Oscar Wilde, pe numele complet Oscar Fingal O'Fflahertie Wills Wilde, s-a născut la 16.10.1854, la Westland Row, 21, (acum Centrul Oscar Wilde, Trinity College), în Dublin, Irlanda, și a decedat de meningită la 30.11.1900, la Paris, Franța, fiind înmormântat în Cimitirul Pere Lachaise. Părinții săi, Sir William Wilde (descendent dintr-un olandez, a fost medic chirurg oftalmolog) și Lady Jane Wilde (avea înclinații literare), erau intelectuali anglo-irlandezi din Dublin, care au avut trei copii, inclusiv Willie Wilde. Oscar a mai avut trei frați vitregi dintr-o relație anterioară a tatălui său; un nepot, Merlin Holland. În 1855, familia s-a mutat în Piața Merrion nr.1, unde s-a născut sora lui, Isola Francesca Emily Wilde, la 2 aprilie 1857. Oscar a fost foarte apropiat de ea și a suferit când a murit la vârsta de nouă ani de meningită. Poezia lui Wilde, Requiescat, este scrisă în memoria ei. Noua casă a familiei Wilde era mai mare și a devenit locul unui „mediu medical și cultural unic”. Până la vârsta de nouă ani, Wilde a fost educat acasă, unde o doică franceză și o guvernantă germană l-au învățat limbile lor. S-a alăturat fratelui său, Willie, la Portora Royal School din County Fermanagh, unde a învățat din 1864 până în 1871. Acolo, Wilde și-a impresionat colegii cu umorul și povești sale inventive. A excelat din punct de vedere academic, în special la disciplina Clasici, în care s-a clasat pe locul al patrulea în școală, în 1869. Aptitudinea sa de a oferi traduceri orale ale textelor grecești și latine i-a adus mai multe premii, inclusiv Premiul Carpenter pentru Testamentul Grec. El a fost unul dintre cei trei studenți de la Portora care a câștigat o bursă a Școlii Regale la Trinity în 1871. Wilde a părăsit Portora cu o bursă regală pentru a citi clasici la Trinity College Dublin, între 1871 și 1874, împărțind camera cu fratele său mai mare, Willie Wilde. În calitate de student, Wilde a lucrat cu Mahaffy la cartea acestuia, Social Life in Greece. Își purta părul lung, disprețuia în mod deschis sporturile „bărbătești”, își decora camerele cu pene de păun, crini, floarea-soarelui, porțelan albastru și alte obiecte de artă. A făcut o călătorie în Grecia cu profesorul Mahaffy. A prezentat o lucrare intitulată „Moralitatea estetică”. La Trinity, Wilde s-a impus ca un student remarcabil: a ajuns pe primul loc în clasa lui în primul an, a câștigat o bursă prin concurs în al doilea și, în finală, a câștigat medalia de aur Berkeley în limba greacă, premiul Universității, cel mai înalt premiu academic. Până la vârsta de douăzeci de ani, Wilde petrecea vara la vila Moytura House, pe care tatăl său o construise în Cong, County Mayo. A studiat la Trinity College Dublin, apoi la Magdalen College, Oxford. Atras de îmbrăcămintea, secretul și ritualul său, Wilde a făcut o petiție către Loja Masonică Apollo din Oxford și a fost în curând ridicat la „Gradul Sublim de Maestru Mason”. Implicarea activă a lui Wilde în masonerie a durat doar în timpul petrecut la Oxford. După facultate, Wilde s-a mutat la Londra în cercurile culturale și sociale la modă. Catolicismul l-a atras profund, și a discutat de mai multe ori despre trecerea lui la acest cult religios. În 1877, Wilde a rămas fără cuvinte după o audiență la Papa Pius al IX-lea, la Roma. El a păstrat un interes de-a lungul vieții pentru teologia și liturghia catolică. Wilde a câștigat premiul Newdigate din 1878 pentru poezia sa, Ravenna. În noiembrie 1878, a absolvit cu o primă dublă licența în Moderații