţă imaginii filmului. “Dan nu numai că s-a implicat personal în aceasta, dar a şi sprijinit enorm departamentul artistic,” recunoaşte Sullivan. “El te păcăleşte pentru că în cursul activităţii, chiar în cele mai stresante momente ale sale, el dă impresia că totul e uşor şi decurge aşa cum trebuie, dar de fapt acesta e rezultatul implicării sale nemijlocite în toate aspectele producţiei filmului.”

Sullivan, care a conlucrat cu regizorul Wes Anderson pentru a crea decorul retro al insulei New England pentru filmul Moonrise Kingdom, sau cel al lumii fantastice central-europene din The Grand Budapest Hotel, a primit sarcina de a găsi imaginile cele mai potrivite pentru povestire şi acoperitoare atât pentru câteva decenii cât şi pentru două ţări complet diferite în care evoluează personajele.

“Am vorbit luni de zile despre design, înainte de a intra în faza de producţie,” spune Sullivan. “Dan şi Brett s-au implicat personal în toate aceste decizii. Ne-am hotărât să folosim o paletă inspirată din călătoriile noastre prin Spania, care să se menţină de-a lungul întregului film.”

Conceptul, explică Sullivan, era să găsim numitorul comun dintre estetica veche de secole a Seviliei şi modernismul urban al New York City. Încorporând în decorul new-yorkez teme vizuale care se regăseau în Spania rurală, incluzând materiale unice, culori şi motive frecvent folosite, el a reuşit să creeze un sentiment unic pentru aceste locaţii cum nu se poate mai diferite.

Decorurile au variat de la sediul unei frăţii dintr-un campus universitar, o casă clasică veche din New York (unde locuiesc părinţii lui Will) şi un cabinet minimalist de psihiatru din Manhattan, şi până la o mică cafenea sau o casă de ţară modestă din Spania. Locaţia favorită a lui Sullivan este bătrâna plantaţie de măslini din micul orăşel Carmona, care a devenit în film frumoasa moşie a domnului Saccione. “Este o hacienda care a fost construită de-a lungul mai multor secole” spune Sullivan. “Fiecare epocă şi-a lăsat amprenta asupra sa. Este o fermă cu mai multe hectare plantate cu măslini, iar aceasta era exact ceea ce căutam.”

Cum să acoperi toate unghiurile posibile

Directorul de imagine Brett Pawlak susţine că de la prima lor întâlnire, el şi Fogelman au gândit la fel în privinţa esteticii filmului. “Scenariul ne spune multe despre narator,” explică el. “Am vorbit amândoi despre felul cum puteam amplifica naraţiunea fără să ne îndepărtăm de adevăr. Este o poveste extinsă în timp şi spaţiu, lucru care m-a atras de la bun început, dar asta însemna că trebuia să găsim soluţii cinematografice pentru a menţine coeziunea povestirii.”

Fogelman a venit cu idei precise în ceea ce privea viziunea lui asupra filmului, după cum spune Pawlak, până la cele mai mici detalii, cum ar fi succesiunea secvenţelor. “Rotiţele lui se învârteau în permanenţă,” spune el. “Dacă ceva nu era cum trebuia, el se ducea acolo unde era problema şi atât o învârtea, până când aceasta se potrivea cu ceea ce avea el în cap. Când intră într-o locaţie, el e capabil să absoarbă totul dintr-o privire. E incredibil si totodată magic să-l urmăreşti la lucru.”

Tehnica lui Pawlak de filmare este axată pe personaje, dar el nu-i îngrădeşte pe actori, ci le dă libertate de mişcare. “Dan şi cu mine am parcurs scenariul de mai multe ori în timpul fazelor de pregătire, încercând să găsim temele pe care trebuia să le reluăm de mai multe ori, sau cele pe care trebuia să le realizăm o singură dată, pentru un singur personaj,” spune el. “De exemplu, am încercat să tragem secvenţele cu Dylan într-o singură filmare, pe cât posibil. Acest personaj dă o energie diferită filmului şi vroiam să departajăm secvenţele ei de restul secvenţelor.

“În privinţa lui Will şi a lui Abby, am dezvoltat un limbaj cinematografic care nu se potriveşte poveştii altor personaje, dar care îi caracteriza pe ei,” continuă el. “Pentru o mulţime dintre secvenţele lor am folosit un mini-transmiţător. În felul acesta puteam să fiu alături de ei, să-i aud şi să-i urmăresc pretutindeni.

“În film există o corelaţie foarte puternică între povestea spusă de narator şi imaginile care o acompaniază,” afirmă el. “Ceea ce facem în meseria noastră, fie că scriem, filmăm , sau compunem muzică, este să dăm spectatorului indicii, nu întotdeauna foarte clare, care să-l conducă spre adevăr. Aşadar am vorbit despre felul cum ar trebui să-i dăm spectatorului aceste indicii astfel încât să-l conducem spre calea cea bună şi mai mult, să-l facem conştient de ceea ce facem noi, astfel încât el să se întrebe singur dacă noi spunem adevărul sau nu.”

Time Out of Mind

În timp ce Fogelman scria Aşa-i viaţa, asculta albumul de muzică al lui Bob Dylan, Time Out of Mind, în special melodia “Love Sick.” Dylan a compus acest cântec după divorţul său de a doua soţie, în 1997, incluzând-o în acest album, care e o colecţie de cântece melancolice despre dragoste şi despărţire. “M-am gândit că melodia ‘Love Sick’ ar fi potrivită pentru începutul acestui film,” a declarat Fogelman.

În timp ce lucra la scenariu şi asculta albumul muzical, Fogelman a citit un eseu despre Time Out of Mind, care i-a dat o altă idee. “Autorul menţiona cântecul ‘Make You Feel My Love,’ spunând că e prea romantic pentru un album atât de melancolic şi frumos. Atunci, eu am decis că acest cântec ar putea încheia filmul, iar muzica lui Dylan ar contribui la coerenţa producţiei noastre.”

Problema era să obţinem permisiunea lui Dylan de a folosi cântecele sale. “Niciunul dintre noi nu credea că am putea face filmul fără muzica lui Dylan,” susţine Bowen. “Nicio altă muzică nu ar avea acelaşi impact dramatic.”

Fogelman l-a contactat pe Jeff Rosen, care administrează drepturile de autor asupra muzicii lui Dylan. Lui Rosen i-a plăcut scenariul, pe care i l-a împărtăşit lui Dylan, iar acesta şi-a dat acceptul pentru folosirea cântecelor sale’. “Eu am scris scenariul fără să ştiu dacă voi putea folosi cântecele lui Dylan,” recunoaşte Fogelman. “Aşadar am avut noroc să obţinem drepturile de a folosi 7 cântece ale lui Bob Dylan şi o partitură bazată pe muzica lui Dylan pentru coloana sonoră a filmului.”