Clasice și Literae Humaniores. Wilde a fost poet și dramaturg în engleză, franceză, greacă, autor de epigrame, dramă (Salome, 1891), teatru (The Importance of Being Earnest, 1895), nuvelă, critică, jurnalism, inclus Mișcării estetice, Mișcării decadente. A ținut prelegeri în SUA și Canada. După ce a scris în diferite forme de-a lungul anilor 1880, a devenit unul dintre cei mai populari dramaturgi din Londra la începutul anilor 1890. A scris romanul The Picture of Dorian Gray (1890). A fost condamnat penal pentru indecență gravă, pentru acte homosexuale consensuale în „unul dintre primele procese ale celebrităților”. Wilde l-a acuzat pe marchizul de Queensberry pentru calomnie. Marchizul a fost tatăl iubitului lui Wilde, Lord Alfred Douglas. Procesul pentru calomnie a scos la iveală dovezi care l-au determinat pe Wilde să renunțe la acuzațiile sale și l-au dus la propria lui arestare și judecată pentru indecență gravă față de bărbați. După încă două procese, a fost condamnat la doi ani de muncă silnică, și a fost închis între 1895 și 1897. În ultimul său an de închisoare, el a scris De Profundis (publicată postum în 1905), o scrisoare lungă care discută călătoria sa spirituală prin încercările sale, formând un contrapunct întunecat cu filosofia sa anterioară a plăcerii. După eliberare, a plecat imediat în Franța și nu s-a mai întors niciodată în Irlanda sau Marea Britanie. Acolo a scris ultima sa lucrare, Balada închisorii de la Reading (1898), o poezie lungă despre viața dură din închisoare. În plan personal, după absolvirea de la Oxford, Wilde s-a întors la Dublin, unde a întâlnit-o din nou pe Florence Balcombe, o iubită din copilărie. S-a logodit cu Bram Stoker și s-au căsătorit în 1878. El a declarat că s-ar întoarce în în Anglia. A făcut acest lucru în 1878, vizitând pentru scurt timp Irlanda de două ori după aceea. Cu ultima moștenire din vânzarea caselor tatălui său, s-a stabilit ca burlac la Londra. Recensământul britanic din 1881 l-a enumerat pe Wilde ca pensionar la 1 Tite Street. Celebrată în înalta societate a Londrei, Lillie Langtry i-a fost prezentată lui Wilde la studioul Frank Miles în 1877. Cea mai fermecătoare femeie din Anglia, Langtry și-a asumat o mare importanță pentru Wilde în primii ani la Londra și au rămas prieteni apropiați mulți ani. Wilde a încurajat-o să urmeze actoria. Câștigurile sale, plus veniturile de la Ducesa de Padova, i-au permis să se mute la Paris între februarie și jumătatea lui mai 1883. A fost căsătorit cu Constance Lloyd, din 1884 până în 1898, la moartea ei. Au avut copii: Cyril Holland, Vyvyan Holland. La Londra, el fusese prezentat în 1881 lui Constance Lloyd, fiica lui Horace Lloyd, un bogat consilier al reginei. El a cerut-o în căsătorie și s-au căsătorit la 29 mai 1884 la Londra. Soții Wilde aveau gusturi relativ luxoase. Cuplul a avut împreună doi fii, Cyril (1885) și Vyvyan (1886). În 1886, la Oxford, Wilde l-a cunoscut pe Robert Ross. Wilde a fost „inițiat în sexul homosexual” de către Ross, în timp ce „căsătoria lui începuse să se destrame după a doua sarcină a soției sale, care l-a respins fizic”. Wilde a publicat Prințul fericit și alte povești în 1888 și scria în mod regulat povești pentru reviste. În 1891 a publicat încă două colecții, Crima și alte povești ale lordului Arthue Savile, iar în septembrie A House of Pomegranates i-a fost dedicată lui Constance Mary Wilde. În singurul său text politic, Sufletul omului sub socialism, el a susținut că proprietatea privată ar trebui desființată, iar cooperarea ar trebui înlocuită concurenței. În același timp, el a subliniat că guvernul cel mai susținut de artiști nu este deloc un guvern. Wilde a imaginat o societate în care mecanizarea a eliberat efortul uman de povara necesității, efort care poate fi cheltuit în schimb pentru creația artistică. Prima versiune a Portretului lui Dorian Gray a fost publicată ca subiect principal în ediția din iulie 1890 a revistei lui Lippincott, împreună cu alte cinci. Povestea începe cu un bărbat care pictează o imagine a lui Gray. Când Gray își vede portretul terminat, se strică. Supărat de faptul că frumusețea lui se va estompa în timp ce portretul rămâne frumos, el face din neatenție un pact faustian, în care doar imaginea pictată îmbătrânește în timp ce el rămâne frumos și tânăr. Pe măsură ce portretul lui Gray îi permite să scape de ravagiile corporale ale hedonismului său, Wilde a căutat să juxtapună frumusețea pe care a văzut-o în artă cu viața de zi cu zi. Recenziile au criticat decadența romanului și aluziile homosexuale; The Daily Chronicle, de exemplu, l-a numit „necurat”, „otrăvitor” și „greu cu mirosurile mefitice ale putrefacției morale și spirituale”. Wilde a răspuns: „Dacă o operă de artă este bogată, vitală și completă, cei care au instincte artistice o vor vedea. Frumusețea și cei la care etica se adresează mai puternic își vor vedea lecția morală.” Cu toate acestea, el a revizuit-o pe larg pentru publicare în 1891: au fost adăugate șase capitole noi, unele pasaje deschis decadente și homoerotism eliminate și a fost inclusă o prefață constând din douăzeci și două de epigrame. Romanul a făcut obiectul multor adaptări de film și scenă. Cele două piese ale lui Wilde din anii 1880, Vera / Nihiliștii și Ducesa de Padova, nu avusese prea mult succes. Atunci a creat Salome în franceză. Tragedia spune povestea lui Salome, fiica vitregă a lui Irod Antipa, care, spre disperarea acestuia, dar bucuria mamei, cere capul lui Ioan Botezătorul pe un platou de argint ca răsplată pentru Dansul celor șapte văluri. La Paris rolul a fost jucat de Sarah Bernhardt. Lord Chamberlain a interzis piesa, deoarece înfățișa personaje biblice. Salomeea fost publicată la Paris și Londra în 1893, dar nu a fost interpretată decât în 1896 la Paris, în timpul încarcerării lui Wilde, care și-a propus mai întâi să enerveze societatea victoriană cu punctele sale de vedere, apoi să o revolte cu Dorian Gray, romanul său despre viciul ascuns sub artă. Evantaiul lui Lady Windermere a fost interpretat pentru prima dată pe 20 februarie 1892 la Teatrul St. James. O comedie plină de spirit, dar subversivă cu subtilitate. Piesa a fost extrem de populară, făcând turnee prin țară luni de zile, dar în mare parte distrusă de criticii conservatori. Prima sa piesă de succes a fost urmată de A Woman of No Importance în 1893, o altă comedie victoriană, care se învârte în jurul spectrului nașterilor nelegitime, al identităților greșite și al dezvăluirilor târzii. La mijlocul anului 1891, Lionel Johnson l-a prezentat pe Wilde lui Lord Alfred Douglas, vărul lui Johnson și student la Oxford la acea vreme. Era un tânăr frumos și răsfățat. O prietenie intimă a luat naștere între Wilde și Douglas și, până în 1893, Wilde era îndrăgostit de Douglas și s-au lansat într-o aventură furtunoasă. Dacă Wilde a fost relativ indiscret, chiar extravagant, în felul în care a acționat, Douglas a fost imprudent în public. Wilde, care câștiga până la 100 de lire sterline pe săptămână din piesele sale, a satisfăcut fiecare capriciu al lui Douglas: material, artistic sau sexual. Douglas l-a inițiat curând pe Wilde în subteranul prostituției gay, iar Wilde a fost prezentat unor tineri prostituați, bărbați din clasa muncitoare din 1892, de către Alfred Taylor. Aceste întâlniri rare aveau de obicei aceeași formă: Wilde îl întâlnea pe băiat, îi oferea cadouri, luau masa în privat și apoi îl ducea într-o cameră de hotel. Tatăl lordului Alfred, marchizul de Queensberry, era cunoscut pentru ateismul său, maniera brutală și crearea regulilor moderne de box. Queensberry, care s-a certat în mod regulat cu fiul său, i-a confruntat pe Wilde și pe Lord Alfred de mai multe ori despre natura relației lor, dar Wilde a reușit să-l liniștească. În iunie 1894, l-a sunat pe Wilde la 16 Tite Street, și și-a clarificat poziția: „...Și dacă te prind din nou pe tine și pe fiul meu în orice restaurant public, te voi bate”, la care Wilde a răspuns: „Nu știu care sunt regulile Queensberry, dar regula Oscar Wilde este să tragi la vedere”. Queensberry a spus că Wilde a acționat într-un mod laș. Deși încerca să rămână calm, Wilde a văzut că era prins într-o ceartă brutală de familie. Nu dorea să suporte insultele lui Queensberry, dar știa că să-l confrunte ar putea duce la dezastru dacă relațiile lui ar fi dezvăluite public. Piesa finală a lui Wilde revine din nou la tema identităților schimbate: cei doi protagoniști ai piesei se angajează în menținerea unor personaje alternative în oraș și țară, ceea ce le permite să scape de obiceiurile sociale victoriene. Earnest are un ton chiar mai deschis decât comediile anterioare ale lui Wilde. Piesa, considerată acum capodopera lui Wilde, a fost scrisă în maturitatea artistică a lui Wilde la sfârșitul anului 1894. A fost jucată pentru prima dată pe 14 februarie 1895, la Londra. Succesul profesional al lui Wilde a fost umbrit de cearta lui cu Queensberry, care plănuise să-l insulte public pe Wilde, aruncând pe scenă legume putrede. Wilde a fost informat și i s-a interzis lui Queensberry să intre în teatru. Cincisprezece săptămâni mai târziu, Wilde era în închisoare. Queensberry a fost arestat pentru calomnie, acuzație care presupune o posibilă pedeapsă de până la doi ani de închisoare. Conform Legii calomniei din 1843, Queensberry putea evita condamnarea pentru calomnie doar demonstrând că acuzația sa era de fapt adevărată și, în plus, că acuzația a fost făcută în mod public. Avocații lui Queensberry au angajat astfel detectivi privați pentru a găsi dovezi ale legăturilor homosexuale ale lui Wilde. Prietenii lui Wilde îl sfătuiseră împotriva urmăririi penale la o întâlnire, pe 24 martie 1895; Frank Harris l-a avertizat că „vor dovedi sodomia împotriva ta” și l-a sfătuit să fugă în Franța. Procesul pentru calomnie a devenit o cauză celebră, pe măsură ce detaliile despre viața privată a lui Wilde cu Taylor și Douglas au început să apară în presă. S-a înregistrat asocierea lui Wilde cu șantajiști și prostituați, travestiți și bordeluri homosexuale și au fost intervievate diverse persoane implicate, unele fiind constrânse să se prezinte ca martori, deoarece și ei erau complici la faptele de care Wilde a fost acuzat. Procesul s-a deschis la 3 aprilie 1895, pe fondul unor scene de isterie, atât în presă, cât și în galeriile publice. Wilde a declarat că scrisorile au fost obținute de șantajiști care au încercat să stoarcă bani de la el, dar el a refuzat. Carson, un coleg dublinez, l-a interogat pe Wilde despre modul în care percepea conținutul moral al lucrărilor sale. Wilde a răspuns cu inteligență susținând că operele de artă nu sunt capabile să fie morale sau imorale, ci doar bine sau prost făcute și că numai „brutele și analfabeții”, ale căror păreri despre artă „sunt incalculabil de stupide”, ar lua astfel de hotărâri. Carson l-a presat pe Wilde pe fiecare subiect din toate unghiurile, eliminând nuanțele de sens din răspunsurile lui Wilde, eliminându-le din contextul lor estetic și înfățișându-l pe Wilde ca fiind evaziv și decadent. Pentru a submina credibilitatea lui Wilde și pentru a justifica descrierea lui Queensberry despre Wilde ca „somdomit care poza”, Carson a atras de la martor o recunoaștere a capacității sale de a „poza”, demonstrând că a mințit cu privire la vârsta sa sub jurământ. Carson a încercat, de asemenea, să justifice caracterizarea lui Queensberry citând din romanul lui Wilde, referindu-se în special la o scenă din capitolul al doilea, în care lordul Henry Wotton îi explică lui Dorian, un „tânăr nevinovat”, filosofia sa decadentă. Carson a trecut apoi la dovezile faptice și l-a întrebat pe Wilde despre prieteniile sale cu bărbați mai tineri din clasa inferioară. Wilde a recunoscut că le-a oferit cadouri, dar a insistat că nu s-a întâmplat nimic neplăcut și că bărbații erau doar buni prieteni ai lui. În discursul său de deschidere pentru apărare, Carson a anunțat că a localizat mai mulți prostituați bărbați care urmau să depună mărturie că au întreținut relații sexuale cu Wilde. La sfatul avocaților săi, Wilde a renunțat la urmărirea penală. Queensberry a fost găsit nevinovat; Wilde era responsabil din punct de vedere juridic pentru cheltuielile considerabile pe care Queensberry le-a suportat în apărarea sa, ceea ce l-a adus pe Wilde în faliment. După ce acesta a părăsit instanța, a fost solicitat un mandat de arestare, sub acuzația de sodomie și indecență gravă. Robbie Ros l-a găsit pe Wilde la hotelul Cadogan, cu Reginald Turner. Ambii bărbați l-au sfătuit pe Wilde să meargă imediat la Dover, să ia o barcă spre Franța. Mama lui l-a sfătuit să stea și să lupte. La 6 aprilie 1895, Wilde a fost arestat pentru „indecență gravă”. Wilde a fost apoi închis preventiv la Holloway, unde a primit vizite zilnice de la Douglas. Evenimentele s-au mișcat rapid și urmărirea sa a fost deschisă la 26 aprilie 1895. Wilde a pledat nevinovat. Îl implorase deja pe Douglas să plece de la Londra la Paris, dar Douglas s-a plâns amarnic, dorind chiar să depună mărturie; a fost presat să plece și în curând a fugit la Hotel du Monde. De teamă de persecuție, Ross și mulți alții au părăsit și ei Regatul Unit în această perioadă. Sub interogatoriu, Wilde a fost la început ezitant, apoi a răspuns contraproductiv din punct de vedere legal, deoarece a servit doar la consolidarea acuzațiilor de comportament homosexual. Procesul s-a încheiat cu juriul în imposibilitatea de a ajunge la un verdict. Avocatul lui Wilde, Sir Edward Clarke, a reușit în sfârșit să obțină un magistrat care să-i permită lui Wilde și prietenilor săi să plătească cauțiune. Wilde a fost eliberat de Holloway și s-a ascuns în casa lui Ernest și Ada Leverson, doi dintre prietenii săi. La 25 mai 1895, Wilde și Alfred Taylor au fost condamnați pentru indecență gravă și condamnați la doi ani de muncă silnică.
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
Părerea ta
Spune-ţi părereaSpune-ţi părerea despre Oscar Wilde
Pentru a scrie un review trebuie sa fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.